BRITANI s. m. pl. Triburi celtice, constituind până la cucerirea anglo-saxonă (sec. V-VI) populația de bază a Britaniei. – Din lat. Britanni.

ANGLO-SAXON, -Ă, anglo-saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populații germanice care au ocupat Insulele Britanice în sec. V-VI; (și la sg.) persoană care face parte din una dintre aceste populații. 2. Adj. Care aparține anglo-saxonilor (1). ♦ Limbă anglo-saxonă = limbă germanică vorbită de anglo-saxoni în secolele VIII-XII; engleza veche. – Din fr. anglo-saxon.

'anglo-saxon s. m., adj. → saxon

GIN ~uri n. (în țările anglo-saxone) Băutură alcoolică fabricată din cereale prin adăugarea boabelor de ienupăr. /<engl., fr. gin

PORRIDGE s.n. Preparat culinar din făină de ovăz sau alte crupe de cereale (fulgi de ovăz, de porumb, muesli) fierte în apă sau opărite cu lapte; se consumă tradițional în țările anglo-saxone la micul dejun – sărat în Scoția, cu sirop sau gem în Anglia.

NONCONFORMIST, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) care nu se conformează normelor, tradițiilor. // s.m. Membru al unei secte religioase din țările anglo-saxone, care nu se conformează sistemului ecleziastic oficial. [Cf. fr. non-conformiste].

POUND s.m. Măsură anglo-saxonă de masă, egală cu 453,59 g. [Pron. paund. / < engl. pound].

UNCIE s.f. 1. A douăsprezecea parte dintr-o livră la romani. 2. Unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 28,349 g, folosită în țările anglo-saxone. [Gen. -iei. / cf. lat. uncia, fr. once].

LIVRĂ s.f. 1. Veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 0,453 kg, folosită în special în țările anglo-saxone. 2. Veche monedă franceză. [< fr. livre].

ACRU s. m. unitate de măsură a suprafețelor agricole (4046,86 m²), în țările anglo-saxone. (< fr., engl. acre)

ANGLO-SAXON, -Ă I. s. m. f. pl. populații germanice care s-au deplasat de pe continent în Insulele Britanice în sec. V-VI. II. adj. care aparține anglo-saxonilor. ♦ limbă ~ă = limbă germanică vorbită de anglo-saxoni; engleza veche. (< fr. anglo-saxon)

CONCORDANȚĂ s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1). ♦ concordanța timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor. ◊ îmbinare armonioasă de sunete. 2. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor. (< fr. concordance)

HEREFORD HERIFĂD/ s. n. rasă de bovine de carne din țările anglo-saxone și America Latină, de culoare roșcată pe tot corpul, cu excepția capului, abdomenului și a extremităților picioarelor, albe. (< engl. hereford)

LIVRĂ s. f. 1. veche unitate de măsură pentru greutăți, de 0,5 kg, în țările anglo-saxone. 2. veche monedă franceză. (< fr. livre)

NONCONFORMIST, -Ă I. adj., s. m. f. (cel) care nu se conformează uzanțelor stabilite, tradițiilor; anticonformist. II. s. m. f. membru al unei secte religioase din țările anglo-saxone care nu se conformează sistemului ecleziastic oficial. (< fr. non-conformiste)

OFIOMORFIC, -Ă adj. în formă de șarpe. ◊ litere ofiomorfice = litere capitale în formă de șarpe, în scrierile anglo-saxone sau vizigote. (< fr. ophiomorphique)

PINT s. m. unitate anglo-saxonă de măsură pentru capacități, egală cu 0,568 l în Marea Britanie și 1,136 l în Canada. (< engl. pint)

PUB s. n. (în Anglia și în unele țări anglo-saxone) cabaret, tavernă. (< engl. pub)

ALCUIN [ælcuin], (ALBINUS FLACCUS) (c. 735-804), învățat anglo-saxon. Teolog, profesor la școala palatină din Aix-la Chapelle, colaborator al lui Carol cel Mare în domeniul culturii și promotor al „renașterii carolingiene”.

ALFRED CEL MARE, rege anglo-saxon (871-899). A luptat cu danezii, recucerind Londra (885 sau 886); s-a preocupat de organizarea internă a regatului, de întocmirea unui cod de legi și de dezvoltarea culturii. A tradus din limba latină pe Orosius, Beda Venerabilul, Cassiodor și Boetius.

ARTHUR (ARTUS) (sec. 6), rege legendar al celților din Brittania. A luptat împotriva cuceritorilor anglo-saxoni. Personaj central în ciclul de romane cavalerești din sec. 13, cunoscut sub numele de „Ciclul lui Arthur” sau „Ciclul mesei rotunde”.

BEOWULF [béiəulf], poem anonim anglo-saxon, adaptarea cu caracter național a unei legende daneze. Împletind elementele păgîne cu cele creștine, istoria cu supranaturalul, impregnată de un suflu eroic, B. este considerată epopeea națională a poporului englez. Totodată, este cel mai vechi monument literar al popoarelor germanice (675-725).

BRITANNIA 1. Denumirea convențională dată insulei britanice în perioada anterioară cuceririi romane și a invaziei anglo-saxone (sec. 5-6). Începînd cu sec. 6, îns. s-a împărțit în trei reg. istorice: Anglia, Țara Galilor și Scoția și în mai multe state feudale. 2. Prov. romană (52 î. Hr.-sec. 5 d. Hr.).

chert, (engl.) termen folosit pentru denumirea unor accidente silicioase nodulare; în literatura anglo-saxonă, are un sens mult mai larg și se referă la toate rocile sedimentare silicioase. Sin. flint. V. și silicolit.

silex, (engl.= siliex) accident silicios (din opal sau calcedonie) care se detașează ușor din roca gazdă (de obicei un calcar). Sin. flint (folosit în literatura anglo-saxonă).

folk-music (cuv. engl. [fouk ’mju:zik] „muzică folclorică”), gen de muzică ce abordează forma cântecului folcloric de origine anglo-saxonă, încadrându-se în titlul generic de muzică rock (pentru a se deosebi de așa-zisa muzică ușoară*). Cântecul este interpretat de un solist* vocal care se acompaniază la chitară*. În perioada anilor 1940-1950, f. a fost repusă în atenția publicului de către Pete Seeger, Woody Guthrie ș.a., cucerind repede audiența acestuia prin simplitatea subiectelor abordate, cuprinderea preocupărilor, sentimentelor, trăirilor oamenilor simpli, prin frumusețea vechilor cântece pop. sau a noilor melodii compuse în stilul acestora. Un cântăreț f. autentic își compune și textul și melodia cântecelor sale (ex. Bob Dylan, Joan Baez, W. Guthrie ș.a.).

CHAUCER [tʃɔ:sə], Geoffrey (c. 1340-1400), poet englez. Unul dintre întemeietorii literaturii engleze. Capodopera sa „Povestiri din Canterbury”, o suită de narații în versuri, constituie un tablou sugestiv, de un realism colorat impregnat de ironie, al societății medievale anglo-saxone.

sociologia și psihologia muzicii. De la recunoașterea sau contestarea caracterului social al fenomenului muzical și până la afirmarea sociologiei muzicii ca subdomeniu al sociologiei culturii, implicit al sociologiei artelor, gândirea europeană a parcurs momente de scepticism, de cutezanță în cercetări științifice în această direcție. S-a crezut multă vreme, se mai susține încă și azi, că muzica este, în ultimă instanță, un act individual de trăire, de incantație* necondiționată în raport cu surse sonore sau cu opera muzicală creată și înțeleasă și ea tot după reguli intrinseci de plăsmuire – reguli ce ar fi exclusiv estetice și muzicale (v. compoziție (2)). Desigur că trăirea muzicii este un act individual. Experiența muzicală este însă un fenomen social intermediată de prezența nemijlocită a omului. Ea este ansamblul de semnificări pe care muzica le provoacă în propria conștiință, precum și în condițiile oamenilor și ale colectivităților prin tot ceea ce societatea a indus în fiecare dintre noi pe calea învățării, adică valorile, simbolurile, obișnuințele și orice conotații culturale ale percepției muzicale. Gândirea sociologică în artă a fost determinată de prioritățile social-istorice ale sec. trecut – modernizarea și industrializarea. Transformările erau pregnante prin radicalizarea lor și au influențat atât modul de viață, evoluția instituțiilor sociale și culturale cât și concepția privind locul artei și al culturii în noile structuri și în dinamica societății. Pe plan intelectual o contribuție de seamă a avut-o procesul de desincretizare (v. sincretism) a fenomenului total cultural însoțit de puternica mișcare a ideilor în direcția formării unor discipline autonome, după modelul științelor naturii, discipline desprinse, în ultimă instanță, din trunchiul comun al filosofiei. Ideile-forță care au influențat emanciparea noilor discipline ale umanisticii (numite în epocă și „Științe ale spiritului”) caracterizate prin specializare + autonomizare + metode „fizicaliste” au fost, pe de o parte, aprofundarea raționalismului și a consecinței sale teoretice, directe, pozitivismul lui A. Compte; pe de altă parte concepția „istoristă” și „dialectica”. S-a deschis astfel drumul larg „universaliilor”, „spiritului științific” modern și aplicării lui în practica tehnologică a epocii noastre de care beneficiază și muzica contemporană. Analiza succintă a mișcării ideilor în sec. 19 arată că, în spațiul umanisticii, filosofia acceptă cvasi-autonomizarea unor domenii problematice care, la rândul lor, favorizează noi discipline. O primă direcție a reprezentat-o filosofia culturii și filosofia istoriei cu tendința de a se transforma în științe sau teorii ale limbajului, ale literaturii, dramaturgiei, muzicologiei*, ale vizualului și chiar ale istoriei. S-au și constituit discipline corespunzătoare (lingvistica, poetica, stilistica, semiotica, folcloristica, istoria ș.a.). Estetica a jucat rolul de catalizator. O a doua direcție a fost cea a filosofiei sociale din care s-au diversificat, cu timpul, economia politică, sociologia generală, etnologia, politologia. Sub același impuls, sociologia generală s-a subdivizat în alte discipline printre care și sociologia culturii și iar mai târziu și psihosociologia. Cu timpul însă, sociologia culturii (cultura fiind socotită ca fenomen global) a dezvoltat câteva ramuri distincte printre care și sociologia artelor, sociologia cunoașterii, a științei, a religiei, sociolingvistica. Diverse controverse au încurajat specializări mai adânci, mai ales în sociologia artelor și astfel au apărut preocupări distincte de sociologia muzicii, literaturii, spectacolului, artei plastice, filmului etc. Conjugarea cercetărilor de s. cu cele de etnologie au dus la apariția etnomuzicologiei* după cum confluențe fertile cu psihologia au impulsionat studiile de psihologia artei, de psihanaliză și de psihosociologia artelor (legate mai cu seamă de fenomenul receptării). Antropologia filosofică a permis cooperări fertile cu sociologia, ceea ce a încurajat apariția studiilor de antropologie socială și culturală (mai ales în sfera anglo-saxonă) și prețioase analize referitoare la sacralitatea simbolurilor muzicale în comunitățile arhaice, în obiceiurile pop., în structurile metalităților mitice. Atât în sociologia culturii, cât și în teoria culturii și respectiv a artelor, istoria socială și istoria culturii și civilizației a potențat perspectiva istoricistă asupra fenomenelor socio-culturale. Materialismul și dialectica istorică au adus fundamentări noi în procesul sociologizării. O a treia direcție a filosofiei a făcut posibilă autonomizarea disciplinelor logico-epistemologice care, la rândul lor, cooperînd cu matematica, cu teoria informației și comunicării sau cu teoria sistemelor a oferit deschideri de asemenea insolite, atât în consolidarea teoriilor culturale (a muzicologiei) cât și a celor sociale (mai cu seamă asupra fenomenelor mass-media). Desigur că au existat rezistențe din partea muzicologiei în ce privește oportunitatea teoretică de a renunța la problematica socială ca parte integrantă a teoriei muzicale și a istoriei muzicale. Muzicologia se preocupă de apariția și dezvoltarea discursului muzical, a formelor și legilor pe care expresia muzicală le dobândește, a tehnicilor și concepțiilor care orientează evoluția genurilor și modalităților de compoziție și interpretare*. S. care, într-o viziune sistemică, trebuie înțeleasă în contextul medierilor culturii globale și a celorlalte domenii ale artei, analizează și interpretează nu demersul muzicologic ci formele vieții muzicale în care discursul muzical devine eveniment social, satisfăcând, transformând sau contestând instituții și obișnuințe perceptive ale grupurilor umane. Se știe că reprezentații esteticii puriste (Herbart, Hanslick, Croce, Bermond sau Brelet) considerau muzica drept o „combinație pură de sunete” sau „forme în sine” concepție care și-a pus amprenta pe numeroase creații muzicale postromantice. Reacția esteticii sociale (J.J.M. Amiot, M-me de Staël, H. Taine, Ch. Lalo, Plehanov, Lukács, Munro ș.a.) a contribuit la reevaluarea implicațiilor extraestetice din perspectiva „spiritului epocii”, în funcție de diversele opțiuni ideologice adoptate. Societatea sec. 20 însă a evidențiat și mai mult dimensiunea socială a fenomenului muzical și gradul de socializare crescândă în și prin spațiul sonor creat. Se vorbește azi de o specifică „stare de muzicalitate” a lumii prin existența unui autentic univers sonor, a unui „environ”, a unei „ecologii sonore”, prin cotidianitatea participării la acest „câmp cultural” care induce senzații trăite de transă sau de catharsis colectiv, prin festivaluri* și concursuri, publicitatea, industria culturii muzicale și dependența – la scară planetară – de evenimentul muzical transmis prin mijloacele de comunicare. Recunoașterea necesității sociale a muzicii, credibilitatea formelor ei expresive, a forței sale evocatoare pentru spiritualitatea colectivităților care o trăiesc, deci organizarea socială a sunetului și chiar a zgomotelor *(J. Attali) diferă de la un popor la altul, de la epocă la alta și chiar de la o categorie socială la alta, reflectându-se în ideologii și în politicele culturale ale statelor. Raporturile dintre muzică și societate au devenit atât de complexe încât ele se cuvin analizate, disociate, diagnosticate și anticipate în variatele lor evoluții. Chiar și istorici ca Jules Combarieu sau mai de curând Arnold Hauser n-au putut depăși o fază de conotație sociologică la istoria muzicii*. Sociologia s-a desprins din filosofia socială – sub incidența ideilor lui Saint-Simon, Marx, A. Compte, Fr. le Play, H. Spencer sau A. de Tocqueville – devenind o disciplină care analizează, cu mijloace științifice, realitatea și acțiunea socială la nivel macrosocial (al marilor colectivități) sau raporturile interumane în cadrul grupurilor mici formând, în acest caz, obiectul de studiu al psihosociologiei. ♦ S., considerată ca o componentă a sociologiei culturii, cercetează – descrie și explică – ordinea și acțiunile sociale ce sunt implicate în diverse forme ale vieții muzicale, reproducerea și/sau schimbările structurilor, funcționalitatea sau disfuncționalitatea sistemului de relații și valori (instituții) ale lumii muzicale, evidențiind regularitățile disociabile ale fenomenelor sociale muzicale, determinându-le riguros și controlabil prin metode și tehnici științifice. Identificarea unor asemenea regularități oferă suportul generalizărilor sociologice – fără a fi excluse însă situațiile particulare sau „studiile de caz”, – regularitățile care se dovedesc că reprezintă pattern-uri sociale și culturale, adică forme sociale coerente și relativ stabile ale vieții muzicale. În spațiul de confluențe socio-muzicale s-a conturat încă din sec. 19 o problematică specifică care s-a îmbogățit treptat. Încă din 1887 Georg Simmel considera muzica drept un model de comunicare interumană și ca o expresie a vieții sociale (deși în Études psychologiques et ethnologiques sur la musique nu disocia sociologia ca domeniu autonom). Tot așa avea să interpreteze mai târziu fenomenul socio-muzical și J.-M. Goyan în L’art du point de vue sociologique, precum și Pitirim Sorokin cu analizele sale asupra variațiilor stilistice în spațiu și timp sau a intercondiționărilor ce se produc între procesele socio-culturale și formele sau expresiile creațiilor artistice. O analiză a comportamentului muzical întreprinde Max Weber în studiul său Les bases rationnelles et sociologiques de la musigue (1921), din care nu lipsește și perspectiva istoristă prin comparațiile între asemenea comportamente artistice ale comunităților. Weber încearcă o argumentare cauzală a condiționării sociologice (economice și morale chiar) a vieții muzicale, a formelor pe care le îmbracă discursul muzical. În spiritul analizei raționaliste el folosește chiar calculul logico-matematic, sporind interesul ulterior pentru rigoare științifică în cercetarea sociologică fără a neglija însă, prin analiza comprehensivă, singularitatea fenomenelor muzicale. Desigur că, în contextul socio-cultural pe care l-am numit formele vieții muzicale, un rol deosebit revine experienței muzicale sau modalităților de trăire socialmente perceptibile, a operelor muzicale, în toată varietatea formelor, genurilor și simbolurilor pe care le comunică. În acest sens considerăm remarcabile lucrările de sinteză ale lui Alphons Silbermann (Introduction à une sociologie de la musique, 1955 și The sociology of music, 1963) folosit și în redactarea acestui articol. El socotește că s. aduce în centrul investigațiilor sale omul ca „ființă socio-artistică” având la baza acestei relații „trăirea artistică” prin care se creează „câmpul acțiunii culturale” sau determinantele sociale ale „percepíei estetice” după Pierre Bourdieu. În timp ce sociologia muzicii și a culturii în general se îndreaptă spre cercetarea empirică a acestor fenomene nu puține au fost tendințele spre o sociologie speculativă, de esență filosofică, care continuă, fie tradiția hegeliană și marxistă printre altele, de absolutizare a universului uman și social, fie resurecția experienței individuale, a proscrisului și alienării, ca în scrierile filosofilor critici din Școala de la Frankfurt, printre care A. Adorno, Marcuse sau Ghelen. În concepția lui A. Silbermann, s. (ca și a artei) ar trebui să urmărească trei scopuri principale: a) evidențierea caracterului dinamic al fenomenului social al artei în variatele sale forme de expresie; b) elaborarea unei înțelegeri universal inteligibile asupra devenirii vieții artistice, a transformărilor ei prezente și viitoare; c) formularea unor legi care să permită premoniția și consecințele devenirii fenomenului social al artei. Propunem, în cele ce urmează, o interpretare din perspectiva sociologiei comunicaționale a fenomenului cultural, cu aplicație la viața muzicală, considerându-se că subsistemele avute în vedere se află în interrelații complexe, între acestea și sistemul orânduirii sociale (globale). 1. Nivelul elaborării și producției de „opere” muzicale în care distingem: a) statutul socioprofesional al creatorilor, compozitori și interpreți, anonimi, amatori, profesioniști; formarea, șansele afirmării artistice și recunoașterea lor socială; libertate și angajare artistică în creație; b) sociologie operei muzicale, condiționările social-istorice ale apariției și evaluarea semnificațiilor sociale ale conținutului; apariția și afirmarea genurilor (I) muzicale, tendințelor, școlilor și curentelor în expresia și formele discursului muzical; tradiție și inovare; dezvoltarea materiei sonore; muzica și textul literar, dansul*, filmul etc.; c) producătorii individuali sau colectivi care transpun operele muzicale în structuri de comunicare socială prin editare, discuri*, benzi audio și video, publicații de specialitate, transmisii radiotelevizate și întreaga viață a spectacolului muzical (regizori, impresariat, concursuri, festivaluri etc.); dezvoltarea tehnologiei muzicale de la instr. la mijloace electronoacustice; montările producțiilor muzicale. 2. Mediul socio-cultural instituționalizat reprezentând experiența unei comunități condensată în instituții, norme și alte mecanisme de filtraj, orientare și control social al viețiimuzicale printre care: a) instituții profesionale (Uniuni și sindicate); b) instituții de coordonare a politicii culturale, de orientare, finanțare și gestiune; c) critica de specialitate și statulul ei social; d) instituții de difuzare a operelor și producțiilor muzicale, societăți filarmonice, organisme de impresariat și marketing, societăți și rețele radio-TV, discoteci*, biblioteci de specialitate, care de înregistrări și edituri, magazine etc.; e) organisme de învățământ* muzical și de cercetare științifică; f) nivelul de organizare al comunității sociale, gradul de omogenitate culturală, muzica și clasele sociale, structura socială a timpului liber, accesibilitatea culturală, conștiința tradițiilor cultural-muzicale și rolul social-politic al vieții muzicale, dezvoltarea socială a celorlalte forme de viață artistică și spirituală, modele informale ale vieții muzicale (audiții private, circulația imprimărilor ș.a.), structurile noului environ sonor, vibrațiile, poluare și securitate sonoră colectivă, economia vieții muzicale; orașele muzicale; spații și arhitectura destinată muzicii. 3. Nivelul receptanței muzicale are profunde implicații socio-culturale, relația muzică-publicuri devenind esențială. Receptarea muzicii are motivații diferite și presupune comportamente variate după cum este investigată la nivelul indivizilor, a microgrupurilor sau a comunităților mari, a celor etnice, a maselor; după natura intercomunicării acestora; după sistemul de referință axiologică și culturală al fiecărui nivel, sistem necesar valorizării, selectării și asimilării creației muzicale. Formarea publicurilor și dinamica transformării acestora prin reevaluarea apartenenție, a gusturilor, a prestigiului social, a formelor de evaziune sau contestație, a rolului liderilor de opinie, a noilor mitologii muzicale; evoluția limbajului, clișeului vestimentar, ritmicității și armoniei o dată cu tehnologizarea spectacolului muzical; individualizare și masificare în receptarea muzicală; formarea publicurilor în funcție de vârstă, de genuri ale muzicii, de instituții, de programele mijloacelor de difuzare în masă etc. Există și alte puncte de vedere în ce privește problematica specifică a sociologiei muzicii dar pentru a nu fi confundate cu cele ale filosofiei culturii sau ale muzicologiei și esteticii, trebuie avute în vedere metodele, tehnicile de investigare și prelucrare a datelor, precum și specificul sociologic al interpretării rezultatelor. De exemplu, Ivo Supičić, în Musique et Société. Perspectives pour une sociologie de la musigue, Zagreb, 1971, prezintă o tematică dezvoltată și un program de investigație sociologică în acest domeniu. Pluralismul culturilor muzicale necesită nu numai cercetări în direcția stabilirii identității lor socio-culturale dar și a legitimității diverselor forme ale vieții muzicale, compararea și intercomunicarea dintre ele. Și formele istorice ale vieții muzicale, constituie un domeniu de investigare sociologică pe baze documentare dintr-o perspectivă inconfundabilă față de cea istorică propriu-zisă. Psihologia* muzicii s-a afirmat însă, cu precădere, în procesul de transmitere și receptare a mesajelor muzicale în cadrul mijloacelor de comunicare în masă și a influențelor exercitate de difuzarea lor în grupurile mici, în comportamentul și interrelațiile celor care alcătuiesc microgrupul (3 până la 20 și chiar mai multe persoane, cum ar fi grupul familial, de prieteni sau colegi, de club sau de formație muzicală restrânsă ș.a.). Metodele și tehnicile științifice la care recurge investigarea sociologică sunt multiple mai cu seamă în direcția cercetării empirice, a investigațiilor directe efectuate chiar în câmpul de evenimente muzicale ce interesează (sunt posibile și cercetări indirecte sau secundare atunci când apelăm la sursele documentare sau la informațiile din băncile de date provenite din alte cercetări întreprinse). Aplicarea metodelor riguroase solicită participarea sau îndrumarea cercetărilor de către persoane specializate. În domeniul muzicii este recomandabil ca sociologul să cunoască problemele muzicale și să colaboreze cu specialiștii din acest domeniu. Alegerea temelor de studiu și stabilirea aspectelor specific sociologice devine o preocupare esențială din care decurge și cadrul dau eșantionul ce urmează a fi investigat cât și stabilirea căilor de analiză. Stabilirea eșantioanelor se face pe baza calculului statistic (nu orice segment de public poate forma un eșantion care să ofere date pertinente studiului). Se pot stabili și arii mai întinse în care se pot efectua monografii sociologice, metodă folosită mult de etnomuzicologi și de antropologia culturală. Este recomandabil ca o investigație sociologică să fie precedată de o cunoaștere suficientă a problemelor pe care fenomenele sau colectivitățile studiate le ridică așa după cum, înaintea efectuării cercetării propriu-zise, este necesară pretestarea instrumentelor de observație sau de anchetă ce le vom folosi pentru a stabili o maximă adecvare a lor la specificul fenomenelor. De asemenea, abordarea unei cercetări socio-muzicale presupune adoptarea unei metodologii prin care se stabilește obiectivul cercetării, se formulează temele principale ale analizei (caracteristici și dimensiuni), se formulează întrebările pentru interviu sau pentru chestionar, sau chiar pentru observația directă (prin participare sau nu) astfel încât culegerea datelor despre fenomen, fie pe un caz, câteva cazuri sau pe eșantioane, să poată fi apoi prelucrate după reguli care cer ca datele să fie compatibile cu descrierea, măsurarea sau interpretarea, cauzală sau nu, a obiectului studiat. Desigur că există diferențe importante pentru cercetare, între caracteristicile ce pot fi descrise cantitativ și între opiniile sau chiar atitudinile și aspirațiile declarate și care vor necesita metode adecvate (scale de atitudine, analiza spațiilor de atribute, analize multivariate, a structurilor latente, analiza de conținut, factorială, de varianță etc.). Sociologia folosește și analiza de sistem, analize structural-funcționale sau chiar analize prin modelizare (aplicarea metodelor matematice și probabilistice). Metoda chestionarului pe cât pare de facilă pe atât este de riguroasă în condițiile pe care le cere în folosirea ei. ♦ Sociologia muzicii în România nu are o prea bogată tradiție. Putem spune că cercetările mai vechi și mai noi asupra folclorului* muzical și etnomuzicologia așa cum a fost aplicată de C. Brăiloiu și G. Breazul (încurajat de Școala sociologică de la București) constituie un filon de reală valoare pentru cercetarea sociologică cu care uneori se și confundă. De asemenea, studiile mai recente de etnocorelogie (dansurile naționale) se conjugă fericit cu cele de muzică. După ultimul război mondial s-au întreprins studii sociologice de teren în cadrul unor centre de specialitate, de regulă în domeniul culturii și al culturii de masă, al istoriei artelor și esteticii. Rezultatele multor investigații există ca rapoarte de cercetare nepublicate sau comunicări științifice. Amintim printre specialiști pe: M. Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Elena Zottoviceanu, V. Popescu-Deveselu, P. Câmpeanu, P. Caravia, M. Lunca, C. Schifirneț, H. Culea, Clemansa-Liliana Firca, Speranța Rădulescu, D.-D. Georgescu, Ghizela Sulițeanu, N.Tertulian, M. Caloianu, Ș. Steriade.

pop s., adj. (muz.; americanism) Formă de muzică larg apreciată, născută în țările anglo-saxone (jazz, folk, rock and roll) ◊ „Valoarea popului muzical actual românesc este nu numai o dovadă a progresului muzical actual, ci demonstrează elocvent standardul său competitiv.” Săpt. 19 IX 75 p. 7. ◊ „Pe măsuța de alături, un magnetofon urlă în permanență muzică pop.” Cont. 11 V 79 p. 4. ◊ „A existat și există încă tendința multor critici de specialitate de pretutindeni de a folosi termenii «pop» și «rock» pentru a denumi unul și același lucru. Practic ar fi imposibilă o delimitare sau chiar o încercare de acest fel între «pop» și «rock». Cele două expresii sunt întotdeauna împreună, folosindu-se fie una, fie cealaltă, după împrejurări.” Săpt. 13 III 81 p. 7; v. și R.l. 27 VII 82 p. 6 (din engl., fr. pop [music]; DMN 1955, BD 1968; DEX, DEX-S)

IMAGÍSM (< engl., fr.; „les imagistes”, termen aparținând lui Ezra Pound) s. n. Mișcare antiromantică apărută în poezia engleză și americană (1909-1917) sub influența lui W. Whitman, a simboliștilor francezi, a poeziei clasice greco-latine, japoneze și chineze, ca și a esteticii lui T.E. Hulme. Reprezentanții i., Amy Lowell, R. Aldington, Hilda Doolittle, D.H. Lawrence, J.G. Fletcher, F.S. Flint, J. Joyce (dintre care primii trei și teoreticieni), cultivă expresia lapidară, maxima concentrare structurală, exactitatea și concretețea limbajului comun, subiectele „triviale”, ritmurile noi, imaginea pură, metafora complexă și încifrată, jocul de ritmuri, versul liber ca mijloc de concepere a „lumii haotice”,. Mai mult decât în poezia pe care a generat-o, i. rezidă în disciplinarea discursului poetic și în reînnoirea limbajului, în beneficiul poeziei anglo-saxone de mai târziu.

RÚNĂ (< Germ. run „secret”, „mister”) s. f. (mai ales la pl.) 1. Semn grafic crestat în lemn sau cioplit în piatră, aparținând celui mai vechi alfabet germanic atestat (alfabetul runic), utilizat în inscripțiile epigrafice despre care avem mărturii începând cu sec. 2. Scrierea runică este de origine incertă, dar probabil derivată dintr-un alfabet dintr-o reg. mediteraneeană. S-au păstrat peste 4.000 de inscripții și manuscrise runice, majoritatea dintre ele aflându-se în Suedia (Pe terit. României r. apar pe un vas aparținând tezaurului de la Pietroasele). Au avut o mare răspândire în țările scandinave și anglo-saxone (sec. 2-12). R. atestate sunt în număr de 24 și au atât valoarea fonetică, cât și ideografică. 2. Scriere consonantică utilizată de triburile turcice din Asia, în sec. 5-11.

HEPTARHÍE, nume dat celor șapte regate anglo-saxone întemeiate în Anglia, în sec. 5-9: Northumbria, Mercia, East-Anglia, Essex, Kent, Sussex și Wessex.

CYNEWULF [chineulf] (a doua jumătate a sec. 8), poet anglo-saxon. A adaptat în opera sa legendele Orientului creștin („Sfînta Iuliana”).

RODÓ, José Enrique (1871-1917), eseist și critic literar uruguaian hispano-american. Unul dintre promotorii modernismului. Eseist de mare finețe, a apărat valorile umaniste ale lumii romanice și hispanice în opoziție cu materialismul anglo-saxon („Ariel”, „Oglinda lui Prospero”).

SAXÓNI (< cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. Triburi germane, aparținând ramurii apusene, care populau, în sec. 2 terit. dintre gurile Weserului și Elbei, precum și S Pen. Iutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Mării Nordului, în direcția estuarului Rinului. Din a doua jumătate a sec. 3 au atacat pe calea mării coastele Galiei, apoi Britannia; în cursul sec. 5-6, împreună cu alte triburi germanice (anglii și iuții) au cucerit și colonizat mare parte din Anglia. S. rămași în reg. Rinului inferior au fost dislocați de franci spre E (a doua jumătate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supuși și creștinați cu forța în urma a numeroase războaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. și anglo-saxoni.

OSWALD (c. 925-992), prelat anglo-saxon. Călugăr benedictin la abația Fleury (Franța). Episcop de Worcester (961-992) și arhiepiscop de York (972-992). A fondat mai multe mănăstiri. Sanctificat.

OFFA, rege (757-796) al Merciei. A dus o politică de expansiune în Kent și Sussex, pe care le-a anexat, asigurând Merciei rolul de hegemon între regatele anglo-saxone. Pentru a-și apăra granițele regatului împotriva galezilor, a construit un zid de apărare cu o lungime de 270 km (Zidul lui O.). Din 774 s-a intitulat „rege al întregii Anglii”. A semnat (796) un tratat comercial cu Carol cel Mare. Protector al Bisericii.

*Engléz, -ă s. Locuitor din Anglia saŭ de rasă anglo-saxonă. Adj. Din Anglia, de Englez: limba engleză. – Și Inglez (it. Inglese, ngr. Inglézos): solul Inglezuluĭ (Nec. 2, 264).

ENGLÉZ, -Ă (< ngr., it.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor anglo-saxon (puternic influențat de normanzii de limbă franceză care au cucerit Anglia în sec. 11); s-a format ca națiune pe terit. Angliei. Mai trăiesc în Africa de Sud, S.U.A., Canada, Australia, India ș.a.; de religie creștină (anglicani și catolici); p. ext. britanic. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Anglia. 2. Adj. Care aparține Marii Britanii sau englezilor, privitor la Marea Britanie sau la englezi; p. ext. britanic. ◊ Artă e. = artă dezvoltată în Arhipelagul britanic. În arhitectură, se păstrează monumente încă din Neolitic (cromlehurile de la Stonehenge), din perioada romană și din epoca dinaintea cuceririi normande, dar construcțiile importante apar în sec. 11 în stilul romanic de influență normandă (catedrala de la Ely). O serie de monumente gotice sunt construite după modelul unor prototipuri continentale, cristalizându-se apoi trei faze ale goticului e.: lanceolat, decorat și perpendicular (catedrala de la Gloucester). Caracterele Renașterii se regăsesc în stilurile Tudor și elisabetan. În sec. 17, I. Jones impune spiritul clasicist, inspirat după A. Palladio, a doua jumătate a secolului fiind dominată, în arhitectură, de creația lui Chr. Wren. Sec 18 continuă în special formele clasiciste, pentru ca în sec. 19 să se revină la gotic (Parlamentul din Londra); apar însă și construcțiile cu schelet metalic (Crystal Palace din Londra), premergătoare arhitecturii moderne. Pictura de manuscris și sculptura ca ornament arhitectonic sunt forme reprezentative de artă plastică în Evul Mediu, păstrându-se și monumente de sculptură funerară, picturi de portrete (miniaturile lui Nicholas Hilliard, sec. 16). În sec. 17 se dezvoltă portretistica, iar în sec. 18 are loc o mare înflorire a picturii, în genuri variate (portret, peisaj, de gen), ilustrată de personalități ca W. Hogarth, J. Reynolds, Th. Gainsborough, G. Romney – ca și a gravurii și a sculpturii (J. Flaxman). Spre sfârșitul sec. 18 și în sec. 19 se afirmă romantismul în pictura e. (T.H. Lawrence, H. Raeburg, apoi J. Constable, R.P. Bonington, J. Turner). Un loc aparte îl ocupă W. Blake, cu viziunea sa fantastică de esență gotică, iar la mijlocul sec. 19 mișcarea prerafaeliților. După 1860, filozoful Morris va întemeia mișcarea „Art and Crafts” (Arte și meserii) menită să resuscite meșteșugurile artistice și să confere vieții cotidiene o dimensiune a frumosului ce va influența „Modern Style” („Arta 1900” în Anglia). Curentele sec. 20 și-au găsit exponenți în arta e. (Ben Nicholson, G. Sutherland, V. Pasmore ș.a.). Sculptura sec. 20 este dominată de personalitatea lui H. Moore. În artele decorative s-au remarcat, în sec. 18, frații Adam (decoratori), ebeniștii Chippendale și Sheraton, ceramistul Wedgwood. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia de limbi germanice, ramura de vest. Este a doua din lume ca vorbitori (c. 700 mil.), după chineză. Este limba oficială în Marea Britanie, Irlanda, S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica și în unele zone din Asia, Africa, Oc. Pacific și limbă secundară sau folosită oficial în alte state (India, Filipine ș.a.); este una din limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină.

ESSEX [ésix] (sau Regatul Saxonilor din Est), regat anglo-saxon, fondat în sec. 6, având reședința la Londra. Membru al Heptarhiei. În anul 825 a intrat în stăpânirea lui Egbert, rege al Wessex-ului.

FAHRENHEIT [fá:rənhait], Gabriel Daniel (1686-1736), fizician german. Unul dintre fondatorii termometriei. A inventat termometrele cu alcool (1709) și cu mercur (1714). A descoperit că punctele de fierbere ale lichidelor variază cu presiunea. Numele său a fost atribuit unui grad de temperatură (gradul F.). – Scara de temperatură F., scară termometrică utilizată în țările anglo-saxone, al cărei interval standard de temperatură este divizat în 180 de grade, punctele de topire a gheții și de fierbere a apei, la presiune normală, fiind de 32 și, respectiv, 212°F.

FEYERABEND [fáiərabənd], Paul (1924-1994), filozof american de origine austriacă. Inițiatorul „anarhismului metodologic” în epistemologie, care presupune, împotriva metodologiei reducționiste a empirismului anglo-saxon contemporan, proliferarea teoriilor rivale („Contra metodei. Schița unei teorii anarhiste a cunoașterii”).

MERCIA [mə:ʃjə], regat anglo-saxon în partea central-estică a Angliei, fondat în sec. 6. A atins maxima expansiune în sec. 9. Reședință regală: Tamworth. Anexat în 919 de regatul Wessex.

*ordalíe f. (fr. ordalie, d. anglo-saxonu ordâl, judecată, ol. oordel, germ. urtel și urteil). Probă judiciară fără luptă, uzitată în evu mediŭ și considerată ca judecată a luĭ D-zeŭ.

NENNIUS (NEMNIUS, NYNNIAW) (sec. 8-9), istoric velș. A trăit în regatul anglo-saxon Mercia. În 826 a compus Historia Britonum, preluată dintr-uhn original din 672, cuprinzând informații istorice, geografice și genealogice, în care se află izvoarele legendei regelui Artus (Arthur) și ale cavalerilor Mesei Rotunde.

PÍNTĂ (< engl.) s. f. Unitate de măsură a capacității sau volumului folosit în sistemul anglo-saxon. Echivalent cu 0,568 l.

POUND [paund] (cuv. engl.) subst. Unitate de măsură pentru greutăți de 0,4536 kg, folosită, în special în țările anglo-saxone. În România a fost folosită în trecut denumirea pfund sau funt.

PROTEST-SONG [próutest soŋ] (cuv. engl.) loc. Gen muzical, cu o istorie identificată aproape total cu aceea a mișcării folk din lumea anglo-saxonă. În S.U.A. reflectă lupta pentru egalitate rasială, opoziția față de războiul din Vietnam, cruciada ecologică, mișcarea feministă. Reprezentanți: Woody Guthrie, Pete Seeger, Bob Dylan, Joan Baez ș.a.

HARALD [há:ra:l] (HAROLD), numele a cinci regi ai Norvegiei. Mai importanți: 1. H. I Haarfager (c. 872-c. 933). A reușit să unifice temporar țara; în timpul domniei sale, vikingii din Norvegia întreprind numeroase expediții în Scoția și în ins. Hebride. A abdicat. 2. H. III Hardraade (1047-1066). A purtat un îndelungat război cu danezii (1047-1062), a stabilit succesiunea la tronul țării (1063) și a încercat, fără succes, să pună stăpânire pe Anglia (1066), fiind înfrânt de regele anglo-saxon Harold II și ucis în bătălia de la Stamford Bridge. 3. H. V (n. 1937), rege (din 1991).

HAROLD [hærəld], numele a doi regi anglo-saxoni. Mai important: H. II (ian.-oct. 1066). Înfrânt în bătălia de la Hastings de William Cuceritorul.

HARRISON [hærisən], Rex (pseud. lui Reginald Carey Harrison) (1908-1990), actor american de teatru și film de origine engleză. Distincția masculină, umorul și ironia tipic anglo-saxone îl impun în „Citadela”, „Anna și regele Siamului”, „Fantoma și doamna Muir”, „Agonie și extaz”. Premiul Oscar: 1964 („My Fair Lady”).

HASTINGS [héistiŋz], oraș în SE Marii Britanii (Anglia), port la Marea Mânecii; 78,1 mii loc. (1991). Șantier naval. Pescuit. Stațiune balneară renumită (din 1872). Celebru turneu de șah (1920). Ruine ale unui castel din sec. 11. Aici, la 14 oct. 1066, armata normandă condusă de Wilhelm Cuceritorul, a obținut o victorie hotărâtoare asupra anglo-saxonilor lui Harold II, cuceritorul normand devenind rege al Angliei (William I).

afidavít s.n. (în dreptul anglo-saxon) Declarație unilaterală scrisă sau orală dată sub jurămînt în fața unui notar, a unui șerif etc. • pl. -e/<engl. affidavit.

JOHN DOE [dʒon dəu], nume fictiv adoptat în procedurile legale anglo-saxone (în special S.U.A.) când numele unei părți implicate este necunoscut.

JONES [dʒəunz], Ernest (1879-1958), medic și psihanalist britanic. Prof. univ. la Totonto (Canada). A introdus în psihanaliza în țările anglo-saxone („Ce este psihanaliza”). Eseuri („Psihologia religiei”, „Hamlet și Oedip”). Cunoscut mai ales pentru lucrarea „Viața și opera lui S. Freud”.

KENT, primul regat anglo-saxon, fondat de iuți (sec. 5), în SE Angliei. Membru al Heptarhiei. A intrat în componența Merciei (sfârșitul sec. 8) și Wessex-ului (începutul sec. 9).

'anglo-saxon adj. m., s. m., pl. 'anglo-saxoni; adj. f., s. f. 'anglo-saxonă, pl. 'anglo-saxone

Alfred (cel mare) m. regele Anglo-Saxonilor, învingătorul Danezilor și autorul unui codice de legi. El fundă Universitatea din Oxford (849-901).

Anglo-Saxoni pl. Saxoni și Angli cari întemeiară în Britania-Mare cele șapte regate sau Eptarhia (sec. V și VI).

Artur m. rege legendar al Bretanilor și eroul tradițiunilor bretone, apărătorul celtismului în contra invaziunii anglo-saxone (sec. V). Aventurile sale și ale celor 12 cavaleri ai săi formează ciclul despre Masa rotundă („Table ronde”).

Harold m. nume a doi regi anglo-saxoni, dintre cari cel din urmă peri în bătălia dela Hastings (1066).

'ANGLO-SAXON, -Ă, anglo-saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populații germanice care au ocupat Insulele Britanice în sec. V-VI; (și la sg.) persoană care face parte din una dintre aceste populații; p. ext. locuitor de origine engleză din Commonwealth sau din SUA. 2. Adj. Care aparține anglo-saxonilor (1). ♦ (Substantivat, f.) Limbă germanică vorbită de anglo-saxoni în sec. VIII-XII; engleza veche. – Din fr. anglo-saxon.

UNCIE, uncii, s. f. Veche unitate de măsură pentru greutăți (folosită și astăzi în țările anglo-saxone), a cărei valoare a variat între circa 28 și 35 de grame. – Din lat. uncia.

ȚOL¹, țoli, s. m. Unitate de măsură pentru lungimi folosită în țările anglo-saxone și germanice, egală cu 25,4 mm; inch. – Din germ. Zoll.

BRITAN, britani, s. m. (La pl.) Triburi celtice, constituind până la cucerirea anglo-saxonă (sec. V-VI) populația Britaniei; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste triburi. – Din lat. Britanni.

BRETONĂ s. f. (< fr. breton): limbă celtică din grupul britonic, vorbită de urmașii celților, instalați în secolele V-VII, sub presiunea anglo-saxonilor, în regiunea franceză Bretagne (cunoscută de cei vechi cu numele celtic latinizat Armorica „cea care dă spre mare” – de aici și numele limbii de bretonă armoricană). Din cei aproximativ un milion și jumătate de vorbitori, marea majoritate sunt bilingvi, vorbind și franceza. Până în secolul al X-lea, folosirea limbii bretone era predominantă, moment după care începe să fie înlocuită treptat de franceză până la generalizarea în secolul al XIII-lea. Istoria limbii b. cuprinde trei perioade: vechea bretonă, până în secolul al XII-lea; bretona medie, până în secolul al XVI-lea; bretona modernă, care a început cu reforma ortografică, aplicată în secolul al XVII-lea. Primele atestări de limbă b. datează din secolul al XV-lea (fragmente de romane și poeme). Dependența permanentă a bretonei de civilizația franceză a făcut ca această limbă să-și îngusteze sfera de folosire și să nu se dezvolte o cultură bretonă. B. se predă azi în unele licee și în universitatea din Rennes.

ENGLEZĂ s. f. (cf. ngr. englézos, it. inglese): limbă germanică din grupul de apus, vorbită de locuitorii Angliei și ai SUA, de majoritatea locuitorilor Canadei, de foarte mulți locuitori din Irlanda și din fostele colonii britanice din Africa, Asia, Oceania și America. E. este un rezultat al contopirii dialectelor populațiilor germanice venite de pe continent în insulă prin secolele al V-lea – al VI-lea e. n., care s-au impus populațiilor autohtone de limbă celtică și latină. În evoluția limbii engleze există trei mari perioade: a) vechea engleză (anglo-saxona) vorbită între secolele al VI-lea și al XI-lea. Este atestată documentar încă din secolul al VII-lea prin poemul epic Beowulf, în care este înfățișată viața și moartea regelui legendar din Iutlanda. Avea o structură sintetică, cu un sistem flexionar bogat și o ortografie fonetică. b) engleza medie, vorbită între secolele al XI-lea – al XV-lea inclusiv și caracterizată prin pierderea treptată a flexiunii (parțial la substantiv, pronume și verb și total la adjectiv) și printr-o ortografie conservatoare cu deosebiri de pronunțare și scriere. A fost puternic influențată de dialectul francez al normanzilor, care au ocupat Anglia în anul 1066 și care au impus franceza, timp de două sute de ani, ca limbă oficială folosită la curte, în administrație, în învățământ, în biserică și în literatură. În secolul al XIV-lea a început reafirmarea limbii engleze prin activitatea marelui poet Chaucer, care prin operele sale a impus dialectul londonez ca bază a limbii literare engleze. Introducerea tiparului la sfârșitul secolului al XV-lea și activitatea neobosită de traducător a primului tipograf englez Caxton au contribuit considerabil la răspândirea dialectului londonez și la fixarea normelor de scriere ale limbii engleze. c) engleza modernă, vorbită de la apariția Renașterii în Anglia (începutul secolului al XVI-lea) până azi și caracterizată prin construcții analitice. În această perioadă, e. a făcut foarte multe împrumuturi din limbile latină (în mod deosebit), greacă, franceză, italiană, spaniolă și portugheză și din limbile popoarelor supuse de spanioli și de portughezi. Împrumuturile acestea au fost făcute în mare măsură de scriitori, lucru care se vede foarte bine în vocabularul marelui dramaturg Shakespeare. Ea a împrumutat și cuvinte internaționale formate pe baza rădăcinilor din limbile clasice. Deși este o limbă germanică, vocabularul limbii engleze are în proporție de 50% cuvinte de origine romanică (mai ales franceză). Engleza literară actuală este asa-numita King’s English, bazată pe dialectele din jurul Londrei. Paralel cu ea se folosește varianta formată sub influența celebrei universități din Oxford în secolul al XIX-lea, accesibilă numai vârfurilor intelectuale britanice și oarecum artificializată. Ortografia actuală a limbii engleze este etimologică; ea are un caracter conservator: nu mai oglindește schimbările apărute în pronunțare, deosebirile dintre scriere și pronunțare fiind foarte mari. Scrierea corectă a limbii engleze constituie în prezent o mare dificultate atât pentru străini, cât și pentru englezi. E. a rămas până în prezent limba internațională cu cea mai întinsă întrebuințare dintre toate limbile internaționale. În același timp, estre limba de pe glob cea mai bogată în cuvinte: circa 800.000; limbă oficială și mijloc de comunicare în peste 60 de state ale lumii (350 de milioane de oameni o au ca limbă maternă). Engleza americană, vorbită în SUA și în Canada, a urmat un drum propriu după cucerirea independenței și formarea SUA (1787). Ea s-a transformat într-o variantă a limbii engleze vorbite în Europa, ale cărei trăsături fundamentale s-au păstrat și pe care a influențat-o după aceea în lexic. Dispune de unele trăsături specifice în fonetică, în gramatică și mai ales în vocabular: pronunțarea lui r (în e. europeană a amuțit), ritm și intonație deosebite de e. europeană, folosirea unor substantive cu valoare adjectivală, folosirea specifică a prepozițiilor, generalizarea auxiliarului will la viitor și a auxiliarului would la optativ la toate persoanele, împrumuturi lexicale din olandeză, din spaniola emigranților și din limbile indienilor, creații specifice (prescurtări), termeni de argou în limbajul curent etc.

'anglo-saxon, ~ă smf, a [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: fr anglo-saxon] 1 smp Nume generic al populațiilor germanice care au invadat Anglia în sec. V, întemeind o serie de regate. 2 sm Nume generic al popoarelor de origine engleză răspândite în Marea Britanie, în coloniile engleze și în Statele Unite ale Americii. 3-4 a Care aparține anglo-saxonilor (1-2). 5 sf, a (Șîs Limbă ~ă) Limbă germanică vorbită de anglo-saxoni în secolele VIII-XII Si: engleza veche.

britani snp [At: DEX² / E: lat britanni] Triburi celtice care constituiau, până la cucerirea anglo-saxonă din sec. V-Vl, populația de bază a Britaniei.

f² smi [At: DN³/ E: eg, fr, ger f] (Muz) 1 Notație pentru sunetul „fa” în țările anglo-saxone și în Germania. 2 Prescurtare pentru cuvântul „forte”.

livră sf [At: (a. 1815) ap. STAMATI, D. / V: (înv) libră / Pl: ~re / E: fr livre]
1 (Înv) Veche unitate monetară, utilizată în special în Franța și în țările anglo-saxone Si: liră. 2 (Înv; îs) ~ sterlină Liră sterlină. 3 Unitate de măsură pentru greutăți de aproximativ 0,5 kg, folosită în special în țările anglo-saxone. 4 (Înv) Măsură de capacitate, utilizată în special pentru cereale.

nonconformist^[1], ~ă [At: DLR / Pl: ~iști, ~e / E: fr non-conformiste] 1-2 smf, a (Persoană) care nu acceptă și nu se conformează la uzanțele stabilite, la moravurile, mentalitatea, opiniile etc. curente, având convingeri proprii Si: neconformist (1-2). 3-4 smf, a (Persoană) care dovedește originalitate Si: neconformist (3-4). 5 a Care denotă nonconformism Si: neconformist (5). 6 smf Membru al unei secte religioase din țările anglo-saxone, care nu se conformează sistemului ecleziastic oficial. corectat(ă)

DENOTAȚIE-CONOTAȚIE (< fr. dénotation, connotation) Termeni proveniți din stilistica anglo-saxonă și care se bucură de o largă circulație în teoria și critica literară. În critica modernă, denotația se referă la denumirea sensului propriu, obișnuit, al cuvîntului, conotația, la extinderea sau restrîngerea sensului cuvîntului, în funcție de context. Pereche de noțiuni, care, în structuralism (v.) subliniază, din punct de vedere lingvistic, deosebirea dintre limbajul literar și cel științific. În știință, limbajul este denotativ, direct, precis, transparent, banal, iar în artă, conotativ, deci, indirect, neprecis, oarecum opac, original. Semnificațiile plurale, adiacente, conotative, se substituie sistemului denotativ. După unii teoreticieni, natura și esența literaturii constă în această substituire, de unde rezultă necesitatea ca interpretarea cititorului sau a criticului să pornească de la sesizarea „semnificațiilor” și apoi să treacă la celelalte elemente structurale ale operei literare care, cum se știe, se prezintă ca o structură complexă.

Artur Prenume masculin modern, intrat în română pe cale cultă din a doua jumătate a secolului trecut, Artur reproduce un vechi nume breton Arthur sau Artus, în general considerat de origine celtică, dar obscur din punct de vedere al semnificației. ☐ Engl., fr. Arthur, it. Arturo, bg., germ., magh. Artur etc. ☐ Arthur este personajul central al ciclului de poeme cavalerești din sec. 5 – 6, simbolizînd rezistența celților împotriva cuceririi anglo-saxone.

Edgar Prenumele masculin Édgar, corespunde unui vechi nume anglo-saxon Eádgar, folosit încă de prin sec. 7 (din acea vreme este cunoscut un misionar care a propagat creștinismul în Țările de Jos, sanctificat apoi de biserică). Ca majoritatea vechilor nume germanice, Eádgar este un compus în care se recunosc elementele auda „proprietate, posesiune ereditară”, devenit apoi ot sau od (de aici prenumele germ. Otto sau it. Ottone, Oddone și Ottorino) și gar „suliță, lance”. Cum în anglo-saxonă auda- a devenit ead- (atestat și cu sensul „bogat, fericit, bogăție” și apoi ed, Eadgar, Edgar corespunde numelor vechi germ. de sus Otgar, Otger, Otker, Ottoker. Forma Edgar, popularizată și prin latina ecleziastică, s-a răspîndit în Franța, iar din secolul trecut și în răsăritul Europei. Pătruns la noi de aproximativ un secol și jumătate pe cale cultă sub formele Edgar și Edgard, numele se folosește și astăzi în onomastica noastră, frecvența lui fiincî însă redusă. O Scriitorul Edgar Allan Poe.

Edita Vechi nume de origine anglo-saxonă, Edita (Edit) este cunoscut și folosit astăzi în toată Europa. Răspîndit pe cale cultă, engl. Edith provine dintr-un mai vechi Eadgyth, purtat de o regină din sec. 10 și chiar mai înainte, la începutul sec. 9, de o legendară martiră din nordul Franței. La fel ca și → Edgar; Edmond; Edvin etc., Eadgyth este un compus din ead „bogat, bogăție” (provenit din auda „proprietate ereditară, avere”) și gydh, gudh „luptă”. Intrat în onomastica noastră de aproximativ un secol, numele este rar folosit, oscilîndu-se între formele Edit și Edita (așa cum a fost adoptat în italiană, rusă, bulgară etc.), formă apropiată de majoritatea numelor noastre feminine, terminate în -a. ☐ Engl., fr., germ. Edith, magh. Edit, it., bg., rus. Edita etc.

Edmond Împrumutat recent din franceză, extrem de puțin folosit, Édmond este un nume de origine anglo-saxonă (saxon este numele unuia dintre popoarele grupului germanic de vest; o parte dintre ei, cei care au ocupat în sec. 5-6 Anglia, sînt desemnați în mod curent prin termenul anglo-saxoni, spre deosebire de vechii saxoni rămași în Germania). La origine un compus bimembru, Eádmund este format din ead- „bogat, bogăție” (paralel cu vechiul german de sus auda „proprietate”, element obișnuit în antroponimia germanică, din care provine actualul Otto) și mund- „apărare, protecție, apărător, protector”. Cunoscut și pe continent (o formă longobardă Odemund este atestată în Italia în sec. 7), Eadmund, devenit apoi Edmund, se răspîndește în lumea germanică, datorită faimei unui viteaz rege din răsăritul Angliei (sec. 9), iar mai tîrziu prin calendar. Purtat în Anglia, pînă la 1700, atît de bărbați cît și de femei, numele devine, în franceză Edmónd, formă uzitată în ultima vreme de aproape toate popoarele europene și chiar de către englezi. ☐ Engl., germ. Edmund, it. Edmondo, fr., magh. Edmond, sp. Edmundo etc. ☐ La popularizarea numelui a contribuit fără îndoială, cunoscutul Edmond Dantès, eroul romanului lui A. Dumas, Contele de Monte Cristo.

Eduard Vechi nume de origine anglo-saxonă (ca și → Edgar; Edit; Edmond), Eduard (în engl. Edward) are o veche tradiție și impresionantă continuitate în Anglia, fiind un preferat nume dinastic. Prima atestare datează din anul 899, cînd se urcă la tron primul Édward, fiul regelui Alfred. La origine un compus din ead- „bogat, bogăție” și weard- „apărător, apărare” vechea formă Eádward este paralelă cu germanicul continental Adoward, devenit apoi Odward. Cum doi dintre regii care au purtat acest nume au fost sanctificați de către biserică (Edward II, rege martir, între 975-978 și Edward III care a trăit între 1003 – 1066), numele se răspîndește în lumea germanică și prin intermediul calendarului, iar din sec. 19-20, împrumutat pe cale cultă, începe să fie folosit și de celelalte popoare europene; la noi, cunoscut de peste un secol și preluat probabil din fr. Edouard, Eduard este un prenume rar (cu totul excepțional apare și fem. Eduarda). ☐ Engl. Edward, fr. Edouard, germ. Eduard, it. Edoardo, sp. Eduardo, magh. Edvard, Edvarda, bg., rus. Eduard, Edvard etc.

pound sm [At: DN³ / P: paund / Pl: ~nzi / E: eg pound] Unitate de măsură anglo-saxonă a greutății egală cu 453,59 g Si: livră.

Gisela Împrumut recent din onomastica occidentală (mai ales franceză și italiană), Giséla este un vechi nume de origine germanică atestat în izvoare încă din sec. 8, cînd era purtat de o regină din Aquitania și devenit frecvent în sec. 9 – 10. Inițial un hipocoristic al unui nume compus sau chiar nume simplu, Gisela este explicat de către specialiști prin gisel, cuvînt folosit de longobarzi cu sensul „săgeată” sau mai exact „bățul săgeții” și înrudit cu vechiul german de sus geisela, continuat de germ, Geissel „bici”, Geisel „a biciui”, vechiul nordic geissel „băț de schi” (aparținînd familiei germanicului *gaizas, termenul discutat poate fi apropiat de vechiul german de sus ger- și anglo-saxonul gar „suliță”, elemente frecvente în antroponimia germanică: → Edgar; Gerhard (+ hard „tare”); Garibaldi (+ bald „îndrăzneț”), Oscar (primul element este numele unui zeu Os, As; Hrodgari, de unde fr. Roger (+ hrod „vestit” etc.). Pătruns în onomasticul creștin și devenind nume calendaristic (la catolici), Gisela a fost și este și astăzi deosebit de frecvent la maghiari, care păstrează astfel amintirea soției regelui Ștefan I (ea a trăit între 985 – c. 1095 și a fost sanctificată de biserică). Folosit de populația maghiară și germană, numele a fost cunoscut în Transilvania sub forma Ghizela care nu pătrunde însă în inventarul pronumelor românești (documentele nu-l atestă pentru perioada mai veche). Sub influența cultă, Gisela (se oscilează între această formă și Gisel, Gizel, Gizela) este preluat din sursă romanică. ☐ Fr. Gisèle, it. Gisella, magh. Gizella, germ. Gisela (cu hipoc. Gisi, Sela etc.). ☐ Baletul Giselle de A. Adam.

britani s.m. pl. Triburi celtice, care formau, pînă la cucerirea anglo-saxonă (sec. 5-6), populația de bază a Britanniei. • /<lat. Brĭtanni, -orum.

anglo-saxon adj. m., s. m., pl. anglo-saxoni; adj. f., s. f. anglo-saxonă, pl. anglo-saxone