AARON, Teodor (1803-1859, n. Țichindeal, jud. Sibiu), cleric și cărturar român. Prof. și director al gimnaziului românesc din Beiuș, rector al seminarului român leopoldin din Oradea. Contribuții la dezvoltarea învățământului (lucrări pedagogice și religioase).

ABASON, Ernest (1897-1942, n. București), matematician român. Contribuții în domeniul funcțiilor periodice, în mecanică și în electricitate.

ABBE, Ernst (1840-1905), fizician german. Contribuții în teoria și construcția instrumentelor optice (asociat al lui C. Zeiss); a studiat formarea imaginilor în microscop.

ABDERHALDEN [ḁpdərhaldən], Emil (1877-1950), medic și fiziolog elvețian. Contribuții în fiziologia metabolismului și în chimia proteinelor; a descoperit fermenții de apărare.

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.

adăoga (-aog, -at), vb. – A mai pune peste, a da în plus, a spori. – Var.adaoge, adăuga, adăugi. Mr. adavgu (adapșu, adăvgat), megl. daug (dauș). < Lat. adaugĕre, care s-a păstrat numai în rom. (Pușcariu 10; Candrea-Dens., 16; REW 149; DAR); cf. v. fr. aoire, v. prov. azaut. Ca și în alte cazuri, -ĕre trecuse la -ēre din lat. vulg. Forma adaugere este vie încă în rom., dar astăzi se preferă forma de conjug. I. Totuși, aceasta din urmă este relativ recentă, și DAR (1913) nu o admite. În sfîrșit, există ca arhaism și o formă adaptată la conj. IV, a adăugi. Oscilația între cele trei conjug. posibile a înmulțit curios formele verbale, mai ales la perf. simplu (eu adăosei, adăusei, adăugii, adăogai, adăugai) și la part. trecut (adaos, adaus, adăogit, adăugit, adăogat, adăugat). În toate cazurile, este de preferat tipul de conj. I. Der. adaos, adj. (adăugat); adaos, s. n. (adăugare, supliment); adăoșag, s. n. (suprataxă, contribuție adițională, desființată în Mold. în 1741; adăosătură, s. f. (adăugare).

aer (aere), s. n. – 1. Văzduh. – 2. Aspect, înfățișare. – Mr., megl. aeru. În mr. și aera (< ngr. ἀέρας). Lat. āēr (Pușcariu 43; REW 240; DAR); cf. alb. ajër, it. aria, (ven. aiere, sard. aera, engad. ajer), prov., sp. aire, fr. air, v. sp. aer, port. ar. Sensul 2 este împrumutat din fr. A intrat în conflict cu contribuțiile neol., a căror bază este identică; astfel, aera pare să se întemeieze pe aer, dar reproduce fr. aérer etc. Nu mai menționăm numeroasele der. neol. referitoare la aviație. Der. aera, vb. (a aerisi), din fr.; aereală, s. f. (esență); aerel, s. n. (assa foetida); aeresc, adj. (aerian); aerian, adj.; aerisi, vb.; din ngr. ἀερίζω (Gáldi 138); aeriseală, s. f. (aerisire); aeronaut, s. m.; aeroplan, s. n.; aeros, adj. (aerian, vaporos).

AFLA, aflu, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A găsi, a descoperi (căutând sau întâmplător). 3. Refl. A fi, a se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ◊ Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a se amesteca, a interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție. Să nu se afle (ca) să... = (să) nu cumva să... Cum nu se (mai) află = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) află! = nu-i adevărat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare „a sufla spre ceva, a atinge cu respirația”.

AGÂRBICEANU, 1. Ion. I. (1882-1963, n. Cenade, jud. Alba), prozator român. Preot unit. Acad. (1955). Povestiri, nuvele („Două iubiri”, „Fefeleaga”, „Popa Man”, „Trăsurica verde”) și romane („Arhanghelii”, „Faraonii”, „Legea trupului”, „Strigoiul”, „Sectarii”) remarcabile prin autenticitatea surprinderii vieții țărănești tradiționale și prin acuitatea revelării problemelor sociale, în care configurează tipuri și conflicte caracteristice mediului ardelean. Memorialistică („Amintiri”, „Licean... odinioară”). 2. Ion I. A. (1907-1971, n. Bucium, jud. Alba), fizician român. Fiul lui A. (1). M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Contribuții în spectroscopie, polarizarea luminii, fluorescență, optică fizică. Conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962).

AIRINEI, Ștefan (1920-1989, n. sat Cobîla, jud. Botoșani), geofizician român. Prof. univ. la București. Contribuții la cunoașterea structurii geologice adînci a teritoriului României, precum și la încadrarea lui în conceptul tectonicii litosferice.

AJUTOR s., interj. 1. s. asistență, ocrotire, protecție, sprijin, (livr.) recurs, (înv. și pop.) ajutorință, (înv. și reg.) ajutorie, sprijoană, (înv.) sprijineală, (turcism înv.) iamac. (I-a mulțumit pentru ~ul lui.) 2. s. concurs, oficii (pl.), serviciu, sprijin. (Vă ofer ~ul meu.) 3. s. concurs, contribuție, sprijin. (~ul lui a fost hotărâtor.) 4. s. ocrotire, patronaj, protecție, sprijin, tutelă, (rar) tutelaj. (Orfelinatul se bucura de ~ul unei societăți.) 5. s. v. milă. 6. s. reazem, sprijin, sprijinitor, (fig.) toiag. (Ea era ~ul bătrânețelor lui.) 7. s. v. asistent. 8. s. auxiliar, sprijin. (Documentarea i-a fost un ~ prețios.) 9. interj. săriți! (~!, mă omoară!)

ajutor (ajutoare), s. n. – 1. Sprijin. – 2. Persoană care ajută, auxiliar. – 3. Locțiitor, adjunct. Mr. ağutor, megl. jutor. Lat. adiūtōrium (Cipariu, Gram., 62; Pușcariu 53; Candrea-Dens., 35; REW 173; DAR; Rosetti, I, 162); cf. prov. ajutori. – Der. ajutora, vb., pe care DAR îl consideră a fi reprezentant al unui lat. *adiūtŭlāre, și Candrea al lui *adiūtōriāre, ambele fiind de prisos, deoarece vb. se explică prin mijloacele interne ale rom.; ajutori, vb. (a ajuta); ajutorie, s. f. (ajutor, asistență); ajutorință, s. f. (ajutor; contribuție impusă în Mold., în sec. XVIII, cu caracter tranzitoriu); ajutornic, adj. (milostiv); neajutorat, adj. (lipsit de ajutor).

ALFVÉN, Hannes Olof Gösta (1908-1995), fizician suedez. Prof. univ. la Stockholm. Specialist în fizica plasmei. Cercetări în astrofizică. Contribuții fundamentale la studiul anteferomagnetismului și al ferimagnetismului. Premiul Nobel (1970).

ALGÉBRĂ (< fr.; lat. m. algebra din arab. al-dzĕbr) s. f. 1. Ramură a matematicii care studiază polinoamele ai căror coeficienți sînt numere întregi, raționale, reale, complexe. Contribuții la dezvoltarea a. au avut: N. Tartaglia; F. Vieté (a dat relațiile între rădăcini și coeficienții unei ecuații); J. Neper; I. Newton (a extins formula puterii binomului pentru exponenți raționali); M. Rolle (a dat o regulă de separare a rădăcinilor ecuațiilor algebrice); N. Abel; E. Galois (a stabilit condițiile pentru care o ecuație algebrică este rezolvabilă în radicali). A. modernă (sau abstractă) se ocupă cu studiul așa-numitelor structuri algebrice (de ex. grupurile, inelele, idealele, corpurile etc.), precum și cu studiul relațiilor dintre aceste structuri. A. liniară, parte a algebrei care are ca obiect teoria funcțiilor liniare și a sistemelor de funcții liniare. 2. Algebra logicii (sau booleană) = parte a logicii matematice bazată pe aplicarea metodelor algebrice și care cuprinde calculul propozițiilor, claselor și relațiilor. A fost întemeiată în dec. 5 al sec. 19 de G. Boole și A. De Morgan. 3. A. peste un inel comutativ A = structură dată de un inel B dotat cu o lege de compoziție externă definită pe A X B cu valori în B și care verifică anumite propietăți (ex. a. peste corpul numerelor reale).

alîm (-muri), s. n. – Contribuție specială care, începînd cu 1729, s-a impus de către administrația din Mold., tătarilor stabiliți în sudul Basarabiei. Tc. alim „rentă, venit”.

ALLAIS [alé], Maurice (n. 1911), economist francez. Contribuții în dezvoltarea economiei matematice și în studiul echilibrului economic al monedei și al creditului („Crearea monedei și puterea de cumpărare prin mecanismele de credit”, „Conceptul surplusului și pierderii și reformularea teoriei stabilității echilibrului economic general și eficacitatea maximă”). Premiul Nobel (1988).

AMICI, Giovanni Battista (1786-1863), astronom și optician italian. Contribuții în domeniul opticii (prisma A.). A perfecționat microscopul și luneta.

ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.

analoghion (analoghioane), s. n. – Pupitru înalt, mobil, pe care se pun cărțile de cult în biserică. – Var. analog. Analog, adj. (analog). Ngr. ἀναλογία și der. săi. – Der. analoghie, s. f. (contribuție proporțională; înv., analogie); analogie, s. f. (asemănare); analogic, adj. (întemeiat pe analogie); analoghisi, vb. (înv., a împărți). Cf. Gáldi 145.

ANDORRA, Principatul ~, mic stat în SV Europei, în partea estică a M-ților Pirinei; 453 km²; 48 mii loc. (1989). Limbi oficiale: catalana, franceza și spaniola. Cap.: Andorra la Vella. Relief muntos (alt. max.: 2.975 m), climat temperat montan. Turism dezvoltat (95 la sută din venitul național, alături de comerț). Căi rutiere: 125 km. Moneda: peseta spaniolă și francul francez. Exportă țigarete, produse lactate, cherestea ș.a. – Istoric. Recunoscută de Carol cel Mare, în jurul anului 790, ca independentă, în urma contribuției la luptele împotriva maurilor. Menționată în 806 ca principat autonom la hotarele meridionale ale imp. carolingian. A. devine din sec. 10 obiect de dispută între episcopii spanioli de Urgel și conții francezi din vecinătate. Din 8 sept. 1278, principatul este pus sub dubla suzeranitate a episcopilor de Urgel și a conților de Foix, înlocuiți ulterior de suveranii și președinții Franței. De-a lungul secolelor, această autoritate a devenit pur nominală. La 11 ian. 1982 este ales pentru prima dată un guvern național. A. este un principat autonom sub suzeranitatea președintelui Franței și a episcopului de Urgel. Activitatea legislativă este executată de un Consiliu general care numește și guvernul.

ANDREI, Petre (1891-1940, n. Brăila), sociolog, filozof și om politic român. Prof. univ. la Iași. Reprezentant al aripii de stînga a Partidului Național-Țărănesc; în mai multe rînduri ministru. Persecutat de legionari, s-a sinucis. Sistemul său sociologic este bazat pe o concepție integralist-deterministă („Sociologie generală”). Contribuții în domeniul axiologiei, eticii și al sociologiei cunoașterii („Filozofia valorii”, „Problema fericirii”, „Die soziologische Auffassung der Erkenntniss”). M. post-mortem al Acad. (1991).

ANDREIAN-CAZACU, Cabiria (n. 1928, Iași), matematician român. Elevă a lui S. Stoilow. Prof. univ. la București. Contribuții în teoria funcțiilor complexe („Teoria funcțiilor de mai multe variabile complexe”).

ANDRIEȘESCU, Ioan (1888-1944, n. Iași), arheolog român. M. coresp. al Acad. (1928), prof. univ. la București. Unul dintre creatorii școlii românești de arheologie. Specialist în protoistorie („Contribuții la Dacia înainte de romani”, „Piscul Crăsani”).

ANGELESCU, Eugen (1896-1968, n. Rîmnicu Vîlcea), chimist român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Contribuții în domeniul chimiei coloizilor organici. Cercetări privind solubilitatea selectivă a unor substanțe organice, cinetica chimică și chimia aplicată în special în ind. alim.

ANGHELESCU, Gheorghe (1839-1915, n. București), general român. Participant la Războiul de Independență (1877-1878), s-a distins în luptele de la Plevna și Vidin. Ministru de Război (1882). Contribuții la organizarea armatei române pe baze moderne.

ẴNGSTRÖM [ɔŋström] Anders Jens (1814-1874), fizician și astronom suedez. Contribuții în domeniul analizei spectrale, pe care a folosit-o primul în studiul stelelor.

ANTARCTICA, reg. polară în S Pămîntului, care include Antarctida și părțile de S ale Oc. Pacific (M. Ross, M. Amundsen), Oc. Atlantic (M. Weddeli) și Oc. Indian (M. Davis). Limita o constituie zona de unire a apelor mai calde, nordice, cu cele reci, antarctice (48-60 ° lat. S); c. 52,5 mil. km². În A. se includ și arh. din apele preantarctice: Georgia de Sud, Sandwich de Sud, Orkney de Sud, Shetland de Sud ș.a. Clima este aspră, cu temperaturi scăzute, vînturi puternice (viteza max.: 75 m/s, în Kerguelen), furtuni de zăpadă și cețuri dese. Temperaturile medii oscilează între 0 °C (vara) și -30 °C (iarna în insule). Precipitațiile sub formă de zăpadă cad în cantități mari pe ocean (800 mm/an) și la țărmul continentului (350 mm/an). În A. se formează gheață marină și de șelf și aisberguri. Fauna este săracă în specii, dar bogată ca număr de indivizi (balene, cașaloți, foci, pești, pinguini). Contribuții importante la exploatarea A. au adus: Cook (1772-1775), Bellingshausen și Lazarev (1820), Charcot (1910), Schackleton, Byrd ș.a. – Tratatul cu privire la A., încheiat în 1959 la Washington de către guvernele a 12 state (Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Republica Africa de Sud, U.R.S.S. și S.U.A.), prevede folosirea acestei reg. numai în scopuri pașnice.

ANTARCTIDA, continent în emisfera sudică, cuprinzînd partea centrală a reg. polare, scăldat Oc. Pacific, Atlantic și Indian; 13,97 mil. km². Continentul este acoperit aproape în întregime de o calotă de gheață cu grosimea medie de 1.720 m (max. 4.300 m) și cu un volum de c. 24 mil. km², care reprezintă 85,3 la sută din suprafață și 87 la sută din volumul gheții de pe Pămînt. La țărm se formează aisberguri. Relief cu numeroase culmi înalte: Markham (4.350 m), Vinson (5.140 m), Kirkpatrick (4.530 m) etc. Vulcanism activ și astăzi (vf. Erebus 3.794 m). Mici zăcăminte de cupru, molibden, plumb și cărbuni. Climă polar-continentală, cu excepția litoralului. Temperatura medie anuală este de -50 °C (iarna sub -70 °C). Precipitații sub formă de zăpadă (300-400 mm/an pe țărm și 100-150 mm/an în interior). Vînturi puternice pe litoral. În „oaze” apar mușchi, licheni, alge și plante cu flori. Pe țărmuri trăiesc foci, pinguini, pescăruși. Au adus contribuții la studierea A.: Shackleton, Amundsen, Scott, Byrd ș.a. Cercetările organizate în cadrul Anului Geofizic internațional au sporit cunoștințele despre A.

ANTROPOLOGÍE (< fr. {i}; {s} antropo + gr. logos „studiu”) s. f. Știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului și raselor umane. S-a constituit ca știință la mijlocul sec. 19. Cuprinde morfologia omului, antropogeneza și raseologia. Problemele a. au preocupat pe oamenii de știință din cele mai vechi timpuri (Herodot, Hipocrat, Aristotel ș.a.) pînă în epoca modernă (C. Linné, I. Kant, Ch. Darwin, E. Haekel sau Th. Huxley). Apărută într-o perioadă preștiințifică s-a dorit a fi o știință a clasificării populațiilor umane, considerînd că o clasificare înseamnă o explicație. S-a divizat astfel specia umană în trei sau patru rase fundamentale – europidă, mongolidă, negridă și, uneori, australidă, fiecare rasă fiind constituită din rase secundare sau tipuri cu particularități bine definite. Interpretarea datele era însă eronată: populațiile sînt diferite deoarece aparțin unor rase diferite. Raseologia a fost destul de mult criticată și, practic, a fost părăsită. În ultimele două decenii, a. a fost remodelată datorită marilor realizări ale geneticii, studiindu-se caracterele condiționate genetic – monogenic – și distribuția lor geografică. Explicația diferențelor interpopulaționale trebuie căutată în procesele genetice care au determinat evoluția (procese genetice întîmplătoare, selecția naturală etc.). A. românească s-a definit ca știință între cele două războaie mondiale (Nicolae și Mina Minovici, Victor Papilian, Francisc Rainer), publicîndu-se numeroase studii de antropologie fizică tradițională, iar în ultimele decenii contribuții au adus Constantin și Dardu Nicolăescu-Plopșor, Olga Necrasov ș.a. ♦ A. socială și culturală are ca obiect societatea în ansamblu ca produs al activității umane și totodată ca mod de existență a acesteia, precum și totalitatea produselor umane care formează un sistem structurat al socialului – cultura unei colectivități. A. filozofică = ramură a filozofiei care studiază esența și perspectivele omului pe baza generalizării rezultatelor disciplinelor speciale despre ființa umană (antropologia, psihologia, etnografia, sociologia, lingvistica etc.). A. teologică = concepție contituită în baza datelor hristologiei, a doctrinei despre creație și a învățăturii soteriologice, afirmînd originea divină a omului (Dr.) A. criminală = ramură a a. care se ocupă cu studiul biologic al infractorilor.

APATHY [ɔpa:ti] Istvan (1963-1922), histolog și zoolog ungur. Contribuții în fiziologia sistemului nervos. A descoperit neurobifrilele.

aport (aporturi), s. n. – Contribuție. Fr. apporter „a aduce” și der. săi. – Der. aport, interj. (strigăt cu care se poruncește cîinilor de vînătoare); aporta, vb. (despre cîini, a aduce vînatul).

APORT², aporturi, s. n. Contribuție materială, intelectuală, morală etc. adusă de cineva într-o acțiune comună. – Din fr. apport (< apporter).

APORT² ~uri n. Contribuție adusă de cineva la realizarea unei acțiuni comune. /<fr. apport

APORT s. v. contribuție.

APORT² s. n. 1. contribuție a unei persoane sau colectivități la o întreprindere, la o acțiune comună. 2. bunuri (i)mobile, bani, valori pe care un asociat le aduce într-o unitate economică. ◊ capital cu care un acționar contribuie la o societate pe acțiuni. (< fr. apport)

APORT s.n. Contribuție a unei persoane sau a unei colectivități la o întreprindere, la o acțiune. ♦ Capital cu care cineva contribuie la o societate pe acțiuni. [< fr. apport].

APPEL [apél], Paul Émile (1855-1930), matematician francez. Prov. univ. la Paris Contribuții în mecanică, geometrie și teoria funcțiilor analitice. M. de onoare al Acad. Române (1914).

ARGHIRIADE, Emanoil (1903-1969, n. București), matematician român. Prof. univ. la Timișoara. Contribuții în geometria diferențială proiectivă (studiul cuadricelor osculatoare unei suprafețe, proprietățile curbelor invariante în grupul axial) și în algebră (ecuații funcționale matriciale).

ARMBRUSTER, Adolf (n. 1941, Tălmaciu, jud. Sibiu), istoric sas din România. Stabilit în Germania. Contribuții la cunoașterea istoriei medievale a românilor și a raporturilor dintre români și sași („Romanitatea românilor – istoria unei idei”, „Daco-romano-saxonica”, „Spațiul carpato-danubian în izvoarele din Europa centrală și apuseană în sec. X-XVI”, în lb. germ.).

ARSONVAL, Jacques Arséne d’ (1851-1940), fiziolog și fizician francez. Contribuții în electrofiziologie; a perfecționat galvanometria și a aplicat curenții de înaltă frecvența în medicină (darsonvalizare).

ARȚIMOVICI, Lev Andreevici (1909-1973), fizician rus. Contribuții în domeniul opticii electronice și al reacțiilor termonucleare controlate (a inventat tokamak-ul).

ASCHOFF [áșof], Ludwig (1866-1942), medic german. Prof. univ. la Marburg și Freiburg. Contribuții în cercetarea sistemului nervos autonom al inimii.

ASTAIRE [əstéər], Fred (pseud. lui Frederik E. Austerlitz) (1899-1987), dansator, coregraf și actor american de film. Remarcabile creații și performanțe coregrafice, în stil step, cu contribuții la dezvoltarea mijloacelor de expresie ale genului („Divorțul vesel”, „Farandola”, „Swing”, „Hanul melodiilor”, „Muzică nostimă”).

ASTRONOMÍE (< fr., lat.) s. f. Știință care se ocupă cu studiul aștrilor, al mișcării și evoluției lor, al structurii și compoziției etc., precum și cu studiul sistemelor de aștri, al galaxiilor și al Universului. Observații sistematice asupra cerului au fost făcute din milen. 3 î. Hr. în China, India, Egipt. Babilonienii sînt cei care au delimitat constelațiile. Prin sec. 6 î. Hr. grecii studiau mișcarea aștrilor, forma cerului și a Pămîntului; de la ei ni s-au păstrat denumirile stelelor și ale constelațiilor. În Europa, a. începe să se dezvolte abia în sec. 16, după ce Copernic a fundamentat sistemul heliocentric. În sec. următor se pun bazele a. moderne, îndeosebi, prin contribuțiile lui Galilei, Kepler și Newton. V. și cosmogonie, cosmografie, cosmologie.

așeza (așez, așezat), vb. – 1. A pune într-un loc. – 2. A pune, a aranja. – 3. A stabili, a fixa. – 4. A dispune, a institui. – 5. A orîndui, a aranja, a organiza. – 6. A hotărî, a decide, a cădea la înțelegere. – 7. (refl.) A sta liniștit. – Mr. aședz, așidzare. Lat. *assĕdiāre, de la sĕdēre sau de la sĕdium (Hasdeu 1992; Tiktin; Pușcariu 142; REW 721; DAR); cf. sp. asear, și fr. asseoir < lat. assedere. Sensurile secundare coincid cu evoluția semantică a sp. asear (cf. 5) și sentar, și a fr. asseoir, assiete (des impôts), cf. 4. Cf. dubletul neol. asedia. Der. așezămînt, s. n. (instituție; locaș; situație; constituție; dispoziție; înțelegere); așezămîntar, s. m. (înv., slujbaș însărcinat cu împărțirea contribuțiilor); așezător, adj. (stabil, stabilit); așezătură, s. f. (teren jos, terasă). Din rom. provine săs. aschezîn.

AUGER [ojé], Pierre Victor (1899-1993), fizician francez. Prof. univ. la Paris. Contribuții în spectroscopie. A descoperit fenomenul de emisie a unor electroni secundari rapizi, la bombardarea atomilor cu electroni de energii joase (Efectul A.).

aur, s. m. – Metal prețios de culoare galbenă strălucitoare. – Istr. aur. Lat. aurum (Pușcariu 170; Candrea-Dens., 118; REW 800; DAR); cf. alb. ar, it., sp. oro, engad., v. prov. aur, fr. or, port. ouro. Der. aura, vb. (rar, a auri); aurar, s. m. (meșter care lucrează obiecte de aur; țigan care caută pepite de aur; odinioară munceau sub supravegherea marelui armaș, și plăteau soției domnitorului un dram (3,38 gr.) de aur în chip de contribuție anuală), pe care Pușcariu 171 și DAR îl derivă direct din lat. aurārius (atrăgînd atenția apoi că rezultatul normal ar fi *arar, Pușcariu, Lr., 18, a admis o analogie cu aur; este vorba mai probabil de o der. internă în rom., cu suf. de agent -ar); aurăreasă, s. f. (nevasta căutătorului de aur); aurărie, s. f. (activitate de aurar; aurire, poleire cu aur); aurel, adj. (aurit), cuvînt artificial, inventat probabil de Bolintineanu; auret, s. n. (obiecte de aur); auri, vb. (a acoperi cu un strat subțire de aur), pe care Pușcariu 172 și DAR îl consideră drept reprezentant direct al lat. aurire; aurică, s. f. (pătlagină, Lantana Camara); auritură, s. f. (aurire); auriu, adj. (de culoarea aurului); auros, adj. (aurifer). – Der. neol. aurifer, adj.; auripigment, s. m.

AUTOIMPUNERE s. f. contribuție în bani sau în muncă benevolă, stabilită de o colectivitate în vederea unor lucrări locale de interes obștesc. (după rus. samooblojenie)

AUTOIMPUNERE ~i f. Contribuție benevolă în bani sau în muncă cu care o colectivitate participă la executarea unor lucrări locale de interes obștesc. [G.-D. autoimpunerii] /auto- + impunere

AUTOIMPUNERE, autoimpuneri, s. f. Contribuție bănească pe care o colectivitate o fixează și o dă de bună voie, în vederea unor lucrări locale de interes obștesc. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + impunere (după rus. samooblojenie).

AUTOIMPUNERE s.f. Contribuție bănească stabilită și dată de bunăvoie de o colectivitate în vederea unor lucrări locale de interes obștesc. [< auto¹- + impunere, după rus. samooblojenie].

AVRAM 1. Andrei A. (n. 1930, Turda), lingvist român. Specialist în fonetică și fonologie („Cercetări asupra sonorității în limba română”, „Contribuții la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte românești”, coordonator al „Antologiei fonetice a limbii române”). 2. Mioara A. (1932-2004, n. Tulcea), lingvistă română. Soția lui A. (1). Specialistă în gramatică, ortografie, lexicologie („Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în lima română”, „Gramatica pentru toți”, „Probleme ale exprimării corecte”).

AXIOLOGÍE (< fr. {i}; {s} gr. axios „valoros” + logos „studiu”) s. f. Disciplină filozofică care studiază valorile; teoria valorilor. Bazele a. ca disciplină aparte au fost puse în a doua jumătate a sec. 19, de R.H. Lotze și în continuare de Fr. Nietzsche, dar mai ales de școala reprezentanților neokantieni de la Baden (W. Wildelband, H. Rickert) cărora li se datorează distincțiile riguroase între valoare și existență, sens și valoare, valori și lucruri. Importante contribuții au adus ulterior M. Scheler, N. Hartmann, precum și filozofii români: A.D. Xenopol, P. Andrei, L. Blaga, T. Vianu, E. Speranția, P. Comarnescu.

BABEȘ 1. Vicențiu B. (1821-1907, n. sat Hodoni, jud. Timiș), jurist, profesor, publicist și om politic. Acad. (1866). Luptător pentru drepturile naționale ale românilor transilvăneni, președinte al Partidului Național Român din Transilvania (1881-1891). 2. Victor B. (1854-1926, n. Viena), medic și bacteriolog român. Fiul lui B. (1). Acad. (1893), prof. univ. la București. Unul dintre fondatorii microbiologiei moderne, autor al primului tratat de bacteriologie din lume (în colab. cu Victor Parnil, Paris, 1885). Contribuții importante la studiul turbării, leprei, difteriei, tuberculozei. A descris „granulațiile metacromatice” (ale lui B. și Ernst), importante în studiul și diferențierea variatelor specii microbiniene, precum și piroplasmidelor „babesii”. A descoperit peste 50 de microbi necunoscuți și a preconizat metode noi de colorare a bacteriilor și a ciupercilor. A introdus vaccinarea antirabică și a pus bazele seroterapiei în România.

BACALOGLU, Emanoil (1830-1891, n. București), fizician, chimist și matematician român. Acad. (1879), prof. univ. la București. Participant la Revoluția de la 1848. Contribuții originale îndeosebi în geometrie și optică; importantă activitate pedagogică și de organizare a cercetării științifice.

BADEN-BADEN [bá:dən bá:dən], oraș în SV Germaniei (Baden-Württemberg), în M-ții Pădurea Neagră; 49,3 mii loc. (1987). Izv. minerale termale. Stațiune balneară și turistică renumită. Școala de la ~, școală neokantiană care a elaborat, pornind de la „Critica rațiunii practice”, un punct de vedere normativist. Teza principală o constituie distincția dintre existență și valoare: valorile nu există, ci au valabilitate. Contribuții în special în elaborarea filozofiei istoriei și a filozofiei valorilor și culturii. Reprezentanți: W. Windelband, H. Rickert.

BAGDASAR, 1. Dumitru B. (1893-1946, n. Roșiești, jud. Vaslui), medic român. M. de onoare port-mortem al Acad. (1948), prof. univ. la București. Creatorul școlii române de neurochirurgie. Lucrări în domeniul chirurgiei tumorilor cerebrale. 2. Nicolae B. (1896-1971, n. Roșiești, jud. Vaslui), filozof român. Frate cu B. (1). M. coresp. al Acad. (1943). Prof. univ. la Iași. Studii de istorie a filozofiei, de teoria culturii și a cunoașterii, elaborate de pe poziția unui raționalism concret, considerat în sens larg, paradigmatic („Filozofia contemporană a istoriei”, „Teoria cunoștinței”, „Filozofia românească de la origini pînă astăzi”, „Teoreticieni ai civilizației”). Traducător al lui Kant. 3. Florica B. (1901-1978, n. Macedonia), medic psihiatru. Soția lui Dumitru B. Studii în neuropsihiatrie și pedagogie medicală privind reeducarea copiilor cu tulburări intelectuale și comportamentale. Contribuții în organizarea sanitară a țării. Prima femeie ministru din România (ministru al Sănătății: 1948).

BAGEHOT, Walter (1826-1877), economist britanic. Fondator și director al revistei „The Economist”; contribuții în studierea pieței financiare, la elaborarea constituției engleze (1867); lucrări de drept și economie („Fizică și politică”).

BAIKOV, Aleksandr Aleksandrovici (1870-1946), om de știință rus. Prof. univ. la St. Petersburg. A studiat procesele metalurgice, corodarea fierului cu acid clorhidric la temperatură înaltă, dovedind existența austenitei, formarea structurilor aciculare. Contribuții în teoria prizei cimenturilor.

BAIULESCU, Ion (Ioan) (1852-1911, n. Brașov), inginer constructor. Contribuții la dezvoltarea construcțiilor feroviare din România. A colaborat la construirea (1881) liniei ferate Buzău-Mărășești, proiectată și executată de constructori români.

balgiu (-ii), s. m. – În vechime, negustor sau funcționar turc care cumpăra mierea și ceara pentru sultan. Tc. balci (Șeineanu, III, 11; Lokotsch 201). În prezent ieșit din uz. – Der. balgi-bașa, s. m. (șef de balgii), din tc. balci bași; balgi-bașlic, s. n. (contribuție în miere și ceară), din tc. balci bașlik. Cuvinte introduse în sec. XVII, astăzi nefolosite.

ban (bani), s. m. – 1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorității”, sau „contribuție plătită domnului feudal de către tîrguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheață, într-o epocă în care moneda nu era obișnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicație este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin același nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han („monedă” și „conte”) și în v. pol. ban. Totuși, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány „monedă” (Edelspacher 9). În sfîrșit, după o ipoteză a lui Pușcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- „viață”, de unde se deduce și mr. a băna, „a trăi.” Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- „vite” (ca lat. vita › rom. vită), și apoi „bani” (ca lat. pecus › pecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); bănește, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulți); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s. m. (paietă); bănișor, s. m. (bănuț, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîștig mare, productiv, lucrativ); bănuț, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboțica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimișir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).

BAREM s. n. 1. culegere de tabele conținând calcule gata făcute. 2. normă care trebuie realizată de un sportiv sau o echipă pentru a se califica într-o competiție. 3. nivel al unei contribuții financiare stabilit în prealabil. (< fr. barème)

BENEVOL adj. facultativ, nesilit, voluntar. (Contribuții ~.)

BENEVOL, -Ă adj. Făcut de bunăvoie, nesilit. ◊ Contribuție benevolă = sumă sau taxă al cărei cuantum îl stabilește plătitorul. [< fr. bénévole, cf. it. benevolo, lat. benevolus].

BENEVOL ~ă (~i, ~e) Care se face din proprie dorință și gratuit; făcut de bunăvoie. Contribuție ~ă. /<fr. bénévole

berbință (berbințe), s. f. – 1. Vas, putină, mai ales pentru a păstra brînza. – 2. (Înv.) Taxă de intrare în breasla cizmarilor. – 3. Larvă de furnici. Mag. berbence, de unde provine și rut. berbenicja (Cihac, II, 481; Gáldi, Dict., 84; Treml, Hung. Jb., II, 296). Miklosich, Fremdw., 77 și Wander., 12, cred că termenul rut. provine din rom.; urmînd pe același drum, Drăganu, Dacor., VI, 262, respinge ideea că mag. poate fi sursa cuvîntului rom.; dar fără a oferi altă explicație mai plauzibilă; iar în Dacor., VII, 216, se referă la sl. ber „contribuție”, cf. bir.

beșleagă (beșlegi), s. m. – 1. Ofițer turc, căpitan al corpului de frontieră. – 2. Om bătrîn ramolit, boșorog. – Var. bașli aga (numai cu primul sens). Tc. beșli agasi (Roesler 589; Șeineanu, II, 49). – Der. beșlegărit, s. n. (contribuție pentru întreținerea poliției). Cf. beșliu.

bezmăn (-nuri), s. n. – (Înv.) Emfiteoză plătită de cei care trăiau pe domeniile principelui, ale nobililor sau ale mănăstirilor. Sl. bezŭ „fără” și mĕna „schimb”, fiinf contribuția proprie a celor care ședeau permanent („fără să se schimbe”) pe domeniile altui stăpîn. – Der. bezmănar, s. m. (încasator al drepturilor de emfiteoză); bezmănui, vb. (a încasa drepturile de emfiteoză). Rădăcina este aceeași ca în cuvîntul izmene.

BIR s. (IST.) 1. dare, impozit, (rar) contribuție, impunere, (pop.) dajdie, (înv. și reg.) porție, slujbă, (Maram.) sazolic, (Ban.) ștaier, (înv.) adău, adet, dabilă, madea, mirie, nevoie, obicei, orânduială, rânduială, seamă. (~ către statul feudal.) 2. v. tribut.

braniște (braniști), s. f. – 1. Pădure, crîng, rezervă din care nu se pot tăia copaci. – 2. Pădure in general. – 3. Contribuție menită să asigure strîngerea fînului, pe moșiile domnitorilor din Moldova. Sl. branište (DAR). Astăzi se folosește numai cu sensul 2. – Der. brănișteancă, s. f. (dans tipic); brăniște(a)r, s. m. (înv., perceptor).

CHETĂ ~e f. Adunare, prin contribuție benevolă, a unor sume de bani pentru un anumit scop. /<fr. quête

CHETĂ, chete, s. f. Acțiunea de a strânge prin contribuție voluntară o sumă de bani pentru un anumit scop. V. colectă. – Din fr. quête.

chisâm, chisâmuri, s.n. (reg., înv.) contribuția în bani și în natură dată de țăranul clăcaș (iobag) proprietarului, în locul zilelor de muncă la care era obligat; boieresc, clacă, dijmă.

ciohodar (ciohodari), s. m. – 1. În Turcia, servitor al Marelui Vizir sau al unui pașă. – 2. Camerier, slujbaș la curtea domnească avînd obligația să se îngrijească de îmbrăcăminte. – 3. Camerier, lacheu, servitor. Tc. çohadar (Șeineanu, II, 130). – Der. baș-ciohodar sau ciohodar-aga, s. m. (camerierul principal al sultanului); ciohădărit, s. n. (contribuție de un leu pe an pe care o plăteau toți pantofarii; era renta camerierului principal al Domnului).

cîrciumă (cîrciumi), s. f. – Local unde se consumă băuturi alcoolice (și mîncăruri). – Var. cîrcimă, crîcimă, crîșmă, crîjmă (cu der. săi). Sl. krŭčĭma (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 318; Cihac, II, 41; Meyer 207; Berneker 666; Conev 88); cf. bg. krŭčma, sb., slov. krčma, mag. korcsima. Der. cîrciumar, s. m. (proprietar de cîrciumă); cîrciumăreasă, s. f. (nevastă de cîrciumar; femeie care are o cîrciumă; plantă ornamentală, Zinnia elegans); cîrciumări, vb. (a fi cîrciumar; a trafica, a specula); cîrciumărie, s. f. (îndeletnicirea de cîrciumar); cîrciumărit, s. n. (îndeletnicirea de cîrciumar; înv., în Mold., contribuție pe cîrciumi, care reprezenta cinci lei pe an în sec. XVIII); cîrciumăriță (mai adesea crîșmăriță), s. f. (cîrciumăreasă). Der. reprezintă adesea forme sl., cf. bg. krŭčmar, krŭčmarica, slov., cr. krčmariti (< sl. kručĭmiti).

COLABORARE, colaborări, s. f. Acțiunea de a colabora și rezultatul ei. ◊ Loc. adv. În colaborare (cu...) = participând activ, printr-o contribuție efectivă, la o muncă în comun; împreună (cu...). – V. colabora.

COLECTĂ s.f. Strîngere de bani (sau de obiecte) prin contribuție benevolă în scopul ajutorării cuiva. [< fr. collecte].

COLECTĂ, colecte, s. f. Acțiunea de a aduna bani sau obiecte date prin contribuție benevolă, în scopul ajutorării cuiva. – Din fr. collecte.

COLECTĂ s. f. strângere de bani (sau de obiecte) prin contribuție benevolă în scopul ajutorării cuiva. (< fr. collecte, lat. collecta)

COMPILA vb. I. tr. A culege fragmente și idei din diverși autori pentru a alcătui o lucrare nouă, fără o contribuție personală importantă. [< fr. compiler, cf. lat. compilare – a jefui].

COMPILA, compilez, vb. I. Tranz. A aduna fapte sau păreri din operele diverșilor autori pentru a alcătui o lucrare nouă, fără o contribuție personală. – Din fr. compiler, lat. compilare.

COMPILA vb. tr. 1. a culege fragmente, idei din diverși autori, pentru a alcătui o lucrare nouă, fără o contribuție personală. 2. (inform.) a traduce un limbaj algoritmic sau un program în cadrul mașinii. (< fr. compiler, lat. compilare)

COMUNICARE s. f. 1. acțiunea de a comunica. 2. înștiințare, veste, știre. 3. contact, relație, legătură. 4. prezentare într-un cerc restrâns de specialiști a unei contribuții personale într-o problemă științifică; lucrare care face obiectul unei asemenea prezentări. (<comunica)

COMUNICARE s.f. 1. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 2. Înștiințare, informație, știre; raport. 3. Contact, relație, legătură. 4. Prezentare într-un cerc restrîns de specialiști a unei contribuții personale într-o problemă științifică; lucrare care face obiectul unei comunicări. ◊ Comunicare artistică = transmitere a mesajului artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de artă. [< comunica].

COMUNICARE, comunicări, s. f. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, știre, veste; raport, relație, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică. – V. comunica.

CONCURS s. n. 1. examen pentru selecționarea candidaților la admiterea într-o instituție de învățământ sau pentru a obține un post, o bursă etc. 2. întrecere; competiție sportivă. 3. ajutor, sprijin; colaborare; contribuție. ♦ a-și da ŭl (la ceva) = a colabora; ~ de împrejurări = conjunctură. (< fr. concours, lat. concursus)

CONCURS s.n. 1. Întrecere; competiție sportivă. 2. Examen pentru selecția candidaților la intrarea într-o instituție de învățămînt sau pentru a obține un post, o bursă etc. 3. Ajutor, sprijin; colaborare; contribuție. ◊ A-și da concursul (la ceva) = a colabora (la ceva); concurs de împrejurări = totalitatea faptelor, a împrejurărilor care coincid într-un anumit moment; conjunctură. [Cf. fr. concours, lat. concursus].

CONCURS s. 1. competiție, întrecere. (~ de atletism.) 2. v. ajutor. 3. ajutor, contribuție, sprijin. (~ul lui a fost hotărâtor.)

CONLUCRA vb. intr. a colabora, a-și aduce contribuția la o acțiune. (după fr. collaborer)

CONTINGENT, contingente, s. n., adj. I. 1. S. n. Totalitatea cetățenilor născuți în același an și luați în evidența comisariatelor militare; p. ext. anul recrutării; leat. 2. Grup de oameni având o compoziție omogenă. 3. (Înv.) Contribuție. 4. Plafon cantitativ până la nivelul căruia se limita de către unele guverne importul sau exportul unor mărfuri din sau în alte țări. II. Adj. Care poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să nu se întâmple; întâmplător, accidental. [Var.: contigent s. n.] – Din fr. contingent, lat. contingens, -ntis.

A CONTRIBUI contribui intranz. A-și aduce contribuția; a lua parte. [Sil. -bu-i] /<lat. contribuere, fr. contribuer

CONTRIBUI, contribui, vb. IV. Intranz. A-și aduce contribuția (morală sau materială), a participa la o acțiune comună; a înlesni apariția sau dezvoltarea unui lucru. – Din fr. contribuer, lat. contribuere.

CONTRIBUI vb. intr. a-și aduce contribuția morală sau materială, a participa la o acțiune comună; a ajuta, a înlesni apariția sau dezvoltarea unui lucru. (< fr. contribuer, lat. contribuere)

CONTRIBUTIV, -Ă adj. referitor la o contribuție. ◊ care contribuie. (< fr. contributif)

CONTRIBUTIV, -Ă adj. Care se referă la contribuție. ♦ Care contribuie; contributoriu. [Cf. fr. contributif].

CONTRIBUTIV, -Ă, contributivi, -e, adj. Care se referă la contribuție. ♦ Care contribuie; contributoriu. – Din fr. contributif.

CONTRIBUTIV ~ă (~i, ~e) rar Care ține de o contribuție; propriu contribuției. /<fr. contributif

CONTRIBUȚIE s. 1. obol, ofrandă, (grecism înv.) sinisfora. (O ~ bănească.) 2. v. ajutor. 3. aport. (O valoroasă ~ la...)

CONTRIBUȚIE, contribuții, s. f. 1. Parte cu care cineva participă la o acțiune sau la o cheltuială comună; aport. ◊ Expr. A pune la contribuție = a folosi, a solicita capacitatea cuiva sau a ceva la o acțiune. 2. Impozit; bir. [Var.: (înv.) contribuțiune s. f.] – Din fr. contribution, lat. contributio, -onis.

contribuție s. f. (sil. -ți-e), art. contribuția (sil. -ți-a), g.-d. art. contribuției; pl. contribuții, art. contribuțiile (sil. -ți-i-)

CONTRIBUȚIE s. v. bir, dare, impozit

CONTRIBUȚIE ~i f. 1) Parte cu care contribuie cineva la o acțiune sau la o cheltuială comună. ◊ A pune la ~ a folosi; a utiliza. 2) Plată obligatorie stabilită prin lege, pe care cetățenii, instituțiile etc. o varsă din venitul lor în bugetul statului în conformitate cu anumite norme de impunere; impozit. [Art. contribuția; G.-D. contribuției; Sil. -ți-e] /<fr. contribution, lat. contributio, ~onis

CONTRIBUȚIE s.f. 1. Parte, sumă cu care se contribuie la o cheltuială sau la o acțiune comună; aport. ◊ A pune la contribuție = a folosi capacitatea cuiva (sau a ceva) într-o acțiune. 2. (Jur.; la pl.) Sumă de bani pe care un stat învins este obligat s-o plătească unui stat învingător în temeiul unui tratat de pace, depășind pagubele cauzate de război. 3. Impozit. [Gen. -iei, var. contribuțiune s.f. / cf. fr. contribution, it. contribuzione, lat. contributio].

CONTRIBUȚIE s. f. 1. parte cu care se contribuie la o acțiune, la o cheltuială comună; aport. ♦ a pune la ~ = a folosi capacitatea cuiva (sau a ceva) într-o acțiune. 2. (jur.; pl.) sumă de bani pe care un stat învins este obligat s-o plătească unui stat învingător în temeiul unui tratat de pace, depășind pagubele cauzate de război. 3. impozit. (< fr. contribution, lat. contributio)

CONTRIBUȚIUNE s. f. v. contribuție.

CONTRIBUȚIUNE s.f. v. contribuție.

COTĂ, cote, s. f. 1. Parte cu care cineva contribuie la formarea unui fond, la o cheltuială comună etc.; parte care îi revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărțeli etc. ◊ (Economie) Cota bursei = a) nivelul cursului la bursă; b) lista valorilor cotate la bursă. ♦ Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație sau care este supusă unui anumit regim; p. ext. raport sau număr abstract care reprezintă această parte. 2. (ieșit din uz) Contribuție obligatorie pe care statul o impunea producătorilor și care consta în predarea unor cantități de produse dinainte stabilite la termenele și prețurile fixate de stat. ◊ Cotă de întreținere = sumă de bani cu care fiecare dintre colocatari contribuie la cheltuielile comune de întreținere a imobilului respectiv. 3. (Concr.) Loc pe un teren, corespunzător unei altitudini marcate pe o hartă; nivel la care se află un loc, o construcție etc. ◊ Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 4. Fiecare dintre valorile numerice ale dimensiunilor unui obiect reprezentat prin desen. 5. Ansamblu de semne, simboluri, cifre, litere care indică locul unor cărți, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-un inventar etc. – Din fr. cote.

cotă (cote), s. f. – Indice, parte. Fr. quote. – Der. cota, vb.; cotiza, vb., din fr. cotiser; cotizați(un)e, s. f. (contribuție voluntară, participație).

COTĂ ~e f. 1) Contribuție bănească la o acțiune comună; cotizație. 2) Cifră care indică o dimensiune pe un desen sau o diferență de nivel dintre două puncte. 3) mat. A treia coordonată carteziană. 4) topogr. Altitudine indicată pe o hartă. ~ absolută. ~ relativă. ◊ ~a apelor nivelul unei ape curgătoare. 5) Indice în litere sau în cifre care arată locul ocupat de o carte, revistă, document etc. într-o bibliotecă. [G.-D. cotei] /<fr. cote

COTĂ¹ s. f. 1. parte cu care contribuie cineva la o cheltuială comună sau care îi revine în urma unei împărțeli. ◊ parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație; cotă-parte, participație. ◊ contribuție obligatorie, în produse agricole, impusă producătorilor de către stat la termene și prețuri fixate de el. 2. document de referință care constată cursul valorilor înscrise la bursă², rezultate din cotațiile unei zile. ◊ cota bursei = nivelul cursului valutar la bursă. 3. altitudine a unui punct față de nivelul mării; nivelul unei ape curgătoare. ◊ nivelul la care navighează un submarin. 4. (mat.) a treia coordonată carteziană a unui punct din spațiu. ◊ fiecare dintre dimensiunile unei piese, ale unei construcții indicate pe un desen. 5. semn în cifre și litere care arată locul unor cărți, documente etc. într-o bibliotecă, într-o arhivă, a unei piese filatelice în cataloage sau reviste de specialitate. (< fr. cote, lat. quota)

COTIZA vb. I. 1. intr. A plăti o cotizație, o cotă-parte. 2. refl. (Franțuzism) A se uni pentru a participa la o contribuție bănească, la o cheltuială comună. [P.i. -zez. / < fr. cotiser].

COTIZAȚIE, cotizații, s. f. Sumă fixă plătită periodic de membrii unei asociații, ai unei organizații etc.; p. ext. contribuție bănească la o cheltuială comună. [Var.: cotizațiune s. f.] – Din fr. cotisation.

COTIZAȚIE s.f. Sumă pe care o plătesc periodic membrii unei organizații, ai unei asociații etc. (în funcție de veniturile pe care le au); (p. ext.) contribuție bănească la o cheltuială comună. [Gen. -iei, var. cotizațiune s.f. / < fr. cotisation].

COTIZAȚIE s. f. sumă fixă stabilită în funcție de venit pe care o plătesc periodic membrii unei organizații, asociații etc.; contribuție bănească la o cheltuială comună. (< fr. cotisation)

COTIZAȚIE ~i f. 1) Sumă fixă de bani, plătită periodic de membrii unei organizații sau asociații. 2) Contribuție bănească la o acțiune comună; cotă. [Art. cotizația; G.-D. cotizației; Sil. -ți-e] /<fr. cotisation

cuart (-turi), s. n. – 1. (Înv.) Sfert, a patra parte. – 2. Durata serviciului de gardă în marină. – Var. (1) cvart, (2) cart. It. quarto (sec. XIX). Și în forma cuartă, s. f. (înv., contribuție pe recoltă, sec. XVIII; cvartă muzicală; careu la jocul de cărți), din it. cuarta. Cr. cuartet, s. n., din it. quartetto.

curama (-ale), s. f. – Cotizație, contribuție. Tc. gurama „totalitatea creditorilor”, prin intermediul ngr. ϰουραμᾶς (Șeineanu, II, 149; Lokotsch 682). Sec. XVIII, înv.

da (dau, dat), vb. – 1. A dona. – 2. A slobozi, a se desprinde de. – 3. A împărți cărțile de joc. – 4. A atribui, a acorda. – 5. A oferi, a procura. – 6. A exprima, a comunica, a spune: a da bună ziua. – 7. A trimite,a expedia: a da o telegramă. – 8. A vinde, a pune un preț. – 9. A oferi, a propune un preț. – 10. A plăti, a suporta. – 11. A comanda, a însărcina. – 12. A crește o plantă. – 13. A produce, a face, a stîrni. – 14. A căsători, a încuvința căsătoria unei fiice. – 15. A lovi, a pălmui, a trage. 15. bis A imprima o mișcare unui obiect sau unei persoane: a da vînt, a da afară; a da drumul. – 16. A executa o mișcare în sensul indicat de complement: a da fuga; a da înapoi; a da în lături; a da cu piciorul. 16. bis A oferi, a pune: a da față; a da ochi. – 17. A prezenta: a da seama. – 18. (Cu prep. cu) A se servi de un instrument, a executa o acțiune prin intermediul unui obiect: a da cu bobii. – 19. (Cu din) A mișca, a clătina: a da din cap. 20. (Cu în) A cădea: a da în șanț; a da în gropi. – 21. (Cu în) A împinge, a pune în mișcare: a da în leagăn. 22. (Cu în) A fi pe punctul: a da în copt; a da în foc; a da în mintea copiilor. – 23. (Cu de) A se pomeni, a se găsi: a da de bine; a da de dracul. – 24. (Cu de) A provoca ceva: a da de furcă. – 25. (Cu de, drept) A (se) preface, a trece drept. – 26. (Cu peste) A lovi, a bate: a da peste nas. – 27. (Cu peste) A descoperi, a afla. – 28. (Cu în, spre, la) A comunica, a răspunde, a privi. – 29. (Cu prin, pe) A traversa, a trece peste. – 30. (Cu pe, peste) A așeza într-un anume fel, a situa. – 31. (Cu cu) A vopsi, a acoperi. – 32. (Cu conj. să) A fi gata de, a începe, a fi pe punctul de face ceva. – 33. (În construcția a-i da cu) A continua, a insista, a stărui, a bate la cap. – 34. (În construcția a-i da de) A ajunge la o rezolvare, a găsi pricina. – 35. (În construcția a o da pe) A vorbi în altă limbă, a o rupe pe altă limbă. – 36. A cădea, a surveni (vorbind despre intemperii). – 37. A ajunge, a veni. – 38. A năvăli, a se arunca, a asalta. – 39. (Refl.) A se așeza, a se pune. – 40. (Refl.) A se preda, a se declara bătut. – 41. (Refl.) A face o mișcare (indicată de complement): a se da jos. – 42. (Refl., cu pe, în) A se dedica exercitării a ceva sau a unui sport: a se da pe ghiață; a se da peste cap. – 43. (Refl.) A se obișnui. – 44. (Refl.) A exista, a se afla, a se produce. – 45. (Refl.) A se apropia de, a se familiariza cu. – 46. A se dedica, a se consacra. – 47. (Refl.) A adula. – 48. (Refl., cu la) A se repezi asupra, a se năpusti. – Mr. dau, ded, didei, dare, megl. dau, dare, istr. dǫu, dǫt. Lat. dāre (Pușcariu 487; Candrea-Dens., 470; REW 2476). Prez. presupune o formă lat. *dao în loc de do, cf. Densusianu, Hlr., 155. – Der. dare, s. f. (înv., dar, cadou; acțiunea de a da; donare; farmec; bir; contribuție, dijmă); dat, s. n. (donare; farmec, vrajă; obicei, uzanță; activ, la un bilanț sau buget); dătător, adj. (care dă, donator; comanditar); dătătură, s. f. (donare; vrajă; lovitură); datină, s. f. (tradiție, obicei vechi), pare a proveni din sl. dĕdina încrucișat cu dat, cf. dedină; îndătina, vb. (a avea drept de obicei, a fi de uzanță veche). Cf. dată, daravelă, deda, trăda.

DIGENIE s.f. (Biol.) Înmulțire care se realizează prin contribuția ambelor sexe. [Gen. -iei. / < fr. digénie, cf. gr. dis – doi, gennan – a naște].

DIGENIE s. f. înmulțire care se realizează prin contribuția ambelor sexe. (< fr. digénie)

EMANAT, -Ă adj., s. m. f. (cel) care este un produs al unor evenimente politice la care nu a avut nici o contribuție, nici un merit, dar de care beneficiază. (< emana)

ENDOCRINOPSIHIATRIE s. f. studiul contribuției hormonilor la activitatea psihică. (< endocrin + psihiatrie)

FISC s. n. Instituție de stat care stabilește și încasează contribuțiile către stat, urmărește pe cei care nu și-au plătit în termen aceste contribuții etc. – Din fr. fisc, it. fisco.

FISC s. n. organ de stat care stabilește și încasează dările și contribuțiile către stat; serviciu de percepere a impozitelor. (< fr. fisc, it. fisco)

goștină (goștine), s. f. – Contribuție din trecut, introdusă pentru prima oară în Muntenia de Petru Cercel (1583-85), și care era plătită la început pentru oile ce pășteau pe imașurile și terenurile necultivate ale statului. Mai tîrziu (sec. XVII) s-a plătit și pentru porci. – Var. gorștină, goșt(i)niță. Sl. goštenije „ospitalitate” (Cihac, II, 126), cf. sb. gost „oaspete”, rus. gostĭ „oaspete”, pol. gošcina „ședere”. DAR pleacă de la sensul de „contribuție pe porci”, care pare tîrzie, derivîndu-l de la groștei. După Scriban, de la un sl. *gorština „contribuție pe pășunile de la munte”, din cf. sl. goršcina „contribuții pe vii”; acest ultim cuvînt pare a fi influențat var. – Der. go(r)știnar, s. m. (persoană care strîngea această contribuție); goștinărit, s. n. (venit strîns din această contribuție).

grapă (grape), s. f. – 1. Greblă. – 2. (Înv.) Steag. Sl. (bg.) grapa „greblă” (Cihac, II, 127; Scriban), cf. pol. grabie „greblă”. Schimbarea b › p trebuie să fie sl. cf. bg. grapa „asperitate”, urmă lăsată de „vărsatul-de-vînt”, sb. grabac „sfîșiere”, față de rapav „sfîșiat”. S-a invocat adesea got. greipan › germ. greifen (REW 4760; Giuglea, Contribuții, 8-10), și, pentru a evita dificultatea unui împrumut vechi din germ., s-a presupus medierea alb. grep „cîrlig”, grepth „clanță” (Philippide, II, 715; Pușcariu, Dacor., VIII, 293; DAR; Rosetti, II, 117); însă această soluție pare mai puțin convingătoare decît cea dinainte. – Der. grăpa, vb. (a grebla); grăpiș, adv. (dificil, anevoie).

gros (groasă), adj. – 1. Gras. – 2. Dens. – 3. Voluminos. – 4. Adînc. – 5. Mare, important, numeros. – 6. Comun, ordinar, vulgar. – 7. (Adj. f.) Despre femei, însărcinată. – 8. (S. m.) Bîrnă, grindă. – 9. (S. n.) Butuc, instrument. – 10. (S. n.) Închisoare, temniță. – 11. (S. n.) Parte mai importantă. – Mr., megl., istr. gros. Lat. grŏssum (Pușcariu 741; Candrea-Dens., 768; REW 3881; DAR), cf. it., port. grosso, prov., fr., cat. gros, sp. grueso. Pentru der. uzului 10 din 9, cf. Bogrea, Dacor., III, 411. – Der. grosime, s. f. (circumferință; înv., gros, parte mai importantă; înv., grosolănie); groșar, s. m. (temnicer); grosărit (var. grosărie), s. n. (contribuție cerută de obicei în sec. XVIII de către așa numiții ispravnici de județ delincvenților care doreau să scape de închisoare); grosoman, s. m. (mojic, bădăran), cu suf. expresiv -man; groscior, s. n. (smîntînă); grosciori, vb. (a scoate caimacul); îngroșa, vb. (a face să fie gros; a crește, a spori; a se îngrășa; a deveni dens, a condensa; a lăsa grea o femeie; a da importanță); îngroșetor, adj. (care se îngrașă, care îngroașă); îngroșetură, s. f. (acțiunea de a spori sau a deveni dens). – Din rom. provin rut. grušati se „a se prinde laptele”, gruševina „lapte prins” (Capidan, Dacor., II, 677).

harminție (harminții), s. f. (Trans.) Contribuție plătită de negustori. Mag. harminc „treizeci” (DAR). Sec. XVIII, înv.

havaet (havaeturi), s. n. – Contribuție pe leafă, venit plătit de cei cu funcții publice. – Var. avaet. Tc. avaid „venit” (Cihac, II, 544; Șeineanu, II, 29; Lokotsch 37). Sec. XVIII, înv.

havalea, havalele, s.f. (înv.) 1. îndatorire, sarcină constând din prestarea de zile de clacă, corvoadă, podvezi etc. pe care o aveau țăranii în vremea clăcii; prestația în bani sau în natură făcută în contul haraciului. 2. ordin, mandat al Porții otomane prin care se cerea Țărilor române haraciul (contribuție în bani și în natură). 3. contribuție în bani și natură cerută de Poartă, în contul haraciului. 4. belea; nevoi zilnice, griji materiale.

havalea (havalele), s. f. – 1. Act, țidulă a sultanului referitoare la primirea tributului. – 2. Tribut, contribuție, dare. Tc. havale „ordin de plată” (Șeineanu, II, 312; Lokotsch 974), cf. ngr. χαβαλές „funcție”. – Der. havalagiu, s. m. (slujbaș la finanțele turcești), sec. XVIII, înv.

IMPORTANT adj. 1. v. apreciabil. 2. însemnat, (înv. și reg.) vajnic. (Un caz deosebit de ~.) 3. v. memorabil. 4. însemnat, solemn, (înv.) solemnel. (Un moment ~.) 5. însemnat, mare. (O zi ~ din viața lui.) 6. v. prestigios. 7. v. esențial. 8. deosebit, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, serios, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o contribuție ~ la dezvoltarea...) 9. v. evident. 10. înalt, însemnat, (înv.) însemnător. (Deține un post ~.) 11. v. marcant. 12. v. influent.

IMPORTANȚĂ s. 1. însemnătate, pondere, valoare. (Are o ~ redusă în ansamblu.) 2. însemnătate, valoare. (~ unei descoperiri.) 3. însemnătate, seriozitate, valoare. (~ contribuției sale.) 4. însemnătate, valoare, (fig.) preț. (~ cuvântului scris.) 5. însemnătate, semnificație, sens, valoare, (fig.) preț. (~ actului Unirii.) 6. însemnătate, solemnitate. (~ momentului.) 7. adâncime, însemnătate, profunzime, seriozitate. (~ prefacerilor survenite.)

IMPOZIT ~e n. 1) Plată obligatorie, stabilită prin lege, pe care cetățenii, întreprinderile etc. o varsă din venitul lor în bugetul statului, în conformitate cu anumite norme de impunere; contribuție. 2) Obligație impusă. /<lat. impositum

INCREMENT s. n. 1. (mat.) creștere, adaos arbitrar. ◊ (inform.) cantitate elementară la care este adăugată o mărime într-un proces de calcul. ◊ (în gram. transformațională) element care adaugă ceva unui lucru la structura căruia se aplică. 2. orice material introdus în corpul animal și utilizat în organism. 3. (fiz.) contribuția particularităților structurale, interatomice la valoarea unei mărimi fizice care caracterizează o anumită structură moleculară. (< fr. incrément, lat. incrementum)

INCREMENT s.n. (Liv.) 1. Creștere, adaos, spor. 2. Orice material introdus în corpul animal și utilizat în organism. 3. (Fiz.) Contribuția particularităților structurale, interatomice la valoarea unei mărimi fizice care caracterizează o anumită structură moleculară. [Pl. -turi, -te. / < fr. incrément, lat. incrementum].

iova s.f. (înv.) impozit, contribuție, dare impusă de Sultan creștinilor din Turcia.

iova (-ale), s. f. – Contribuție. Tc. yova (Loebel 250). Sec. XVIII, înv.

ÎNSEMNĂTATE s. 1. v. importanță. 2. importanță, valoare. (~ unei descoperiri.) 3. importanță, seriozitate, valoare. (~ contribuției sale.) 4. importanță, valoare, (fig.) preț. (~ cuvântului scris.) 5. importanță, semnificație, sens, valoare, (fig.) preț. (~ actului Unirii.) 6. importanță, solemnitate. (~ momentului.) 7. adâncime, importanță, profunzime, seriozitate. (~ prefacerilor survenite.)

MAESTRU, -Ă, maeștri, -stre, s. m. și f. 1. Persoană care a adus contribuții (deosebit de) valoroase într-un domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, șef al unei școli, creator al unui curent etc. ◊ Concert-maestru sau (înv.) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestră. Maestru al Sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru merite deosebite; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe excepționale; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoană care poartă acest titlu. 2. Titlu dat în trecut profesorilor care predau în școli discipline ca desenul, muzica etc. (fără să aibă un titlu academic); persoană care avea acest titlu. 3. Persoană competentă, calificată într-un anumit domeniu (de obicei muzică, dans, sport), care adesea instruiește pe cineva în domeniul respectiv. 4. Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase etc.; persoană care poartă acest titlu. ◊ Maestru de ceremonie sau de ceremonii = persoană indicată prin protocol să organizeze desfășurarea unei ceremonii. 5. Maistru (1). – Din it. maestro.

MAESTRU, -Ă I. s. m. f. 1. persoană cu calități excepționale și contribuții valoroase într-un anumit domeniu de activitate. ◊ creator al unei școli sau al unui curent. ♦ ~ al sportului = titlu care se acordă cuiva pentru merite deosebite într-o ramură sportivă. ◊ termen admirativ pentru un reprezentant ilustru al unei profesiuni intelectuale. 2. (în trecut) profesor de lucru de mână, de muzică, desen, gimnastică etc. ◊ nume dat antrenorilor din atletica grea (box, lupte, haltere). 3. titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase. ♦ ~ de ceremonii = persoană însărcinată să dirijeze, după protocol, desfășurarea unei solemnități. II. s. n. registru de contabilitate conținând conturile sintetice, în care se înscriu operațiile economice și financiare grupate după natura lor. III. adj. (mar.) cuplu ~ = cea mai lată parte a unei nave. (< it. maestro)

MAESTRU ~ștri m. 1) Persoană care manifestă măiestrie (de obicei în dans, muzică, sport) și care instruiește pe alții în domeniul respectiv. 2) Persoană cu calități deosebite și cu contribuții valoroase într-un anumit domeniu (mai ales în arte). /<it. maestro

maje (măji), s. f. – Chintal. – Var. majă. Mag. mázsa (Cihac, II, 513; Tiktin; Gáldi, Dict., 94), cf. sb., cr. maža. Varianta, pur ortografică, este înv. – Der. măjar (var. Mold. măjer), s. m. (pescar, vînzător de pește), al cărui semantism nu este clar (probabil se aplica numai angrosiștilor, care vindeau pește cu chintalele); măjerie, s. f. (pescărie); măjerit, s. n. (contribuție care se plătea pentru negoțul de pește, în București și Galați); măji, vb. (Trans., a cîntări).

mărunt (măruntă), adj. – Mic. – Var. (Banat., Mold) mănunt. Mr., megl. minut. Lat. mĭnŭtus (Pușcariu 1037; Candrea-Dens., 1058; REW 5600), cf. it. minuto, prov. menut, fr. menu, sp. menudo, port. miudo. în rezultatul normal, cu n propagat, primul n s-a disimulat. Cf. minut. Der. măruntaie, s. f. pl. (viscere; mărunțișuri; Arg., mărunțiș), din lat. mĭnūtalia (Pușcariu 1038; Candrea-Dens., 1060; REW 5596), cf. it. minutaglia, cat. menudall; măruntă, s. f. (rar, rămășiță, rest; dans tipic cu pași mărunți); mărunțică, s. f. (Arg., bîtă, par, ciomag); mărunte, s. f. (pl., Arg., bani); mărunțel, adj. (micuț); mărunțel, s. m. (varietate de struguri); mărunți (var. rară, mărunța), vb. (a fărîmița, a ciuguli); mărunțeli, vb. (a ciuguli, a fărîmița), cu suf. expresiv -li, sau direct din mărunțel; mărunțime, s. f. (micime); mărunțiș, s. n. (lucru fără importanță, fleac, nimic; detaliu; bani în monede mici); mărunțișar, s. m. (negustor de mărunțișuri). – Din rom. provine bg. măruncŭkŭ „contribuție de mică importanță” (Capidan, Raporturile, 229).

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

MEȘTER, -Ă, meșteri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care are și practică o meserie; (în special) meseriaș cu calificare superioară, care are, de obicei, sarcina de a îndruma și alți lucrători și de a conduce o secție productivă într-o întreprindere sau într-un atelier; maistru. ◊ Expr. Meșter-strică (și drege de frică), se spune despre un meseriaș prost sau despre un om neîndemânatic. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajații săi). ♦ (Rar) Nume dat profesorilor care predau, în trecut, discipline (auxiliare) ca muzica, desenul etc. 2. S. m. și f., adj. (Om) talentat, priceput, îndemânatic, abil; (persoană) care posedă multe cunoștințe. 3. S. m. și f. (Astăzi rar) Persoană care a adus contribuții (foarte) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru. – Din magh. mester.

MODEST ~stă (~ști, ~ste) 1) (despre persoane) Care manifestă o atitudine rezervată față de propriile merite; lipsit de îngâmfare. 2) Care are o atitudine simplă; lipsit de pretenții. 3) Care este simplu și fără fast. 4) Care este de valoare mică; cu valoare redusă. Contribuție ~stă. Salariu ~. /<lat. modestus, fr. modeste, it. modesto

năpădi (năpădesc, năpădit), vb. – A invada, a irupe. Sl. napadati, der. de la napasti, napada (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 211; Tiktin), cf. sl. napadŭ „invazie”; bg. napadam și prăpădi. – Der. năpadă, s. f. (învazie; oprimare, atac); năpăditor, adj. (invadator); năpastă (var. năpast(i)e), s. f. (înv., impozit suplimentar, contribuție adițională, introdusă pentru prima oară în Muntenia de Mihnea Vodă, în 1586; înv., nedreptate, injustiție, opresiune; nenorocire, calamitate, necaz), direct din sl. napastĭ „calamitate” (Miklosich, Lexicon, 408; Cihac, II, 211); năpăstui, vb. (a oprima; a acuza pe nedrept, a calomnia); năpăstuitor, adj. (asupritor; nedrept); năpatcă, s. f. (Mold., plasă de pescuit), din rut. napadka (Candrea, Scriban).

NEALINIERE s.f. Poziția politică a unui mare număr de state din diferite regiuni ale lumii care nu participă la grupări politice, militare, iau însă atitudine pentru pace și își aduc contribuția la dezvoltarea cooperării internaționale; neangajare, neutralitate activă. [Pron. ne-a-li-ni-e-. / < ne- + aliniere, după fr. non-alignement].

NEOKANTIANISM s.n. Orientare idealistă din filozofia contemporană (reprezentată de mai multe școli), care reia tezele kantiene în condițiile noilor achiziții ale științelor, aducînd contribuții mai ales în domeniul epistemologiei, filozofiei culturii și axiologiei. [Cf. germ. Neokantianismus, rus. neokantianstvo].

obicei (obiceiuri), s. n. – 1. Uz, practică, stil. – 2. (Înv.) Tradiție, obiceiul pămîntului. – 3. (Înv.) Privilegiu. – 4. (Înv.) Contribuție, impozit. – Var. ob(l)icer(iu). Sl. obyčaj, din učiti „a învăța”, cf. ucenic, năuc (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 219), cf. bg., sb., cr., slov. običaj. Var., rare, arată o încrucișare cu oblici (Tiktin). – Der. obiceinic, adj. (înv., uzual, de stil); obicină, s. f. (înv., obicei), din sl. obyčinu „obișnuit”, sec. XVII; obicinui (azi redus la obișnui), vb. (a se deprinde, a se familiariza; a avea obiceiul; a practica); obicinuelnic, adj. (înv., obișnuit, uzual); obicinuință (var. modernă obișnuință), s. f. (obicei, uz, uzanță; familiaritate); obicinuit (var. obișnuit), adj. (uzual); obicinit, adj. (înv., obișnuit); neobișnuit, adj. (insolit); desobișnui, vb. (a se dezvăța).

OBOL² ~uri n. 1) Contribuție bănească adusă la o acțiune oarecare. 2) Contribuție la realizarea unei activități comune; prinos; aport. /<fr. obole, lat. obolus

OBOL s. m. 1. mică monedă care a circulat la vechii greci, a șasea parte dintr-o drahmă. 2. bani mărunți. ◊ (fig.) sumă mică; (p. ext.; s. n.) contribuție modestă (în bani). (< fr. obole, lat. obolus, gr. obolos)

OBOL s.m. Mică monedă care a circulat la vechii greci și care constituia a șasea parte dintr-o drahmă. ♦ Bani mărunți. ♦ (Fig.) Sumă mică; (p. ext.) contribuție modestă (în bani); contribuție. [< fr. obole, cf. gr. obolos].

OBOL, (1) oboluri, s. n., (2) oboli, s. m. 1. S. n. Sumă modestă cu care cineva contribuie la o acțiune; p. gener. contribuție de orice natură. ◊ Expr. A-și da obolul = a contribui cu un mic ajutor în scop de binefacere. 2. S. m. Veche monedă grecească, egală cu a șasea parte dintr-o drahmă. – Din fr. obole, lat. obolus.

OBOL s. 1. (înv.) filer. (Vechea monedă grecească numită ~.) 2. contribuție, (grecism înv.) sinisfora. (Și-a dat ~ul.)

obol (contribuție) s. n., pl. oboluri

OFRANDĂ, ofrande, s. f. Jertfă adusă unei divinități; prinos; dar făcut bisericii. ♦ Fig. Dar oferit unei persoane în semn de devotament, de respect, de recunoștință; omagiu. ♦ Fig. Contribuție la o operă de binefacere; ajutor material dat celor săraci. – Din fr. offrande.

OFRANDĂ ~e f. 1) rel. Dar oferit divinității sau reprezentanților ei; prinos. 2) Dar oferit unei biserici; prinos; jertfă. 3) Donație oferită în semn de venerație și de recunoștință; prinos; omagiu. 4) fig. Contribuție materială filantropică. [Sil. -fran-] /<fr. offrande

PANTAHUZĂ ~e f. fam. depr. Document semnat privind o contribuție bănească pentru acțiuni de folos obștesc sau particular; listă de subscripție. /<ngr. pantahúsa

PARTE părți f. 1) Element din care se compune sau în care se împarte un tot. O ~ din recoltă a fost strânsă. O ~ din deputați n-au susținut proiectul. ◊ Cea mai mare ~ marea majoritate; în mare măsură. În ~ a) într-o oarecare măsură; parțial; b) separat; pe rând; c) aparte. ~ de vorbire clasă de cuvinte grupate conform anumitor caracteristici morfologice. ~ de propoziție element constructiv al unei propoziții care îndeplinește o anumită funcție sintactică. 2) Cantitate care îi revine cuiva la o împărțeală. ◊ ~ea leului cantitate preponderentă pe care și-o ia cineva dintr-un câștig obținut în comun. A avea ~ de ceva a dispune, a se bucura de ceva. A face ~ dreaptă a împărți egal. 3) Contribuție la o activitate comună. ◊ A lua ~ a participa. 4) Porțiune dintr-un spațiu; loc. Din care ~ vine? ◊ Cele patru părți ale lumii cele patru puncte cardinale. Din ~ea (sau părțile) locului din ținutul (localitatea) despre care se vorbește; localnic. În toate părțile peste tot; pretutindeni. 5) Extremitate laterală a unui obiect; margine; latură. ◊ A se da la o (sau într-o, de-o) ~ a) a se feri; a se da în lături; b) a se eschiva; a se sustrage. A lăsa la o ~ a înceta de a mai îndeplini; a abandona. A pune la (sau de o) ~ a economisi; a lăsa în rezervă. A da (sau a face) într-o ~ a ocoli. Din ~ea cuiva (sau a ceva) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; din punctul de vedere al cuiva. Pe de o ~ privind sub un aspect. Pe de altă ~ privind sub alt aspect. 6) Persoană (organizație sau stat) antrenată într-o anumită acțiune. 7) Totalitate de persoane care alcătuiesc aceeași categorie socială sau profesională. ◊ ~ bărbătească ființă de sex bărbătesc. ~ femeiască ființă de sex feminin. Din ~ea mamei (a tatălui etc.) din neamul mamei (al tatălui etc.). Din ~ea (cuiva) în numele cuiva; ca reprezentant al cuiva. A fi de ~ea cuiva a susține pe cineva. A-i lua (sau a-i ține) cuiva ~ a-i lua cuiva apărarea. 8) Porțiune dintr-o lucrare; compartiment. ~ea finală. ~ea practică. [G.-D. părții] /<lat. pars, ~tis

PARTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte..., parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât..., cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri.... 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). ◊ Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte = a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu). 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

A PARTICIPA particip intranz. 1) A acționa alături de altcineva (la realizarea unui lucru, a unei acțiuni); a lua parte; a se asocia. 2) A-și aduce contribuția cu mijloace bănești sau materiale (la o acțiune de interes comun); a colabora; a coopera; a conlucra. 3) A se afla alături de cineva, împărtășind sentimentele lui; a se asocia din prietenie (la trăirile cuiva). /<fr. participer, lat. participare

PĂRTINIRE, părtiniri, s. f. 1. Faptul de a părtini; favorizare, protejare. ◊ Loc. adv. Fără părtinire = în mod imparțial, obiectiv. 2. (Înv.) Participare (în folosul cuiva sau a ceva); contribuție. – V. părtini.

A PERCEPE² percep tranz. (impozite, taxe, sume de bani etc.) A primi în calitate de contribuție sau de amendă (de la persoane sau întreprinderi). /<lat. percipere

perper (perperi), s. m. – 1. Monedă bizantină, valorînd 18 aspri în sec. XV. – 2. Contribuție suplimentară la așa numitul gărdurărit, reprezentînd 12 bani pentru butea de vin. – Var. (2) părpăr. Mgr. ύπέρπυρον, prin intermediul sb. perper, cf. sp. parpalla, parpallota (Corominas, III, 670).

PICNIC/PICNIC s. n. masă rece în aer liber (la iarbă verde) cu contribuția tuturor participanților. (< fr. pique-nique)

PICNIC, picnicuri, s. n. (Livr.) Masă (și petrecere) comună (în aer liber), de obicei cu contribuția fiecărui participant. [Acc. și: picnic] – Din fr. pique-nique.

PICNIC s.n. Masă, petrecere (în aer liber) cu contribuția tuturor participanților. [< engl. picnic, cf. fr. pique-nique].

plocon (plocoane), s. n. – Cadou, dar. Se spunea înainte despre daniile făcute, mai mult sau mai puțin silit, domnului sau marilor dregători; în epoca modernă mai ales despre daruri oferite cu o anumită solemnitate (Trans., dar de botez). – Ploconul steagului, contribuție pretinsă de fiecare schimbare de domnitor; se percepea și de la cei scutiți și de la marii boieri; pentru oamenii de rînd se micșora la două sferturi. – Plocon domnesc, impozit adițional în favoarea strîngerilor de biruri asupra oilor, grînelor și vinurilor; legiferat de Constantin Mavrocordat în medie pentru zece oi. – Var. înv. poclon. Megl. puclon. Sl. poklonŭ „reverență” (Miklosich, Lexicon, 609; Cihac, II, 269; Conev 58), cf. bg., sb. poklon. – Der. ploconi, vb. refl. (a se înclina, a face temenele, a saluta respectuos, a se umili), din sl. po(dŭ)kloniti, poklanjati; ploconeală, s. f. (aplecare, ploconire).

porție (porții), s. f. – Rație, cotă, cotă-parte. – Var. porțiune. Fr. portion, it. porzione. Este dubletul lui porție, s. f. (Trans., Olt., impozit, contribuție); der. porțieș, s. m. (Maram., birnic).

posadă (posăzi), s. f. – 1. Cartier, periferie, suburbie. – 2. Post de graniță. – 3. Contribuție specială pentru menținerea unei fortărețe. – 4. Dispozitiv care reglează grosimea măcinișului. – Var. posad. Sl. posadŭ „cartier”, posada „așezare”, de la posaditi „a așeza” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 323), cf. sad, răsad. Pentru contribuție, cf. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 145. – Der. posădi, vb. (Banat, a așeza), din sl., sb. posaditi; posadnică, s. f. (amantă), din sl. posadĭnica.

PRINOS ~uri n. 1) rel. Dar oferit unei divinități; ofrandă; jertfă. 2) rel. Dar oferit unei biserici; ofrandă. 3) Donație oferită în semn de venerație și de recunoștință; ofrandă; omagiu. 4) fig. Contribuție la o cauză socială; aport; obol. /<sl. prinosu

PRINOS, prinosuri, s. n. (În antichitate) Dar² oferit divinității; p. ext. dar² oferit unui stăpânitor. ♦ Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admirație, de recunoștință; contribuție adusă în slujba unei cauze. – Din sl. prinosŭ.

PUNE, pun, vb. III. 1. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi sigur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac! ◊ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavilă = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

rade (rad, ras), vb. – 1. A răzui. – 2. A șterge, a îndepărta un strat, a elimina. – 3. A se bărbieri. – 4. A tăia, a bara cu o linie. – 5. A smulge, a extirpa, a suprima. – 6. A despuia pe cineva de bani. – 7. A condamna pe cineva. – 8. A respinge, a trînti la un examen. – 9. (Cu pron. o) A o șterge, a-și lua tălpășița. – 10. (Refl.) A minți, a exagera. – Mr. (a)rad(ere). Lat. radĕre (Pușcariu 1422; REW 6987), cf. prov. raire, v. fr. rere, cat. raure, sp. raer. Este dubletul lui radia, vb. (a anula, a suprima), din fr. radier, cf. radier, s. n. (gumă de șters), din germ. Radier(gummi). Cf. raz și der. sale. Sensul 9, care s-a încercat să fie explicat prin intermediul țig. (cf. art. următor), are un semantism normal, cf. a o tunde, a o șterge. Pentru semantismul sensului 10, cf. bărbier „frizer și mincinos”. – Cf. raz. Der. ras, adj. (șters, bărbierit; adv., a ras); răsătură, s. f. (bărbierit; răzuire; răzătură); neras, adj. (nebărbierit); răsură, s. f. (răzătură; răsătură de aluat și pîine făcută cu ea; cocoloși de brînză care se formează în zer; dureri de naștere; înv., contribuție suplimentară din care se plăteau slujbele publice, reprezenta în 1783 35% din impozitul de bază), poate direct din lat. rasūra (Pușcariu 1449; REW 7081), cf. fr. rasure, sp. rasura; răsunoi, s. n. (Banat, Trans., aluat ras de pe vas). Răsură, s. f. (măceș, Rosa canina) trebuie să fie cuvînt identic cu cel anterior, dar nu din cauza mîncărimii produse de fructul său (Tiktin), ci poate pentru că crește la marginea pădurilor sau pe lîngă ziduri (după Scriban, din lat. rǒsŭla „trandafir”).

raftă s.f. (reg.) parte de contribuție, cotă; (în expr.) a fi raftă = a se achita, a fi chit; a spune raftă = a spune adevărul, a vorbi drept.

refenea (refenele), s. f. – 1. (Înv.) Sumă reprezentînd contribuția individuală la o cheltuială comună. – 2. Petrecere la care invitații contribuie în mod egal. – 3. Festin, chef, chiolhan. – Mr. arifine. Tc. refene (Șeineanu, II, 300), cf. ngr. ῥεφενές, bg. erfene.

rupe (rup, rupt), vb. – 1. A despărți un obiect în mai multe părți, a face bucăți. – 2. A despica, a desface. – 3. A tăia, a smulge. – 4. A strica, a sfărîma. – 5. A suprima, a suspenda, a anula. – 6. A întrerupe, a curma. – 7. A da la o parte, a separa. – 8. A se despărți, a abandona. – 9. A vorbi stricat o limbă, a o stîlci. – 10. A cădea la învoială, a stabili prețul de vînzare. – Var. înv. rumpe. Mr. arup, arupșu, aruptă, megl. rup, rupș, rupt, istr. rupu, rupt. Lat. rumpĕre (Pușcariu 1485; REW 7442), cf. it. rompere, prov., fr., cat. rompre, sp., port. romper. – Der. rupt, adj. (despărțit; desfăcut; s. n., rupere, întrerupere); ruptă, s. f. (înv., impozit global, contribuție personală stabilită pentru prima dată în Mold. la începutul sec. XIX și plătibilă în patru rate anuale); ruptaș, s. m. (contribuabil care plătea impozitul după sistemul numit ruptă); raptoare (var. înv. ruptoare), s. f. (început, primul pas; învoială asupra prețului de vînzare-cumpărare; stabilire a contribuției individuale); ruptură (mr. aruptură), s. f. (rupere; distrugere; crăpătură, fisură; hernie; bucată ruptă, fragment; zdreanță, cîrpă), care ar putea proveni direct din lat. ruptŭra (Pușcariu 1486; REW 7455), cf. it. rottura, prov., cat., sp., port. rotura, fr. roture); ruptănos (var. rupticos), adj. (zdrențăros, rupt); rupturi, vb. (a rupe în bucăți); prerupe, vb. (înv. și Trans. de S., a întrerupe), care pare să provină direct din lat. praerumpere. Rus. ruptaš „contribuabil” provine din rom. (Vasmer, II, 549).

SERIOS adj., adv., interj. 1. adj. v. cumpătat. 2. adj. grav. (Are o fizionomie ~oasă.) 3. adj. grav, solemn, (înv.) marțial, (înv.) solemnel. (Ton ~.) 4. adj. chibzuit, cumpănit, gândit, judicios, matur, socotit, temeinic. (O judecată ~oasă.) 5. adj. amănunțit, atent, meticulos, migălos, minuțios, riguros, scrupulos, (înv.) scump. (O ~oasă cercetare a faptelor.) 6. adj., adv. stăruitor, temeinic, (fig.) sănătos. (S-a apucat ~ de treabă.) 7. adj. adânc, profund, temeinic, (fig.) pătrunzător. (Un eseu ~.) 8. adj. v. convingător. 9. adj. fundamentat, îndreptățit, întemeiat, just, justificat, legitim, logic, motivat, temeinic, (livr.) îndrituit, (fig.) binecuvântat. (A invocat o scuză ~oasă.) 10. adj. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~oase.) 11. adj. deosebit, important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o contribuție ~oasă la dezvoltarea...) 12. adj. grav, greu, malign, periculos, primejdios, (rar) sever, (fam.) urât. (O boală ~oasă; o formă ~oasă a bolii.) 13. adv. foarte, grav, greu, rău, tare. (E ~ bolnav.) 14. adv. adevărat, cert, sigur. (- Așa s-au întâmplat lucrurile! – ~?) 15. interj. zău!, (franțuzism) parol.

SERIOZITATE s. 1. (înv.) serios. (Se poartă cu o ~ demnă de remarcat.) 2. gravitate, solemnitate. (~ făcu loc jovialității.) 3. severitate. (~ liniilor feței.) 4. maturitate, profunzime, temeinicie. (~ gândirii, a sentimentelor cuiva.) 5. soliditate, tărie, temeinicie. (~ obiecției, a argumentării sale.) 6. v. capacitate. 7. adâncime, importanță, însemnătate, profunzime. (~ prefacerilor survenite.) 8. importanță, însemnătate, valoare. (~ contribuției sale.) 9. gravitate, pericol, periculozitate, primejdie, (rar) severitate. (~ bolii de care suferă.)

SINISFORA s. v. chetă, colectă, contribuție, cotizație, obol.

SOCIETATE, societăți, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin anumite raporturi economice. ♦ Ansamblu unitar, sistem organizat de relații între oameni istoricește determinate, bazate pe relații economice și de schimb; p. ext. sistem social. ♦ Cerc limitat de oameni de prim rang (prin poziție socială, situație materială etc.). 2. Asociație de persoane constituită într-un anumit scop (științific, literar, sportiv etc.). 3. (Comerț) Asociație de oameni de afaceri alcătuită pe baza unor investiții de capital, în vederea obținerii unor beneficii comune. ◊ Societate în nume colectiv = asociație între un număr limitat de persoane, care întemeiază o întreprindere comercială sau industrială, depunând fiecare capital și contribuție în muncă și răspunzând solidar și nelimitat la obligațiile pe care și le-au asumat. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună; tovărășie, companie. ◊ Expr. În societate = între oameni, în lume. [Pr.: -ci-e-] – Din fr. société, lat. societas, -atis.

spință, spințe, s.f. (înv.) contribuție pe care o plăteau turcilor locuitorii Țărilor Române.

SPRIJIN s. 1. v. proptea. 2. v. reazem. 3. v. ajutor. 4. v. protecție. 5. ajutor, concurs, contribuție. (~ul lui a fost hotărâtor.) 6. ajutor, concurs, oficii (pl.), serviciu. (Vă ofer ~ul meu.) 7. protecție, (înv.) regea, regealâc, (reg. fig.) proptă. (Îi servește ca ~.) 8. apărare, ocrotire, protecție, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) apărământ, scuteală, scutință, scutire, (fig.) scut. (Servește ca ~ împotriva...) 9. ajutor, ocrotire, patronaj, protecție, tutelă, (rar) tutelaj. (Orfelinatul se bucură de ~ul unei societăți de binefacere.) 10. egidă, oblăduire, ocrotire, patronaj, protecție. (Asociația se bucură de înaltul ~ al...) 11. v. apărător. 12. ajutor, reazem, sprijinitor, (fig.) toiag. (Ea e ~ul bătrânețelor lui.)

SUBSCRIE vb. I. tr. a semna, a aproba semnând (un act), a iscăli; (p. ext.) a-și da consimțământul, a încuviința. II. intr. a aduce o contribuție bănească. (după fr. souscrire, lat. subscribere)

SUBSCRIE, subscriu, vb. III. 1. Tranz. A-și pune semnătura sub un text scris sau pe un act, ca autor al lui sau ca unul care își însușește cele scrise; a subsemna. 2. Intranz. și tranz. A se angaja, printr-o semnătură, la o contribuție bănească pentru o operă de interes particular sau public. 3. Intranz. Fig. A aproba verbal părerea cuiva. – Sub¹- + scrie (după fr. souscrire, lat. subscribere).

SUBSCRIE vb. III. 1. tr. A semna, a aproba semnînd (un act), a iscăli; (p. ext.) a-și da consimțămîntul, a încuviința. 2. intr. A face, a aduce o contribuție bănească (semnînd și o listă specială). [P.i. -scriu, 5 -scrieți, ger. -scriind. / după lat. subscribere, fr. souscrire].

SUBSCRIPȚIE, subscripții, s. f. Faptul de a se angaja sau de a cere cuiva să se angajeze printr-o semnătură la o contribuție bănească pentru o operă de interes public sau particular; subscriere. ◊ Listă de subscripție = act, document pe care semnează cei care contribuie la adunarea unor fonduri pentru o operă de interes public sau particular. – Din lat. subscriptio, fr. souscription.

SUBSCRIPȚIE ~i f. v. A SUBSCRIE. ◊ Listă de ~ document semnat privind o contribuție bănească pentru acțiuni de folos obștesc sau particular. [G.-D. subscripției; Sil. sub-scrip-ți-e] /<lat. subscriptio, ~onis, fr. souscription

terțiu (-ie), adj. – (Berbec) care are peste doi ani. – Var. tîrțiu, interțiu, (în)tărțîu. Lat. tertĭus, al cărui rezultat normal, *terți, a primit suf. -iu, ca negriu < negru, suriu < sur etc. După Pușcariu 1740 și REW 8679, de la un lat. *tertῑvus: după Tiktin, din lat. in tertĭo (anno), cu ideea că ar fi vorba de o formație cultă; după Giuglea, Contribuții, 20 și Candrea, din lat. *tertianeus. Cf. anțărț, terță.

TRIBUT s.n. 1. Birul pe care era obligat să-l plătească un popor învins unei puteri cuceritoare. 2. Obligație, datorie, ceea ce se cuvine cuiva; contribuție în general. ♦ A-și da (sau a-și aduce) tributul = a contribui la ceva. [< fr. tribut, lat. tributum].

TRIBUT s. n. 1. obligație în bani impusă unui popor învins de către cuceritor; bir; impozit plătit de către provincii împăraților în antichitate și în evul mediu. 2. obligație, datorie, ceea ce se cuvine cuiva; contribuție în general. ♦ a-și da (sau a-și aduce) tributul = a contribui la ceva. (< fr. tribut, lat. tributum)

TRIGGER s.n. 1. (Fiz.) Triodă cu catod rece, servind ca releu sau ca tub de amortizare. 2. (Biol.) Factor declanșator care pune în mișcare un șir de acțiuni și reacțiuni, de minimă contribuție energetică. [< engl. trigger].

TRIGGER [TRIGĂR] s. n. 1. triodă cu catod rece ca releu sau ca tub de amorsare. 2. (biol.) factor declanșator care pune în mișcare un șir de acțiuni și reacții, de minimă contribuție energetică. (< engl. trigger)

ușur (-ruri), s. n. – 1. (Înv.) Contribuție în cereale a tătarilor care erau supuși Moldovei. – 2. (Mold.) Uium. Tc. (arab.) üșür „dijmă” (Șeineanu, III, 127), cf. ngr. οὐσούρι, sb. ušur.

VECIN, -Ă, vecini, -e, adj., subst. I. 1. Adj. Care este, se află, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva. 2. S. m. și f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva; popor, stat etc. care este vecin (I1) cu alt popor, cu alt stat etc. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături. II. S. m. Țăran aservit stăpânului feudal din Moldova medievală, obligat să facă acestuia prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani; rumân, iobag. – Lat. vicinus.

VECIN³ ~i m. (în evul mediu) Țăran dependent, obligat să lucreze pământul stăpânului și să aducă contribuții în bani sau în natură; iobag; șerb; serv. /<lat. vecinus

verghie (-ii), s. f. – Contribuție, impozit. Tc. vergi, prin intermediul sb. vergija (Bogrea, Dacor., II, 660). Înv.