bezmăn (-nuri), s. n. – (Înv.) Emfiteoză plătită de cei care trăiau pe domeniile principelui, ale nobililor sau ale mănăstirilor. Sl. bezŭ „fără” și mĕna „schimb”, fiinf contribuția proprie a celor care ședeau permanent („fără să se schimbe”) pe domeniile altui stăpîn. – Der. bezmănar, s. m. (încasator al drepturilor de emfiteoză); bezmănui, vb. (a încasa drepturile de emfiteoză). Rădăcina este aceeași ca în cuvîntul izmene.