ADAGIU, adagii, s. n. (Livr.) Maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

ADAGIU s. n. maximă, sentință, aforism, apoftegmă, dicton. (< lat. adagium)

ADAGIU, adagii, s. n. Maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

ADAGIU, adagii, s. n. (Rar) Maximă, sentință. V. proverb. Oare crezi că tot ce zboară – Cum zice un adagiu – se mănîncă? TOPÎRCEANU, B. 90.

adagiu s. v. AFORISM. CUGETARE. DICTON. MAXIMĂ. SENTINȚĂ.

adagiu sn [At: CANTEMIR, HR 88/3 / Pl: ~ii și (înv) -giuri / E: lat adagium] (Liv) Aforism.

ADAGIU, adagii, s. n. (Rar) Maximă, sentință. – Lat. lit. adagium (fr. adage).

adagiu v. maximă.

adagiu (maximă) [giu pron. gĭu] s. n., art. adagiul; pl. adagii, art. adagiile (-gi-i-)

adagiu, -gii (zicală).

adagiu (dicton), pl. adagii

ADAGIU s.n. Maximă, sentință, aforism. [Pron. -giu. / < lat. adagium, cf. fr. adage, it. adaggio].

adagiu (dicton) s. n. [-giu pron. -giu], art. adagiul; pl. adagii, art. adagiile (sil. -gi-i-)

ADAGIU (< fr. adage ; it. adaggio; lat. adagium din ad agendum, de făcut) Cugetare în care sînt exprimate, în puține cuvinte, adevăruri morale sau filozofice. În literatura universală există numeroase colecții de adagii, atribuite oamenilor celebri. Cea mai vestită culegere este aceea a lui Erasmus (cea de a doua ediție – Adagiorum Chiliades, 1508 – ce cuprinde circa 4 200 de citate culese din operele poeților și filozofilor greci și latini), prețioasă prin varietatea adagiilor. Ex. Viața este un dar pe care îl merităm numai atunci cînd îl dăruim. (R. TAGORE) Termen sinonim cu maximă, sentință (apoftegmă)

ADAGIU s. v. aforism, cugetare, dicton, maximă, sentință.

adagiu (maximă) s. n., art. adagiul; pl. adagii, art. adagiile (desp. -gi-i-)

*ADAGIU (pl. -gii) sn. Zicătoare, zicală [fr. < lat.].

adagiu n. maximă veche.

AD IMPOSIBILIUM NULLA EST OBLIGATIO (lat.) pentru imposibil nu există nicio obligație – Adagiu exprimând ideea că debitorul este exonerat de o obligație în cazul în care aceasta nu poate fi executată din cauze neimputabile lui.

AFORISM Frază concisă, care cuprinde o formulare cu caracter generalizator sau o reflecție morală ori filozofică; adagiu, maximă*, sentință; Ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuții (La Rochefoucauld). în context* aforismul poate reprezenta ilustrarea sau concluzia enunțului precedent: Lasă că nici mama nici tatăl lui n-o să-și dea niciodată învoirea, dară, chiar și dacă s-ar putea, nu e binecuvântată de Dumnezeu căsnicia făcută peste voința părinților (Slavici); Dumnezeu se vădește în glasul nourilor și al cerbilor, încuviință Kesarion Breb (Sadoveanu). • Caracterul de figură* al aforismului este mai evident în textul poetic, unde se combină uneori cu alți tropi: cu metafora* -O luptă-i viața, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor (Coșbuc); cu personificarea* – [San Marc] Rostește lin în clipe cadențate: / „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile!” (Eminescu). M.M.

aforism sn [At: MAIORESCU, CR. II, 109 / V: (nob) ~ă / Pl: ~e / E: fr aphorisme, lat aphorismus] Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă Si: adagiu, maximă, sentință.

AFORISM (< fr. aphorisme < lat. aphorismus < gr. aphorismos, definiție) Formulare concisă, lapidară, a unei cugetări, a unui adevăr filozofic. Aforismele nu trebuie confundate cu axiomele. Acestea din urmă sînt adevăruri evidente prin ele însele, iar aforismele, mici sinteze, bazate pe experiență. Cultivat de scriitorii antici ca Hippocrat – care l-a folosit pentru întîia oară în denumirea unor precepte medicale – (Aforisme) ilustrat strălucit de La Rochefoucauld, Blaise Pascal și de cei moderni, ca Schopenhauer (Aforisme), aforismul îl întîlnim și în opera unor scriitori români ca Lucian Blaga (Elanul insulei), V. Eftimiu (Vorbe, vorbe, vorbe...), G. Ibrăileanu (Privind viața). Avînd toate însușirile lingvistice și stilistice ale celorlalte specii aforistice (maxima, sentința), aforismele conțin un sens adînc și tocmai de aceea sînt rostite cu intenția de a revizui un loc comun în gîndire, o idee înrădăcinată. Caracteristica literară a enunțului aforistic de adevăruri generale este de natură stilistică. „În formulările maximelor sînt vizibile semne ale unui ton propriu al fiecărui scriitor, cu toată aparența neutră a acestor formulări de adevăruri generale.” (Silvian Iosifeseu, Literatura de frontieră) Sinonim cu adagiu, apoftegmă, maximă, sentință, termeni ce formează obiectul aforisticei. Ex. Tot ce se întîmplă se produce prin contradicție. (HERACLIT) Memoria: un curtean al fiecăruia dintre noi, plin de curtoazie, care caligrafiază trecutul. (LUCIAN BLAGA)

AFORISM. Subst. Aforism, cugetare, sentință, maximă, înțelepciune, panseu (ir.), reflecție, reflexie, dicton, apoftegmă (livr.), adagiu (livr.), pildă, zicală, zicere, zicătoare, zicătură, spunere (înv.), expresie, proverb, parimie (rar); citat, citație (înv.); moto; expresie frazeologică, expresie idiomatică, locuțiune. Remarcă, observație. Învățătură, morală, fabulă. Culegere de maxime, parimiar; gnomologie (livr.). Paremiologie; paremiolog. Adj. Aforistic, apoftegmatic (livr.), proverbial, sentențios, gnomic; frazeologic, idiomatic. Paremiologic. Vb. A cugeta, a reflecta; a rosti sentințe (maxime); a cimili (reg.). V. afirmație, gîndire, literatură.

AFORISM s. cugetare, dicton, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~.)

AFORISM s. n. cugetare, judecată care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr; adagiu, maximă, sentință. (< fr. aphorisme, gr. aphorismos)

APOFTEGMĂ, apoftegme, s. f. (Livresc) Maximă, sentință, adagiu.

APOFTEGMĂ s. f. formulare aforistică memorabilă; maximă, sentință, adagiu. (< fr. apophtegme, gr. apophthegma)

APOFTEGMĂ s.f. Maximă, sentință, adagiu. [< fr. apophtegme, gr. apophthegma].

Bis repetita placent (lat. „Lucrurile repetate plac”) – Originea acestui aforism se află în Arta poetică a lui Horațiu care spune în versul 365: „Haec placuit semel, haec deciens repetita placebit”, adică: sînt lucruri care plac numai o dată, dar altele, chiar dacă ar fi repetate de zece ori, tot plac. În acest sens trebuie folosit adagiul de mai sus. Și într-adevăr, cu aceeași semnificație s-a referit la el Tudor Arghezi, cînd în „tableta” închinată Bucureștiului, aprecia că acest oraș e un subiect care, chiar dacă e tratat de zece ori, tot plăcut rămîne. LIT.

Cogito, ergo sum (lat. „Cuget, deci exist”) – Autorul acestei vestite axiome este filozoful francez René Descartes. Ea apare în latinește, deoarece, pe vremea aceea, savanții își scriau lucrările în limba latină. Însuși Descartes își latinizase numele semnînd Cartesius (prin termenul „cartezianism” se înțelege sistemul filozofic al lui Descartes). În lucrarea sa, intitulată Discurs asupra metodei (1637), el combate supunerea oarbă în fața „autorităților spirituale” și își clădește sistemul filozofic pe rațiune, pornind de la adevărul rezumat în adagiul: Dubito, ergo cogito (Mă îndoiesc, deci cuget), Cogito, ergo sum (Cuget, deci exist). În Principia philosophiae (I, 7), lucrare publicată în limba latină în anul 1644, expune din nou acest principiu de bază al doctrinei sale. El nu admite existența unui adevăr decît atunci cînd examenul rațiunii îl recunoaște ca evident. Descartes așază rațiunea la temelia întregii vieți spirituale. Formula celebră a fost de atunci de multe ori parodiată. Voltaire, într-o scrisoare spunea: „Descartes a spus: Cuget, deci exist. Eu vă spun: vă iubesc, deci exist…” Făcînd aluzie la aceeași axiomă, poetul german Heinrich Heine scria, cu ironia lui obișnuită: ,,... pentru a mă încredința de propria mea existență, îmi imprimam cu toată tăria buzele în gropițele obrăjorilor rumeni ai barcagițelor și-mi ziceam filozofic: «Le sărut, deci exist!»." FIL.

CUGETARE s. 1. gîndire, meditare, meditație, reflectare, reflecție, reflexie, (înv.) schepsis. (O ~ adîncă.) 2. aforism, dicton, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~i.)

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

DE GUSTIBUS (ET COLORIBUS) NON DISPUTANDUM (lat.) despre gusturi (și culori) nu se discută – Adagiu scolastic. S-a răspândit ca o justificare a libertății de a avea preferințe personale în domeniul nedemonstrabilului.

DELENDA (EST) CARTHAGO (lat.) Cartagina trebuie (să fie) distrusă – Adagiu dedus din „Ceterum censeo, Carthaginem esse delendam” („Pe de altă parte, socot că Cartagina trebuie distrusă”), cuvinte prin care Cato cel Bătrân își încheia discursurile în Senat, reamintind romanilor că orașul împotriva căruia purtaseră un război îndârjit constituie o permanentă amenințare pentru ei. În sens larg, idee obsedantă.

De minimis non curat praetor (lat. „Pretorul nu se ocupă de lucruri mărunte”). Pretorul era în Roma antică magistratul care împărțea dreptatea. Și adagiul acesta latin (la început juridic) era și un sfat ca oamenii să nu vină cu fleacuri în fața justiției. În zilele noastre el este folosit de către cineva care nu vrea să judece pricini și certuri mărunte. Dar adagiul a mai căpătat cu timpul o semnificație în plus, și anume că un om ajuns la un post de seamă sau la o situație socială deosebită (considerînd că pretorul era a doua funcție înaltă în stat la Roma) nu trebuie să se ocupe de bagatele. (Vezi și: Aquila non capit muscas). IST.

Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciune. Cuvintele acestea sînt uneori citate în grecește (xxx) și mai adesea în versiunea lor latină (Vanitas vanitatum et omnia vanitas). Ele vin însă din ebraică (Haveil havulim, hacoil haveil) și cu ele se începe cartea din Biblie cunoscută sub numele de Eclesiastul. Cartea a fost atribuită regelui Solomon, dar, după cum s-a dovedit, ea nu-i aparține, deoarece conține o seamă de aluzii la fapte petrecute cu multe secole după domnia acestui rege. Autorul a rămas anonim. Originea expresiei ar fi în psalmii lui David: „Omul e asemenea deșertăciunii, zilele lui sînt ca o umbră care trece” (psalmul 144, versetul 4). Desigur, la apariția lor, cuvintele Eclesiastului aveau o explicație și un scop. Biserica se străduia să arate oamenilor că viața pe pămînt e deșartă, promițindu-le în schimb o viață viitoare mai îmbelșugată. Cu timpul însă, aceste cuvinte au găsit alte sfere de aplicare. În sensul strict și învechit, s-au păstrat ca reflecțiile unui sceptic pe pragul sinuciderii, care nu descoperă nimic interesant în viață. În sens mai larg și mai modern, ele servesc spre a caracteriza lucrări, acțiuni sau inițiative care pînă la urmă se dovedesc zadarnice. Dar, în modul cel mai frecvent, biblicile cuvinte au ajuns să fie spuse în glumă. Astfel Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif le parodiază comic în poezia O lacrimă la un dosar: „Vecinul meu adus de naufragiu Un biet șoșon cu pneurile sparte, Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu, Psalmistule ! Da, toate sînt deșarte…” BIB.

DICTON s. aforism, cugetare, maximă, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (Culegere de ~.)

Divide et impera (lat. „Împarte și stăpînește”) – Faimos adagiu roman ridicat la principiu de guvernămînt, care apare și sub forma mai puțin uzitată, dar mai explicită: divide et regnes (divide pentru a domni). Niccolo Machiavelli (vezi Machiavelism), care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, a rezumat-o în această formulă care i-a fost pusă în seamă. Dar ea e mult mai veche și Heinrich Heine o atribuie într-o scrisoare din Paris (12 ianuarie 1842) regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în anul 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între partide, între naționalități. Lenin scria: „Aceasta este tocmai o poziție… pe care absolutismul a cedat-o democratismului crescînd, pentru a-și păstra pozițiile principale, pentru a împărți și dezbina pe cei care revendicau transformări politice” (Opere, vol. 5, pag. 59-60). IST.

DUM SPIRO, SPERO (lat.) cât respir, sper – Adagiu din Cicero, „Ad Atticum”, IX, 10: „Dum anima est, spes est” („Cât timp există suflet, există speranță”).

DURA LEX, SED LEX (lat.) legea e aspră, dar e lege – Adagiu din dreptul roman, care exprimă caracterul obligatoriu al legii, oricât de aspră ar fi.

Durante causa, durat effectus – Adagiu latin care, prin simpla traducere, ne dispensează de orice explicație: „Atîta timp cît durează cauza, durează și efectul”.

ERASM din Rotterdam (Erasmus Desiderius) (pseud. lui Gerhard Gerhards) (c. 1466-1536), umanist renascentist olandez. Preot catolic. Prof. la Cambridge. A editat opere ale clasicilor greci și latini și scrieri ale Părinților Bisericii; a tradus în latină „Noul Testament”. A susținut Reforma, dar s-a opus protestantismului denunțând concepția despre predestinare a lui Luther și apărând toleranța și liberul arbitru. Prin învățătura sa, expusă în scrieri satirice și eseuri, a influențat profund cultura umanistă europeană („Elogiul nebuniei”, „Adagii”, „Colocvii”, „Diatriba despre liberul arbitru”).

Errare humanum est (lat. „A greși e omenește'”) – adesea cu completarea: perseverare diabolicum (a persevera în greșeală e diabolic). – Adagiu foarte vechi căci îl găsim sub diverse forme și la tragicii greci (de exemplu în Antigona lui Sofocle). E de obicei invocat ca scuză, sau pentru a explica o greșeală, o neglijență etc. Dictonul latin, atît de des întrebuințat, își trage originea din lucrarea retorului Seneca, intitulată Controversiae (IV, 3), unde se găsesc vorbele: „humanum est errare”. Mai înainte, Cicero, vestitul orator roman, în a 12-a Philippică împotriva lui Antoniu (paragr. Il), formulase aceeași idee, dar cu alte cuvinte: „Cuiusvis hominis est errare” (oricărui om i se întîmplă să greșească) și mai departe: „Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare” (dar numai nebunul perseverează în greșeală). În romanul Pe muche de cuțit de M. Beniuc, găsim: "Nu era de acord cu dictonul latinesc: Errare humanum est și spunea că omul poate și trebuie să nu greșească... (pag. 499). LIT.

Labor omnia vincit improbus (lat. „Munca stăruitoare biruie toate”) Vergiliu, Georgice (I, 144-145) – text devenit un răspîndit adagiu încă din epoca romană. Marele poet povestește în versuri cum omul, de la unealta primitivă, a ajuns la feluritele meșteșuguri. Cugetarea lui Vergiliu este citată (de obicei în original) ca un îndemn la sîrguință și perseverență. A figurat ca moto și pe manuale didactice. LIT.

MAXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

MAXIMĂ s.f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu, o normă de conduită etc.; aforism, adagiu. [< lat. maxima, fr. maxime].

MAXIMĂ s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. Maximele lui Confuțius. MOLNAR, I. XI/19, cf. VÎRNĂV, F. M. I, 97^r/16, III^r/25. Nu se abătea niciodată de la maximele vechi. CĂPĂȚINEANU, M. 39. O maximă de căpetenie. VASICI, M. II, 34/26, cf. NEGULICI. Maxime și învățături de morală. ROM. LIT. 431²/25. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II, 153. Ca să nu devie și el stringurat, Cum se întîmplase altui mai-nainte, Adoptă maxima demnă d-a lui stat. MUREȘANU, P. 144/6. Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime. FILIMON, O. I, 123, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mulți chemați, dar puțini aleși. . . Această maximă se poate aplica la toate generațiile ce se succedă. ALECSANDRI, S. 124. Amar acelor domnitori care nu vor voi să înțeleagă această maximă. BOLINTINEANU, O. .431. Această veche maximă rămîne din nefericire aplicabilă și în starea actuală a așa-numitei culturi. MAIORESCU, CR. II, 131, cf. BARCIANU. Nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemână cîte-o maximă. AGÎRBICEANU, A. 132, cf. 150. Maximele și cugetările, cînd sînt descoperiri psihologice, n-au nevoie de comparații ori metafore poetice. IBRĂILEANU, S. L. 19, cf. 5. Maxima sau sentința strecurată în povestirea faptelor este un efect stilistic care trădează pe filozof și pe orator. VIANU, M. 253, cf. id. A. P. 95. Se gîndi la ce ar spune Mara dacă ar citi această maximă. V. ROM. octombrie 1 954, 99. Dosoftei stilizează în felul său lirismul popular, adăugind conținutului biblic al versurilor un ton de maximă, de proverb, LL I, 152. - Pl.: maxime. – Din lat. maxima, fr. maxime.

maximă s.f. aforism, cugetare, dicton, sentință, <livr.> adagiu, gnom, <rar> apoftegmă, parimie, <pop.> zicere, <fam.> panseu, vorbă, <înv.> pildă. Citește cu plăcere o carte de maxime.

maximă sf [At: MOLNAR, I. XI/19 / Pl: ~me / E: lat maxima, fr maxime] Gândire formulată concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc. Si: aforism, (liv) adagiu, sentință.

MAXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

maximă sau sentință (fr. maxime, sentence, „opinie”, „idee strălucită”), figură de stil care constă în a sublinia obiectul (ideea) printr-un enunț concis exprimând o reflecție profundă și generalizatoare asupra lui. M. are această funcție stilistică atunci când este solicitată de un context pe care ea-și propune să-l lumineze (I): „Seara ea plângea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gândul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicât de fericit ar fi, se simte nenorocit când semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.” (I. Slavici) Sin. adagiu, aforism, apoftegmă, pareneză.

MAXIMĂ, maxime, s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită; aforism, sentință, adagiu. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II 153.

MAXIMĂ s. f. gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită; aforism, adagiu. (< fr. maxime, lat. maxima)

Memento mori (lat. „Adu-ți aminte că vei muri”) – vechi adagiu latin, adoptat în secolul al XII-lea ca salut de către călugării trapiști (ordin religios din Trappe – Franța). În antichitate se vindeau mici cranii de lemn sau de fildeș, pe care erau scrise cuvintele „memento mori”, spre a aminti asceților că sînt muritori. În epoca Renașterii, sculptori de talent au dat acestor capete de om valoarea unor obiecte de artă, care de asemenea erau denumite „memento mori”. Cu timpul, adagiul a devenit un simplu semnal de aducere aminte. Ceva mai mult, spre a servi mai limpede acestui scop, expresia se desparte de cuvîntul mori și se prezintă adesea numai sub forma: memento! Echivalentul ei modern este termenul englez: Remember! (vezi). Goethe, în Poezie și adevăr (vol. I, cartea IX, pag. 405), spune: „... al treisprezecelea oaspete ar putea deveni, dacă nu pentru el însuși, desigur pentru un alt musafir, un fatal memento mori”. Tot Goethe, într-un catren epigramatic intitulat Memento, amintește oamenilor că trebuie să lupte împotriva destinului. Iar Eminescu, în Împărat și proletar, strofa 19: „Zidiți din dărmăture gigantici piramide/ Ca un memento mori pe al istoriei plan…” IST.

MENS AEQUA IN ARDUIS (lat.) judecată cumpănită în clipe grele – Adagiu de nuanță stoică, recomandând stăpânire de sine în toate împrejurările. Există și la Horațiu, „Ode,” II, 3, 1-2: „Aequam memento rebus in arduis servare mentem” („Ține minte: păstrează-ți spiritul calm în vremurile grele”).

NECESSITAS NON HABET LEGEM (lat.) necesitatea nu are lege – Adagiu din dreptul roman. A avut o largă circulație în forme ușor modificate. Utilizat ca argument suprem în cazuri de forță majoră, dar și pentru a justifica arbitrarul.

NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM (lat.) nimeni nu are voie să nu cunoască legea – Adagiu din dreptul roman. Necunoașterea legii nu constituie o justificare a nerespectării ei.

NEMO IUDEX IN CAUSA SUA (lat.) nimeni nu este judecător în propriul său proces – Adagiu din dreptul roman. Nu poți fi imparțial în judecarea propriei cauze.

Nevasta lui Cezar (sau „Ca nevasta lui Cezar”) începutul unui adagiu latin, care astăzi nu se mai citează nicăieri în limba de origine. Adagiul, în forma lui completă, este: „Nevasta lui Cezar trebuie să fie deasupra oricăror bănuieli!” Autorul acestei faimoase fraze este însuși Caius Iulius Caesar, după cum povestesc istoricii Plutarh (în Viața lui Cezar, X) și Suetoniu ( în Iuliu Cezar, 74): Generalul roman își repudiase soția, Pompeia, pe motivul că într-o zi (era atunci un fel de sărbătoare rezervată numai femeilor), Clodius a pătruns în apartamentele ei, deghizat, purtînd costumul unei cîntărețe din harpă. Chemat ca martor, Cezar – contrar așteptărilor – nu i-a adus acuzații lui Clodius. Surprins, magistratul l-a întrebat atunci pe Cezar de ce și-a părăsit soția. La care el a răspuns: „Fiindcă nevasta lui Cezar nici bănuită nu trebuie să fie!” Fraza aceasta și-a extins dreptul de folosință peste granițele căsătoriei, putînd fi utilizată cu privire la o persoană asupra căreia nu trebuie să planeze nici cea mai mică bănuială, datorită funcției sau poziției ei în societate. IST.

Non bis in idem (lat. "Nu de două ori același lucru) – E un adagiu juridic care înseamnă că nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă. Expresia a fost împrumutată și de vorbirea curentă, unde a căpătat un sens diferit, și anume: de a nu întrebuința de două ori metode identice. De exemplu: aceleași trucuri într-o comedie, aceleași expresii într-o cuvîntare, aceleași cuvinte într-o lecție ș.a.m.d. ȘT.

Non multa, sed multum (lat. „Nu multe, ci mult”) – era deviza retorului roman Marcus Fabius Quintilianus; și ideea, altfel exprimată, o găsim în lucrarea sa De instilutione oratoria (X, 1, 59). Conducător al unei școli create de împăratul Vespasian, preceptor al familiei împăratului Domițian, profesor renumit, Quintilian era de părere că în școală, ca și în viață, nu numărul rezultatelor obținute este ceea ce interesează, ci importanța și valoarea lor. El a formulat ideea într-o frază mai dezvoltată: Multa magis quam multorum lectione formanda mens (Mintea se formează prin lecții multe ca valoare și nu multe ca feluri). Elevul său, scriitorul Pliniu-cel-Tînăr, a reluat și subliniat ideea maestrului în Epistulae (VII, 9, 15): Aiunt multum legendum esse, non multa (se zice că trebuie să citești mult, nu multe). Aici apar elementele viitorului adagiu. Cum însă ambele fraze erau prea lungi, cineva (nu se știe cine în mod precis, dar probabil un dascăl de limba latină) a găsit embrionul din care s-a născut mai tîrziu expresia concisă și lesne de reținut: Multum, non multa sau Non multa, sed multum. Desigur, jocul de cuvinte e numai aparent și util memorizării, dar el nu schimbă cu nimic ideea de bază a expresiei care prețuiește fondul, conținutul. Se citează atît în orginal, cît și în traducere, cu semnificația de: puțin, dar bun. Lessing, în drama Emilia Galotti, utilizează versiunea germană: „Nicht vieles, sondern viel.” Vezi și: Non numero, sed pondere. LIT.

NULLA REGULA SINE EXCEPTIONE (lat.) nici o regulă fără excepție – Inițial adagiu din dreptul roman. Astăzi, aceste cuvinte au un sens mai general: realitatea este prea bogată și contradictorie pentru ca să poată fi supusă unor catalogări sau încadrată în formule rigide.

omagiu CADE și, după el, Scriban și DLRM, explică acest cuvînt prin fr. hommage, desigur numai din deprinderea de a se referi totdeauna la franceză, căci italiana are și ea pe omaggio. Dacă e adevărat că uneori nu avem cum ști din care limbă apuseană vine un împrumut, în cazul acesta avem semne clare că punctul de plecare este italiana. Cu foarte rare excepții, forma sufixului este -aj, ceea, ce arată că cuvintele vin din franțuzește, sau cel puțin au fost refăcute după model franțuzesc (aliaj, bagaj, curaj, garaj, viraj etc.). Forma cu -agiu a rămas numai acolo unde formația era alta decât fr. -age < lat. -aticum (adagiu, contagiu, naufragiu, sufragiu, care au încă în latinește terminația -agium ; vezi și G. Ciompec, SMFC, I (1959), p. 53) sau unde atmosfera italiană a sprijinit puternic forma cu -agiu (mesagiu, vezi mesager, peisagiu, personagiu, toate, de altfel, înlocuite în cele din urmă de forme cu -aj). Singura excepție o constituie ravagii, de origine franceză și totuși păstrat cu g, dar folosit numai la plural. Mai puternică este influența italiană la cuvintele cu -egiu (<it. -eggio : arpegiu, cortegiu, solfegiu, în timp ce singur manej reproduce forma franceză, venită eventual prin intermediu rusesc). O a doua obiecție față de etimologia prin franțuzește : de obicei în împrumuturile din franțuzește se păstrează sau mai bine-zis se introduce în pronunțare h. Cuvintele indiscutabil franțuzești ca harnașament, harpon, hașura, haveză, hotel, hughenot, huilă, husă se pronunță toate cu h. Am trecut în revistă, după DLRM, cuvintele romînești care încep cu o și n-am găsit nici un exemplu de cuvînt autentic franțuzesc începător cu h, cu excepția lui oboi (dar cf. it. oboe, germ. Oboe, bg. обой, gr. ὄμποε, care seamănă mai bine cu forma romînească decît cea franceză ; în nemțește cuvîntul vine din italienește ; de ce în romînește n-ar fi la fel ?). Olandă vine din grecește (vezi p. 14). Deci dacă omagiu era din franțuzește, s-ar fi pronunțat cu h.

Patere quam ipse fecisti legem (lat. „Suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o”) – Acest adagiu poate fi folosit în două feluri: 1. ca avertisment (trebuie tu cel dintîi să te supui principiilor pe care le-ai stabilit) și 2. ca sancțiune (ți se aplică ție legea pe care ai făcut-o pentru alții). Adagiul latin este traducerea unei cugetări a lui Pittakos din Mitilene, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei. LIT.

Pămîntul făgăduinței – E în această expresie o greșeală de traducere a primilor translatori ai Bibliei în românește, greșeală care a fost preluată de generațiile următoare (vezi: Literă de evanghelie) și încetățenită parcă pentru a demonstra justețea adagiului latin: error comunis facit ius (o eroare comună are putere de lege). De fapt e vorba de Pămîntul făgăduit, adică de acel Canaan (vezi) promis de Dumnezeu – cum povestește scriptura – prin solemn legămînt poporului izraelit: o țară „unde curge lapte și miere”, un Eldorado cu toate bunătățile și bogățiile, unde belșugul și fericirea se revarsă, fără să fie nevoie să faci nimic. „El visa că a atins acel pămînt al făgăduinței unde curge lapte și miere, unde ai pîine fără să trebuiască s-o cîștigi, unde umbli în aur și argint” (Din romanul Oblomov – IV, 9 – de Goncearov). BIB.

Qualis pater, talis filius (lat. „Așa tată, așa fiu”) – adagiu latin – și sub forma: talis pater, talis filius. Adică: „Așchia nu sare departe de pom”.

Qui bene amat, bene castigat (lat. Cine iubește bine, pedepsește bine) – Proverb latin care mărturisește convingerea celor vechi că persoanele care te iubesc cu adevărat (părinți, profesori, prieteni etc.), nu te iartă atunci cînd greșești. Circulația proverbului s-a restrîns, nu fiindcă s-ar fi infirmat vreodată adevărul lui, ci doar pentru că a fost deseori înlocuit de alte zicale proprii fiecărui popor. Francezii exprimă pe limba lor absolut aceeași idee: Qui aime bien, châtie bien. Romain Rolland, în romanul Lâme enchantée: „Qui bene amat… Adagiul înflorește totdeauna în familiile burgheze care au păstrat o oarecare tentă a limbii latine” (Vara, partea a II-a). FOL.

RES IUDICATA PRO VERITATE HABETUR (lat.) lucrul judecat e socotit adevărat – Adagiu din dreptul roman.

sentință sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 4 / V: (reg) săntan~, (pop) săn~, (reg) sătănție, săt~, (îrg) ~tență, (asr) ~tenție, (înv) ~ție, sân~, șet~, ~teție / Pl: ~țe și (rar) ~ți / E: lat sententia, fr sentence] 1 Hotărâre a unei instanțe judecătorești Si: (reg) proces. 2-3 (Pgn) Decizie (4-5). 4 Punct de vedere, opinie, apreciere etc. (cu caracter de concluzie). 5 Gândire formulată concis, care exprimă un principiu etic, o normă de conduită etc. Si: adagiu, aforism, dicton, maximă. 6 (Pgn) Decizie a unei comisii de arbitraj. 7 (Fig) Stigmatizare. 8 Deviză (3).

SENTINȚĂ s. 1. (JUR.) decizie, hotărâre, verdict, (rar) judecată, (înv.) județ, lege, proces. (~ într-un litigiu.) 2. aforism, cugetare, dicton, maximă, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O celebră ~.)

SENTINȚĂ s. 1. (JUR.) decizie, hotărîre, verdict, (rar) judecată, (inv.) județ, lege, proces. (~ într-un litigiu.) 2. aforism, cugetare, dicton, maximă, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O celebră ~.)

SUBLATA CAUSA, TOLLITUR EFFECTUS (lat.) dacă se suprimă cauza, dispare efectul – Adagiu din dreptul roman. Efectele juridice dispar o dată cu dispariția cauzei care le-a generat. În sens mai larg, nu există cauză fără efect.

Summum ius, summa iniuria (lat. „Dreptate extremă, nedreptate extremă”) – adagiu latin, citat de Cicero în De officiis (I, X, 33). El se referă la aplicarea prea riguroasă a legilor, care duce uneori la excese și inechitate. – „Vai, mamă, interveni Paul, dacă ai face una ca asta ar însemna să ne jignești pe toți. Summum ius, summa iniuria – domnule, se adresă apoi lui Solonet” (Balzac, în Contractul de căsătorie). LIT.

SUMMUS IUS, SUMMA INIURIA (lat.) cel mai mare drept, cea mai mare nedreptate – Cicero, „De officiis”, I, 10, 33. Adagiu din dreptul roman. Aplicarea strictă a legii poate duce la acte de injustiție.

Testis unus, testis nullus [lat. „Un martor (este cum n-ar fi) nici un martor”] – adagiu din vechea jurisprudență romană, după care depoziția unui singur martor nu era suficientă, spre a dovedi în fața justiției adevărul unui fapt. Trebuiau cel puțin doi. Ca expresie e folosită cu ironie la adresa unui martor îndoielnic. ȘT.

TESTIS UNUS, TESTIS NULLUS (lat.) un singur martor nu este martor – Adagiu de drept. Depoziția unui singur martor nu poate fi luată drept probă.

Verba volant, scripta manent (lat. „Vorbele zboară, scrisul rămîne”) – adagiu vechi, probabil de proveniență judiciară, și anume din procedura probatoriilor. Expresia, cu caracter de avertisment, e folosită în două direcții: 1) spre a atrage atenția scriitorilor că vor fi judecați după operele publicate; „Cartea este memoria pe hîrtie a umanității... Verba volant, scripta manent” (Alexandru Balaci, „Gazeta literară”, nr. 703); 2) spre a semnala că în toate împrejurările cuvîntul scris constituie o probă materială mai puternică, mai sigură decît vorba rostită și că, în consecință, trebuie să-l cîntărim cu chibzuință, înainte de a-l așterne pe pagină. ȘT.

Vox populi, vox Dei (lat. „Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu”) – adagiu rezultat din noțiunea de consensus omnium, cum spuneau romanii. Este vorba de adeziunea unui mare număr de persoane, adusă ca dovadă pentru stabilirea unui adevăr, pentru justețea unei atitudini. Prin „vocea poporului” se înțelege deci acordul general, invocat spre a recunoaște o părere, spre a aproba o situație. Autorul (necunoscut) al adagiului – se presupune că ar fi chiar poporul – a pus alături „vox populi” de „vox Dei” tocmai pentru a susține că glasul poporului trebuie să fie și al conducătorilor. Uneori se citează numai primele două cuvinte: vox populi, avînd și semnificația de: în graiul poporului. FOL.