RĂSUFLĂTOARE s. v. supapă, ventil.

REGISTRU s. 1. v. condică. 2. (CONT.) registru de casă = jurnal de casă; registru de partizi v. cartea mare. 3. (TEHN.) sertar, șuber, ventil. (~ la o conductă.) 4. v. ambitus. 5. (MUZ.) (înv.) octoih. (~ul unui instrument de suflat.)

SERTAR s. 1. (franțuzism rar) tiroar, (înv. și reg.) sicriu, (Ban. și Transilv.) ladă, (Transilv.) pui, puiuc, (Transilv. și Ban.) pult, (Bucov., Mold. și Transilv.) șufladă. (~ul mesei.) 2. cutie. (~ de la tejghea.) 3. (TEHN.) registru, șuber, ventil. (~ la o conductă.) 4. (TEHN.) vană. (~ pentru reglarea circulației unui fluid.)

SUPAPĂ s. (TEHN.) 1. v. ventil. 2. supapă electrică. v. redresor.

ȘUBER s. (TEHN.) registru, sertar, ventil. (~ la o conductă.)

VENTIL s. (TEHN.) 1. supapă, (pop.) răsuflătoare. (~ al unei valve.) 2. v. registru.

ventil s. n., pl. ventile

FLIGORN ~uri n. rar Instrument muzical de suflat, având forma unui tub (de alamă), cu un capăt lărgit în formă de pâlnie, prevăzut cu clape sau cu ventile, care emite sunete armonioase. /<germ. Flügelhorn

SUPAPĂ ~e f. tehn. 1) Organ al unui sistem tehnic care servește pentru reglarea mișcării unui fluid într-un circuit. 2) Dispozitiv pentru închiderea și deschiderea unui orificiu prin care trece un fluid; ventil. /<fr. soupape

VENTIL ~e n. tehn. (la unele aparate sau mașini) Dispozitiv care servește ca organ de închidere și deschidere a unui orificiu prin care circulă un fluid; supapă. /<germ. Ventil

ELECTROVALVĂ s.f. Ventil sau supapă a căror deschidere și închidere sunt comandate de un electromagnet. [< fr. électrovalve].

VENTIL s.n. 1. Supapă. 2. Diodă redresoare. [Pl. -le, -luri. / < germ. Ventil].

CORNET s.n. 1. Bucată de hîrtie răsucită în formă de pîlnie, în care se împachetează bomboane, semințe etc.; conținutul unui astfel de pachet. 2. Cornet acustic = dispozitiv în formă de pîlnie, care amplifică vibrațiile sonore, folosit de persoanele cu auzul slab; cornet cu pistoane = instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu trompeta, dar prevăzut cu pistoane în loc de ventile; trompetă de dimensiuni reduse și mai sensibilă folosită în jazul modern. 3. (Anat.) Cornet nazal = fiecare dintre cele șase lame osoase de forma unui cornet (1), situate cîte trei în fiecare nară. 4. (Geol.) Martor de eroziune aproape conic, care se ridică deasupra unei suprafețe de eroziune netede sau puțin ondulate. [Pl. -te, -turi. / < fr. cornet, cf. it. cornetto].

SUPAPĂ s.f. Organ de întrerupere sau de restabilire a circuitului unui fluid care trece printr-un orificiu al unui mecanism; valvă, ventil. [< fr. soupape].

CORNET s. n. 1. bucată de hârtie răsucită în formă de pâlnie, în care se împachetează bomboane, semințe etc. 2. ~ acustic = dispozitiv în formă de pâlnie care amplifică vibrațiile sonore, folosit de persoane ce au auzul slab; ~ cu piston = instrument de suflat din alamă, asemănător trompetei, dar cu diapazon mai acut, cu pistoane în loc de ventile, folosit în orchestre de muzică ușoară și de jaz. 3. ~ nazal = fiecare dintre cele șase lame osoase de forma unui cornet (1), situate câte trei în fiecare nară. 4. (geol.) martor de eroziune aproape conic, deasupra unei suprafețe de eroziune netede sau puțin ondulate. (< fr. cornet)

ELECTROVALVĂ s. f. ventil, supapă a căror deschidere și închidere sunt comandate de un electromagnet. (< fr. électrovalve)

FANFARĂ s. f. 1. ansamblu muzical compus din instrumente de suflat și de percuție. ◊ muzică compusă pentru asemenea instrumente; arie executată de instrumente din alamă. 2. trompetă lungă, fără clape sau ventile, la intonarea unor semnale în spectacolele de operă. ◊ semnal de trompetă, adesea cu caracter solemn. (< fr. fanfare, it. fanfara)

PISTON s. n. 1. organ de mașină, cilindru înfundat la unul sau la ambele capete, care, printr-o mișcare rectilinie, alternativă, contribuie la transformarea energiei fluidului motorului termic în energie mecanică sau invers, la pompe, compresoare etc. 2. ventil vertical la unele instrumente de suflat de alamă, cu ajutorul căruia, mărindu-se lungimea coloanei de aer, se coboară înălțimea sunetului emis. (< fr. piston)

TROMBON s. n. 1. instrument muzical de suflat, dintr-un tub conic de alamă, în U, care produce sunete de înălțimi diverse prin modificarea lungimii coloanei de aer cu ajutorul unei culise sau al unui sistem de ventile. 2. (fam.; pl.) minciuni; păcăleli. (< fr. tromboane)

TUBĂ s. f. 1. instrument muzical de suflat din alamă, cu registrul cel mai grav din orchestra simfonică, constând dintr-un tub conic răsucit, terminat cu un pavilion foarte larg și prevăzut cu un mecanism de ventile sau pistoane. 2. (anat.) formațiune canaliculară. (< fr., it., lat. tuba)

VENTIL s. n. 1. piesă servind pentru închiderea unei valve. ◊ mecanism care deschide tuburile unui instrument de suflat de alamă, lungind coloana de aer și având ca efect modificarea înălțimii sunetelor. 2. diodă redresoare. (< germ. Ventil)

ventil (ventiluri), s. n. – Valvă de închidere a unei supape. Germ. Ventil. – Der. ventila, vb. ( a aera), din fr. ventiler; ventilator, s. n., din fr. ventilateur; ventilați(un)e, s. f., din fr. ventilation.

cimbasso (cuv. it.), trombon* contrabas cu sistem de ventile*, utilizat în sec. 19 în orchestrele* de operă italiene.

clapă 1. Tastă*. 2. Parte a sistemului de închidere a orificiilor la majoritatea instr. de suflat din lemn. La sistemul Böhm (v. flaut), c., ce sunt redresate în poziția inițială – închis sau deschis – prin resorturi, acoperă sau descoperă indirect un orificiu (germ. Ringklappe) sau direct (c. fiind, în acest caz, un inel acționat de degetul instrumentistului odată cu închiderea orificiului: Fingerdeckel, Spitzdeckel). C. sunt cuplate în unele cazuri între ele prin pârghii. Instr. de suflat mai vechi (cornet*), între care și unele de alamă (Serpent*; corn cu c*, trompetă cu c.*) au fost prevăzute cu c. 3. Parte a sistemului de ventile*.

corn cu clape (it. cornetto a chiavi; germ. Klappenhorn; engl. key bugle, kent horn), instrument de suflat din sec. 18 cu posibilități cromatice datorită perforării corpului, în locuri potrivite, acoperite cu clape*. Lipsit de noblețea timbrului metalic, c. a fost definitiv înlăturat odată cu apariția sistemului de ventile* (v. corn).

corn (fr. cor; germ. Horn; it. corno; sp. trompa), instrument de suflat din alamă, alcătuit din ambușură*, corpul c. (tubul propriu-zis) la care sunt atașate 3-4 ventile* și pavilionul*. Întinderea reală a c. este: Si bemol₁ – fa². Se notează în cheia* sol cu o cvintă* mai sus decât ceea ce se aude real, iar în cheia fa cu o cvartă* mai jos decât ceea ce se aude real. Există c. acordați în fa, mi bemol sau în si bemol. C. actual este atât în fa cât și în mi bemol, datorită celui de al patrulea ventil care poate urca acordajul (1) cu o cvartă. Acest tip este denumit c. dublu și este cel mai frecvent folosit. Există și c. triplu care poate fi acordat în fa, în si bemol și în mi bemol, printr-un al cincelea ventil. În orch. simf. sunt folosiți de obicei patru c. dubli, grupați 1-3 și 2-4, primii cântând în registrul (I) acut, iar ceilalți în cel grav. În partitură* se notează pe două portative* plasate între partida* de suflători* de lemn și partida celorlalte alămuri. Prin sonoritatea sa dulce c. face și timbral trecerea (legătura) între cele două compartimente ale instr. de suflat, lemne și alămuri. Intensitatea* sunetelor c. poate fi variată; redusă, prin aplicarea surdinei* sau prin introducerea mâinii drepte în pavilion [bouche (2)]; o intensitate* mai puternică* se obține, dimpotrivă, prin întoarcerea instr. cu pavilionul în sus. Până în sec. 19 se folosea c. natural (germ. Naturhorn, Waldhorn; fr. cor d’harmonie, „c. de armonie”), un instr. fără orificii și clape (v. și corno da cacia; corno di postiglione), ale cărui sunete – rotunde și catifelate – se obțineau numai pe scara armonicelor* naturale (până la armonicul 16). Principala dificultate a c. natural era alegerea instr. în funcție de tonalitatea (2) de bază și schimbarea efectivă a acestuia în timpul execuției [acordajele (I) cele mai frecvente fiind în do, si, si bemol, la, la bemol, sol, fa diez, fa, mi, mi bemol, pentru registrele înalte și medii, în re, re bemol, do, si, si bemol și la pentru cele grave], dificultate parțial remediabilă odinioară prin adăugarea tuburilor de schimb*. La 1815, Stölzel inventează c. cromatic cu două pistoane* (ventile); apoi se trece la cornul cu 3 pistoane care este adoptat astfel în orch., dând o mai largă posibilitate de folosință a c., cu noi și variate efecte expresive și desfășurări tehnice. C. își păstrează totuși principala funcție de tranziție până în epoca lui Debussy (excepție face muzica lui Wagner). Cariera solistică a c. este destul de lungă (în concerte și piese de cameră de Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Strauss, Poulenc, Hindemith), dar abia în sec. 20 c. capătă întrebuințări solistice care îl așează alături de tehnica de virtuozitate a trp. Influența jazzului*, care pătrunde în muzica simf. mai ales prin muzica lui Stravinski, se face simțită și în partiturile dedicate c., care nu-și pierde însă nici nota romantică. Lucrări de Weber, Rossini, Wagner, Bruckner, Brahms, Ceaikovski, R. Strausss, Mahler, Schönberg, Respighi, Casella, Stravinski integrează solo*-uri de c. caracteristice, cu motive* și teme* pregnante. Din literatura concertantă românească contemporană se pot cita concertele pentru c. și orch. de Iuliu Mureșianu și Leib Nachmann.

corno di postiglione (cuv. it., „corn de poștalion”; fr. cor de poste; germ. Posthorn), instrument de suflat de metal cu ambușură*, de emisie naturală*, cu un corp de formă conică de dimensiuni relativ reduse, utilizat în sec. 17-18 pentru semnalizare. Acordat (1) în si bemol, do sau mi bemol, c. emitea sunetele armonice* între 2-7, de un timbru* plăcut, catifelat. A fost înlăturat odată cu apariția cornului* cu sistem de ventile.

digitație (< it. digitazione și diteggiatura, de la lat. digitus „deget”), repartizarea rolului fiecărui deget în desfășurarea execuției instrumentale, în vederea obținerii sunetelor și a realizării frazării* corecte. La instr. de suflat din alamă prevăzute cu clape*, d. este relativ simplă, deoarece instrumentistul obține sunetele nu numai prin manevrarea, cu mâna dreaptă, a celor 3 (uneori 4) clape ale ventilelor*, ci și prin intensitatea suflului, ceea ce face posibilă apariția sunetelor armonice* naturale. Dimpotrivă, la instr. de suflat din lemn, d. este complicată, instrumentistul trebuind să mânuiască cu degetele ambelor mâini nu numai orificiile și clapele instr. care produc sunetele scării de bază ci și clapele corespunzătoare sunetelor cromatice*. Unul și același sunet poate fi obținut adesea prin mai multe grifuri (< germ. Griff „apucare”), degetele fiind solicitate în diferite feluri. La instr. cu claviatură*, d. a evoluat de la întrebuințarea în epoca barocului* a numai trei degete, la aceea a întregii mâini (Carl Philip Emmanuel Bach statornicea introducerea și a degetului mare și a celui mic de la ambele mâini). O dată cu dezvoltarea virtuozității romantice, d. a depășit canoanele tradiționale, fiind supusă, prin varietatea ei, necesității redării unor structuri melodice [legato*-ul la pian de ex. obținându-se și prin intermediul pedalei (1)], acordice sau ritmice tot mai complicate precum și a intențiilor stilistice ale interpretului. La instr. cu coarde și cu arcuș, d. este în funcție de poziția (2) utilizată iar „călcarea” coardei evită de regulă sonoritatea coardei* libere (notată cu 0); degetele, începând cu arătătorul, sunt notate cu cifre de la 1 la 4; la vcl. se utilizează în pozițiile înalte și degetul mare (v. Daumen). D. poate servi sau stânjeni o tehnică instr., dar mai ales influența stilul* interpretativ. Astfel, la instr. cu coarde, d. înseamnă: alegerea coardei, determinând diferențe timbrale*: stabilirea unui nivel expresiv unitar sau haotic (fiecare deget având o anumită forță de vibrare); articularea* sobră sau dulceagă (dacă se abuzează de alunecări excesive) a discursului muzical. Ex. partea I-a din Sonata în la minor pt. vl. și pian de César Franck. În primul ex. (d. Adolf Busch) alunecarea degetelor 2 și 3 dizolvă tensiunea frazei*. Al doilea ex. (d. Enescu) aduce prin extensie o arcuire adecvată atmosferei elevate, proprie inspirației lui César Franck. Echiv. fr. doigté; germ. Fingersatz și Applikatur (învechit); it. applicatura; engl. fingering.

fanfară, cuvânt cu etimologie nesigură, având mai multe semnificații: 1. Piesă peentru trompete* și timpani* cântată de trupele de cavalerie. 2. Melodii pentru vânătoare, în general bicinia*, în 6/8, cântate de corni*. 3. Melodii războinice (aclamații sau semnale*) pe una sau mai multe voci (2), executate de instr. de suflat de alamă, cu ocazia sărbătorilor militare, defilărilor. 4. Sunet de trp., frecvent în trisonuri (v. acord). 5. O trompetă lungă, fără clape* sau ventile* (denumită și tr. „Aida”), folosită la intonarea unor semnale în spectacole de operă (ex. act. II din Fidelio de Beethoven, în Aida de Verdi); v. trompetă. 6. Ansamblu compus numai din instr. de suflat din alamă și lemn la care se adaugă o secție de percuție*, ce poate conține de la 20 la 150 de executanți. Crearea în sec. 19 a f. a impus un repertoriu* special, cunoscut sub numele de muzică pentru f., ce se execută de obicei în aer liber. El cuprinde marșuri*, dansuri*, muzică de promenadă (special compuse), precum și potpuriuri* din opere*, prelucrări (2) de muzică pop., transcrieri* pentru f. din repertoriul simf.: uverturi*, suite*, rapsodii*, fantezii (2) etc. V. meterhanea.

fligorn (< germ. Flügelhorn; it. flicorno; sp. fiscorno) 1. Instrument de suflat din alamă, asemănător trompetei* dar cu pavilionul* mai larg, prevăzut cu 3-4 ventile*. Este acordat în si bemol, do și mi bemol (există și un f. piccolo acordat în fa). Sunetul său mai aspru decât al cornului* dar mai moale decât cel al trp., a făcut din f. un instr. predilect al fanfarelor (6), unde, alături de trp., deține vocea (2) sopranului (în orch. simf. este utilizat rar, de ex. la Mahler, Hindemith). Ambitusul (1) său este este de o octavă* și 1/2 (mi-si bemol, pentru f. acordat în si bemol). Echiv. germ. Bügelhorn (< fr., engl. bugle). Prin unele caracteristici, corespunde saxhornului* sopr. 2. Denumirea familiei de instr., născută din din f. (1). În afara f. (1), care deține rolul vocii superioare, acestei familii îi aparțin: f. alto (germ. Althorn), f. tenor (germ. Tenorhorn), f. bariton [germ. Baryton (II, 3); v. eufoniu (2)], tuba*, heliconul (2), susafonul*. Spre deosebire de f. (1) și, uneori, de f. alto care au forma trp., celelalte f. au forma tubei.

mecanice, instrumente ~, aparate muzicale acționate exclusiv prin mecanisme, fără intervenția vreunui instrumentist. Primele i. datează în Europa din sec. 14, sub forma jocurilor de clopoței* sau de clopote* acordate (1), montate în turnuri, acționate prin mecanismul orologiilor, cântând melodii întregi la ore fixe. Uneori muzica se asociază cu apariția unor figurine montate pe un disc rotativ. Mecanismele funcționează prin puterea arcurilor sau a unor greutăți atârnate, învârtind un cilindru de lemn prevăzut cu știfturi, acționând asupra ciocănelelor, care lovesc corpurile sonore (clopote, clopoței, bare de fier, coarde etc.). V. și carillon. La i. al căror sunet este de sursă aerofonă, mecanismul acționează asupra unor pârghii care deschid ventilele tuburilor de orgă*, acționând simultan și asupra foalelor, producând suflul necesar sunetului. Un astfel de instr. era orchestrionul (5), utilizat în bâlciuri, locuri de distracții etc. Cilindrii cu știfturi au fost utilizați până în sec. 18, când s-a dezvoltat o manufactură a i. miniaturale pe baza principiilor descrise mai sus. La aceste instr., cilindrii de lemn au fost înlocuiți cu cei metalici, corpurile sonore fiind simplificate și înlocuite cu un șir de limbi metalice acordate (1) sau cu mici tuburi labiale. Mecanismele muzicale erau montate în ceasuri, ceasornice, jucării, tabachere, cutii etc. Marii maeștri, ca Mozart, Haydn ș.a., au compus piese pentru astfel de mecanisme. Urmează o perioadă când cilindrii cu știfturi sunt înlocuiți cu discuri din carton sau metal, prevăzute cu orificii sau benzi perforate astfel că, rotindu-se (cu ajutorul unui sistem de pedale sau manivelă), prin orificiile respective aerul să poată pătrunde în tuburile sonore (ca de ex. la ariston, herophon și manopan). Flașneta (germ. Dreheorgel, fr. orgue de barbarie; pop. caterincă), cunoscută deja în sec. 18, are același sistem, având deseori tuburi cu registre (II, 1) stridente. Un tip de dimensiune mică, serinette (germ. Vogelorgel) servea pentru deprinderea păsărilor de a cânta. La i. cordofone (dea, mignon etc.), benzile perforate declanșează, printr-un mecanism, ciocănelele care lovesc coardele. La unele instr. se poate influența într-o măsură oarecare agogica*, dinamica* și tempo(2)-ul pieselor muzicale. Pianele de reproducere (germ. Reproduktionklavier) (ca de ex. phonola, pianola*, Welte-Mignon etc.) pot înregistra și reda interpretări personale. Există înregistrări în acest gen de Debussy, Glazunov, Grieg, Leoncavallo, Mahler, Ravel, R. Strauss ș.a. I. au fost eliminate prin apariția gramofonului, urmat de pick-up și magnetofon*.

orgă (< gr. ὄργανον, „unealtă”, „instrument”, „instrument muzical”; lat. organum; fr. orgue; germ. Orgel; engl. organ; it. organo), instrument de suflat complex, bazat pe un sistem de tuburi sonore. Sunetul o. se produce prin introducerea aerului sub presiune în tuburi o dată cu acționarea manualului* (manualelor), a pedalierului (1) și a sistemului de acționare a registrelor (III, 1, 2). Mărimea o. (în funcție de numărul tuburilor) diferă de la un instr. la altul. Fiind un unicat, fiecare o. este proiectată de obicei de către un specialist (în cele mai multe cazuri un organist*), care face „dispoziția registrelor” [alege registrele (II, 1)] care vor intra în componența instr., le distribuie diferitelor manuale și pedalierului, iar constructorul de o. „realizează” dispoziția acestora. De fapt, cele mai multe o., acelea care au două sau mai multe manuale, nu sunt instr. simple, ci sunt compuse din două, trei sau mai multe „orgi” de sine stătătoare, fiecare având un manual propriu, independent, pe care se poate cânta atât separat cât și împreună. Cele trei părți principale ale instr. sunt: tuburile sonore, grupate în rânduri de registre; mecanica de suflat („suflăria”) împreună cu magazia de vânt și mecanismul de acționare a ventilelor de admisie: consolă, claviaturi* (manuale) tractură, pârghii pentru registre (II, 2). ♦ A. Tuburile sonore pot fi grupate ținându-se seamă de anumite criterii: a. după felul de atac (2): tuburi labiale și tuburi linguale; b. după felul materialului din care sunt confecționate: tuburi din metal și tuburi din lemn, carton, porțelan etc.; c. după lungime; tuburi de 32′, 16′, 8′, 4′, 2′, 1′ – v. picior (2) etc., precum și după alte criterii. Tuburile labiale au forma și principiile de construcție ale unui flaut drept* sau fluier pop. Parte inferioară a tubului este conică iar cea superioară cilindrică. În locul unde se întâlnesc, se află deschiderea interlabială cu 2 muchii: labia superioară și cea inferioară. Vântul, care intră prin ajutajul de admisie, aflat la piciorul tubului, este comprimat în partea conică, pătrunde apoi prin ajutajul linear (germ. Kernspalte) în corpul central al tubului, unde pune în mișcare aerul, astfel încât coloana de aer a tubului întră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer a tubului intră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer oscilând rar sunetul va fi grav, iar dacă este scurt, sunetul va fi proporțional mai acut. Deci, de lungimea părții superioare depinde înălțimea (2) sunetului. Cam 80% din totalul tuburilor unei o. sunt labiale (doar la o. de tip fr., câteodată întâlnim relativ ceva mai multe registre linguale). Dacă tubul este închis el va emite octava* inferioară, în comparație cu un tub de aceeași lungime. Tuburile linguale produc sunetul cu ajutorul unei ancii* metalice (ca la armoniu*, acordeon*, muzicuță*). Admisia vântului este aproape la fel ca la tubul labial, dar aici vântul pune în vibrație și ancia (a cărei grosime are influență asupra timbrului*). Tubul lingual poate să aibă și o parte superioră, un pavilion*, în vederea amplificării sunetului. Forma pavilionului, cilindrică, conică, de mensură egală largă sau îngustă, are o influență hotărâtoare asupra timbrului. Anciile sunt de două feluri: batante (ca la cl., sax.) și libere (ca la acordeon, armoniu). Tuburile sunt grupate în rânduri de registre. Fiecare registru reprezintă un rând complet de tuburi; fiecărei clape a claviaturii îi corespunde un tub. Ele se deosebesc prin înălțime (de 8′, 4′, 2′), timbru („principal”, „flaut”, „oboi”, vox humana) și intensitate (2). Există registre de 8′ (ca. 30 cm), unde do măsoară c. 2,38 m, de 8′, de 4′ care, apăsând pe aceeași clapă, sună cu o octavă mai sus, de 2′ (cu 2 octave mai sus), 16′ (cu o octavă mai jos), 32′, 64′. Registrele sunt grupate și ele la rândul lor în registru de bază, de fond (fr. jeu de fonds, germ. Grundstimmen), cele de 16′, 8′, 4′ (la o. fr.) și cele 16′, 8′ (la o. germ.) aflate în manualul principal; cele de 8′ și 4′ se află în positiv*. Registre de aliquote (3) (fr. jeux de mutation, germ. Aliquoten) sunt registre care reprezintă armonicile* superioare. Registrul de 2^2/3,, sună cu o duodecimă* mai sus decât este notat, reg. de 2′ cu 2 octave mai sus, 1^3/5,, ca terță* deasupra octavei secunde, 1^1/3,, cvinta* deasupra octavei secunde, 1^1/7,, ca septimă* mică deasupra octavei secunde, 1′ cu trei octave mai sus etc. Registre mixte, mixturile (2) (fr. jeux composés, fourniture; germ. Gemischte Stimmen, Mixturen), de două voci (2) (de ex. o combinație între cvinta 2^2/3, și terța 1^3/5,), de 3′, de 5′, de 7′. Registrele mixte folosesc tuburi labiale. Timbrul, culoarea registrelor se obține prin mensura [germ. Mensur – v. diapazon (2)], lărgimea tubului. Fiecare orgă dispune de corul principalelor (fr. jeux de fonds) (16′, 8′, 4′, cu mensura medie și largă), corul flautelor (registre de 16′, 8′, 4′, 2′, 1′, aliquote, cu mensura largă), registre care imită alte instr. (viola, violino, violoncello), cu mensura îngustă (toate aceste registre folosesc tuburi linguale) și corul registrelor cu ancii, unele din ele de asemenea imitatoare ale unor instr. sau ale vocii umane (oboi, trompetă, trombon, vox humana). Registrele cu ancii se despart în două grupe, una folosind tuburi cu pavilionul normal (trompetă, oboi) celelalte cu pavilionul scurt (vox humana, racket*, regal*). Numărul tuburilor folosite diferă de la un instr. la altul. O o. medie de 25 registre are c. 1900 tuburi. Cea mai mare o. din țara noastră, cea din studioul de concerte al Societății Radio din București, are, de ex., c. 8000 de tuburi sonore, împărțite pe 4 manuale și pedalier. B. Mecanica de suflat produce vântul cu ajutorul unui sistem de foale, acționate manual sau pedal. În decursul timpului au fost folosite mai multe tipuri de foale, care aveau o caracteristică comună: comprimarea aerului aspirat. Important este ca presiunea să rămână constantă. Presiunea se măsoară în mm (de ex. 75 mm „presiune de vânt” ridică o coloană de apă într-un tub-eprubetă la 75 mm). La o. vechi se folosea o presiune de vânt de la 50-75 mm. Mai târziu, în sec. 19, au fost preferate presiuni mai mari, ce atingeau 120 mm, din cauza utilizării anumitor registre cu 300 mm, așa-numitele registre de „presiune înaltă”, la care, între timp, s-a renunțat (orga Bisericii luterane din Sibiu are asemenea registre). Printr-o conductă, vântul este adus spre magazia de vânt, iar de acolo, acționat de organist, cu ajutorul mecanismului de tractură, spre tuburile sonore plasate pe magazia de vânt prevăzută cu ventile de admisie, când este apăsată clapa legată cu tubul respectiv, permite intrarea vântului în tub. Au fost folosite mai multe tipuri de magazii și diferite sisteme de ventile. Cele mai eficiente în vederea obținerii unei sonorități cât mai clare, a unor sunete mai curate, a posibilităților de combinare a registrelor și a unui atac cât mai precis, s-au dovedit a fi sistemele Schleifladen și Springladen, folosite în epoca barocului*. Începând din sec. 20, mai toate o. noi folosesc din nou aceste sisteme de construcție. c. Mecanismul de acționare a ventilelor de admisie. Legătura între claviatură și tuburi este realizată cu ajutorul tracturii. Există o consolă (masă de comandă), pe care sunt plasate manualele (de la 1-5), cu clapele respective. Do-sol³ [la³] (56-57 de clape), și pedalierul, Do-fa¹ [sol¹] (30-31 de clape). Legătura între clapă și ventil se poate realiza cu ajutorul diferitelor sisteme. Cel mecanic, bazat pe un complex de pârghii care, acționând precis, face însă ca în momentul folosirii tuturor registrelor clapele să „meargă” foarte greu, nepermițând o agilitate prea mare în tempo(2)-urile rapide. În anul 1832 Barker inventează un sistem de pârghii care acționează mecanismul de tractură spre ventil cu ajutorul vântului, ușurându-se astfel mult atacul clapelor. Sistemul rămâne însă mecanic. În sec. 19 apare un nou sistem de tractură, cel pneumatic, unde legătura între clapă și ventil este realizată cu ajutorul unei conducte înguste de plumb și o magazie de vânt montată în consolă. Apăsându-se pe clapă, vântul intră în conductă și deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Sistemul pneumatic este mai simplu, mai ieftin, dar atacul imprecis, iar sunetul întârzie, în funcție de distanță între consolă și tub. Mai nou se folosește sistemul electric în care, cu ajutorul unor electromagneți, se deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Cu toate neajunsurile sale, cea mai bună tractură s-a dovedit însă a fi totuși cea mecanică. În zilele noastre constructorii de o. revin din ce în ce mai mult la aceasta. Pe consolă sunt montate părghiile pentru registre. Am văzut că tuburile sunt grupate pe rânduri de registre. Ele pot primi „vânt” doar când pârghia registrului e „trasă”, astfel, cu toate că se apasă pe clapă și se deschide ventilul admisie, tubul nu sună pentru faptul că nu există vânt în magazia registrului respectiv. Și aceste pârghii pot fi acționate mecanic, pneumatic sau electric. ♦ O. este un instr. cunoscut deja în antic. În sec. 2 î. Hr. (170) un anume Ktesibios construiește o o. hidraulică (hydraulis, organum hydraulicum) având tuburi, un fel de claviatură și foale. Comprimarea aerului se realiza cu ajutorul apei. La Roma și la Bizanț, o. era utilizată mai ales în teatru. În Europa apuseană a ev. med., prima o. apare în anul 757, când împăratul bizantin Constantin Kopronymos face cadou o o. regelui Peppin. Acele instr. extrem de mici, dispuneau de 8-15 tuburi, 1-2 octave diatonice (do-do¹). În jurul anului 980 se găsea la Winchester o orgă cu 400 de tuburi și două manuale. În sec. 12, tuburile sunt împărțite în registre; în sec. 14 se inventează, în Germania, pedalierul, iar în sec. 15, tuburile linguale. În țara noastră (Transilvania), construcția de o. a început relativ devreme. Primul nume de organist și constructor, care apare într-un document (1429), este cel al lui Johannes Teutonicus din Feldioara (Marienburg). Desigur s-au construit și înaintea acestei date o. în diferite orașe. Cea mai veche o. păstrată în forma ei originară este probabil cea din Biserica luterană din Rupea (1726), iar cel mai valoros instr. se află la Biserica Neagră din Brașov, construit de către Carl August Buchholz, Berlin (1836-1839); are 76 de registre (63 sunătoare). V. regal; orga di legno; positiv.

piston (fr. piston; germ. Pumpenventil) 1. Ventil perfecționat, în 1839, între alții de Périnet și aplicat unora dintre instrumentele de suflat de alamă (corn; trp.; altele, precum cornet a p., trombon a p. și trp. de jazz sunt prevăzute exclusiv cu p.). Spre deosebire de ventil, deschiderea tubului suplimentar se face nemijlocit, prin apăsarea p. cu degetul instrumentistului, care îi imprimă o mișcare de sus în jos. Scara cromatică* se obține în acest mod. 2. Presc. pentru cornet a piston*.

sarrusofon (fr.; germ. sarrusophone), instrument din familia instrumentelor de suflat din lemn dar confecționat (asemeni saxofonului*) din metal. Construit în 1856 de francezul Gautrot, la sugestia șefului de fanfară (6) militară Sarrus (de unde și denumirea instr.), s. a apărut, ca și sax. (brevetat cu zece ani în urmă de Adolf Sax), în condițiile dezvoltării fanfarelor în a doua jumătate a sec. 19, din necesitatea întăririi unor grupe ale acestora. Dacă sax. este un cl. metalic, s. este un ob. metalic, ce întrunește atât caracteristici ale acestuia din urmă cât și ale fag., fiind prevăzut, deci, cu o ancie* dublă; provenind din perfecționarea oficleidei* (instr. de suflat de alamă cu clape (3) în loc de ventile*), s. a fost dotat de către Gautrot cu sistemul de grifuri (v. digitație) și clape Böhm (v. flaut). Familia s. cuprinde tipurile: sopranino (în mi bemol), S. (în si bemol), A. (în mi bemol), T. (în si bemol), Bar. (în mi bemol), B. (în si bemol), C.-bas. (în mi bemol, do și si bemol). S. c.-bas. și-a găsit utilizarea mai curând în orch. simf. decât în fanfară, înlocuind uneori cu succes c.-fag. (în partituri de Debussy, Ravel, Dukas, Delius, Oscar Schlemmer și Hans Joachim Hespos).

sistem 1. Într-o accepție generală, ținând cont de un mod curent de exprimare, s. se referă la o seamă de noțiuni cu finalitate pragmatică în sfera muzicalului: 1. S. de ancii*, grupare a tuburilor de orgă* după felul anciilor. Există două specii s. de ancii: cu ancii libere care, vibrând se mișcă „liber” între orificiul de admisie, și cu ancii batante, unde ajutajul este cu puțin mai îngust decât ancia, astfel încât această „bate”, se lovește de marginea ajutajului. Înălțimea (2) sunetului, în cazul anciilor de metal, depinde de mărimea (lungimea, lățimea, greutatea) lor. În cazul în care ancia este confecționată dintr-un meterial mai flexibil (trestie ca la ob., cl., fag.), înălțimea sunetului depinde de lungimea coloanei de aer oscilantă. La orgă sunt folosite doar tuburi cu ancii de metal, majoritatea dintre ele fiind ancii batante („oboi”, „trompetă”, „dulcian” [fagot], „vox humana”, „regal” etc.). Doar registrele (II) cu sonoritate mai moale („eolină”, „vox coelesta”) se bazează, ca și la armoniu* și la acordeon*, pe ancii libere. 2. S. de clape (2) (sau de ventile*), mecanisme complexe ce asigură la unele instr. de suflat de lemn și alamă schimbarea înălțimii sunetului; v. și flaut. 3. S. de pedale (1), mecanisme complexe la anumite instr. (ex. orgă, harfă*, clavecin* etc.) pentru modificarea înălțimii sau timbrului* sunetului. 4. S. de portative, reunire a portativelor* printr-o acoladă*, într-o partitură* de pian, cor*, ansamblu (I, 2), instr. sau orch., constituind o unitate semantică asemănătoare unui rând de text din scrierea curentă. II. Într-o accepție teoretic-muzicală, s. privește: A. intonaționalul (I, 2) și parametrii muzicali afectați acestuia: 1. S. netemperat sau temperat*, procedeu matematic-acustic de constituire a raporturilor interioare (intervalice) ale spectrului muzical (v. și sunet). 2. S. (în realitate un sub-s.) referitor la cadrul spațial de congruență propriu mai multor moduri: a) s. tetracordal, acționând în modurile (I, 1) eline; b) s. tetracord*-pentacord*, acționând în modurile (I, 3) medievale occid. ca și în ehurile* biz.; c) s. hexacordal, cu efect practic mai ales în solmizație*; d) s. de octavă*, acționând în tonalitate (1), și care, mai mult teoretic și didactic, mai menține de tetracord, efectele funcționalității (1) fiind în fond în cadrul tonalității (2) determinante. Prin opoziție cu s. de octavă, noțiunea de s. neoctaviant a apărut în legătură cu muzicile atonale* dar și neomodale, cele din urmă „negând” octava ca spațiu ordonator prin utilizarea de moduri simetrice* și complementare, divizibile, în tronsoane; de notat că astfel de structuri neoctaviante au apărut încă în ehurile biz., ca urmare a substructurării lor di-, tri, și tetrafonice (v. pct. e); e) s. difonic, trifonic și tetrafonic, s. (sub-s.) de construire a ehurilor în funcție și de stilurile* muzicii biz. (irmologic, stihiraric, papadic). 3. Deși fiecare mod este, logic vorbind, un s. sieși suficient, definiția modului exclude de la sine recurgerea la acest element supraordonator; în totalitatea lor însă se accede că modurile alcătuiesc un s., cu tot complexul de elemente și interacțiuni propriu acestuia. Dovadă prima recurgere în istoria teoriei muzicale la noțiunea de s. cu privire la modurile grecești: systema teleion*. Legătura dintre întreg și parte în cadrul s. modal a constituit sub-s. de la punctul anterior, acționând în diferite s. și în diverse perioade ale gândirii modale. Prin analogie cu s. modal (mai corect, al modurilor), tonalitatea (1) este ea însăși un s., cu atât mai mult cu cât tonalitatea a „concentrat” caracteristicile modurilor, înglobându-le dualismul* ei fundamental și funcționalității*; s. (sub-s.) în cadrul tonalității rămân diatonia* și cromatismul. Sin. S. major-minor. 4. În contrast cu modul, pentatonica* are statutul unui s., datorită tocmai cuprinderii globale în noțiune a fenomenelor sale, fără diferențieri precise față cu finalele*, „dominantele”, reperele de tip tetracordic (cel mult de tip tricordic) etc. 5. Raportată la parametrii muzicali din sfera multivocalității*, se pot distinge s. istoric determinate privind melodia*, armonia (III, 2), polifonia. Un s. melodic, arm., polif., este caracteristic nu numai unei epoci istorice ci și stilului unui compozitor. S. dodecafonic* (ca și cel serial*) înlocuiește în ambele planuri – cel general și cel individual – delimitările tradiționale, melodicul, armonicul, polifonicul, ritmica fiind subordonate seriei* și s. serial, cu ansamblul lor de reguli și metode. B. ritmul* și parametrii acestuia: 6. S. ritmic, s. de organizare a succesiunilor de valori (I, 3) și accente* în raport cu practica de creație, cu necesitățile reliefării melodiei, polif., cu dansul* cu improvizația* etc. Spontane sau rațional construite, s. ritmice nu beneficiază, ca de altfel întregul domeniu al ritmului*, de o aceeași constantă abordare „sistematică” și analitică precum s. din domeniul intonaționalului. ♦ Descoperirea de către Brăiloiu a s. ritmice proprii muzicii pop. românești trebuie considerată ca fiind, în planul fenomenal-sistematic, una dintre cele mai însemnate de după constituirea concepției ritmice clasice. Spre deosebire de această concepție, ce avea ca lege fundamentală diviziunea (1) valorii ritmice, celelalte s. ritmice puse la punct de Brăiloiu – parlando giusto (giusto silabic), parlando rubato și aksak (s. clasic a fost numit de Brăiloiu divizionar) – dezvăluie alte legi dominante și anume: indiviziunea valorii (cu abateri în rubato* și minime excepții în giusto) și constituirea oricăror entități morfologice, respectiv formule (III) ritmice, prin combinarea a numai două unități cantitative: valoarea (corespunzând silabei) lungă și scurtă. Indiferent dacă cercetările folcloristice vor impune o eventuală reclasificare a s., în s. și sub-s., legile ce le guvernează își vor dovedi în continuare valabilitatea și caracterul de generalitate. Acest caracter este generalizator în măsura în care unele muzici ce au viețuit în afara conceptului clasic, cele folc. actuale, cele tradiționale extraeurop., sau – mergând la alte faze istorice – cele antice gr. (axate pe cantitatea silabelor lungi și scurte), cele medievale (axate pe modurile (III) ritmice proporționale), dar și cele moderne, precum acelea ale lui Messiaen (bazate, ca și aksak-ul, pe valorile adăugate), își găsesc în teoria emisă de cercetătorul român un tablou sistematic și o motivare de o excepțională valoare fenomenologică și structuralistă. De asemenea, constatarea că fiecare dintre s. sau sub-s., „separate” pe calea analizei*, corespund unor anumite genuri folclorice (ex. tipice: parlando giusto, genurile rituale, parlando rubato, genurile improvizatorice) stabilește o altă deosebire importantă față de muzica occid. cultă, în care s. ritmic este universal, indiferent de gen (I, 3) și formă*. Legitatea generală, ca și această relație între gen și s., contribuie la instaurarea unui nou tip de gândire componistică, sesizabil la creatorii interesați de universul muzicii folc. sau non-europ. În același sens a fost posibilă aplicarea concepției sistematice a lui Brăiloiu la realitatea artistic-estetică și structurală a muzicii lui Enescu, precum și a altor compozitori autohtoni, relevându-se astfel contribuția românească la lărgirea conceptului contemporan de ritm. V. variantă (I, 1).

trombon (< it. trombone „trompetă mare”; germ. Posaune), instrument de suflat din alamă, cu culisă* în varianta cea mai răspândită. Este alcătuit dintr-un tub conic răsucit în formă de U la care este atașat alt tub cilindric de aceeași formă, care se poate lungi sau scurta prin alunecare (culisare). La un capăt al acestui corp se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se află pavilionul*. T. modern este dotat cu un ventil* și o supapă rotativă cu ajutorul cărora se poate modifica instantaneu acordajul (1) instr. la cvarta* inferioară. De aceea ventilul poartă denumirea de cvartventil. Întinderea t. este de două octave* și jumătate între sunetele Mi și fa. familia t. cuprinde mai multe tipuri: t. soprano (care nu se mai folosește), t. alto (îndrăgit de clasici, dar care a dispărut astăzi), t. tenor (tipul folosit curent, prevăzut de regulă cu cvartventil și care se mai numește și t. tenor-bas), t. bas (a ieșit din uz) și t. contrabas (căruia i se preferă tuba*). Dimensiunile tubului la t. alto sunt de 208 cm, la t. tenor de 272 cm, iar la t. bas de 330 cm. În afară de t. bas, celelalte, deși au un acordaj fundamental (de ex. t. tenor este în si bemol), sunt instr. netranspozitoriișe notează în cheia* fa și cheia do pe linia a patra (de tenor). Are timbru* puternic, colorat, putând fi îndulcit cu ajutorul surdinei*. În orch. simf. se folosesc trei t., primele două scrise pe un portativ* comun în cheia* de tenor, iar al treilea pe același portativ cu tuba, în cheia fa. Partida* t. apare imediat după aceea a trp. T. cu culisă apare de foarte multă vreme în istorie, la greci numindu-se strombos, la latini strombus. Era folosit în lupte și parade ca instr. de semnal. Sub numele de (it.) tromba și (germ.) Posaune este cunoscut din sec. 16, când era folosit ca bas în familia trompetelor*. În sec. 18 este integrat în orch. În sec. 19 este experimentat primul t. cu ventile (v. ventil). T. cu ventile are caracteristicile oricărui instr. cu ventile (ex. trp.). Agilitatea tehnică a t. cu ventile este însă în defavoarea acurateții intonației (I, 1). Astăzi este preferat t. cu culisă care dispune de resurse tehnice cu totul speciale. În literatura muzicală contemporană t. deține un rol important în orch. simf., în fanfare (6) și în orch. de jazz*. Ravel, Stravinski, R. Strauss, Schönberg îl folosesc în partiturile simf. explorându-i bogatele resurse tehnice și expresive. Compozitorii români contemporani au scris lucrări pentru t. solo (A. Stroe, S. Vulcu ș.a.), de muzică de cameră, sau de alte genuri (în opera Orestia II de A. Stroe, de ex., t. este o componentă esențială a partiturii, trombonistul – adevărat personaj al dramei – fiind plasat pe scenă), în care au exploatat cele mai moderne tehnici: glissandi*, colorări ale sunetului prin diverse emisii și surdine* etc. Abrev., în partituri: trb.

trompetă (it. tromba; fr. trompette; germ. Trompete; engl. trumpet), instrument de suflat din alamă, cu timbrul* cel mai acut și penetrant. Este alcătuită dintr-un corp metalic conic prevăzut cu ventile* (sau pistoane (1) cu supape) prin care se poate acorda (1) instr. în tonalități (2) diferite; la unul din capetele corpului se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se deschide pavilionul*. T. actuală este un instr. cromatic* cuprinzând întreaga scară începând de la mi la do³. T. în si bemol se aude cu un ton* mai jos decât se notează. Această t. este cea mai des folosită. Mai există și alte specii de t.: t. piccolo, t. alto, t. bas, care au alt acordaj (1) și nu mai sunt folosite în orch. simf. T. se notează în partitură* în cheie* sol, fără accidenți* la armură*, pe un portativ* deasupra partidei* de trb. În orch. simf. se folosesc 2-3 t. În fanfară (6), t. execută vocea (2) de sopran. T. sunt folosite de asemenea în muzica ușoară* și de jazz*. T. este cunoscută din cele mai vechi timpuri fiind folosită la serbări, lupte și alte manifestări și oriunde era necesar un „glas” mobilizator, puternic, penetrant și clar. Tuba romană se presupune a fi fost atât strămoșul t. cât și al trb. Buccina* a influențat-o la rândul său în ev. med. În sec. 18 se folosea t. simplă (naturală*) în muzica de scenă, fanfare și ca instr. de apel în armată (goarnă – corno signale*). La început era formată dintr-un singur tub, putând cânta într-o singură tonalitate. A evoluat apoi, fiind construită din două părți, părții cu ambușura putându-i-se atașa tuburi de schimb* de diferite mărimi, care, lungind coloana de aer a instr., schimbau și tonalitatea. Schimbarea tuburilor lua însă timp, partitura trebuind să prevadă pauze pentru producerea schimbării. Evoluția t.a cunoscut și alte varietăți: t. cu culisă (v. culisă), t. cu clape* etc., care însă nu era satisfăcătoare din punctul de vedere al acurateții sunetelor și al tehnicii interpretative. Sec. 19 aduce invenția t. cu ventile, datorată lui Stoelzel și Blühmel. Primele t. acute în do, cu ventile, au apărut prin 1855. Erau dotate cu 3 ventile, care, punând în vibrație coloana de aer de lungimi diferite, permiteau acordarea instr. în trei tonalități: do, si bemol, la (sau re, re bemol, do). Acest instr. avea posibilitatea de a acoperi întreaga scară cromatică*, îmbogățind resursele tehnice și expresive. Noile calități ale t. cromatice au fost din plin valorificate, mai întâi în muzica de jazz, apoi au trecut în muzica simf. prin asimilarea acestuia în lucrările lui I. Stravinski, M. Ravel, D. Milhaud. Apar aici ritmuri specifice jazz-ului, dar însăși instrumentația simf. a fost influențată de tehnica jazz-ului. Agilitatea tehnică, sonoritatea clară, bogata gamă expresivă ajutată de întrebuințarea surdinelor* au deschis o largă cale de afirmare a t. în sec. 20. Ea apare atât în formațiile simf. cât și în asambluri de cameră (ex. Simfonia de cameră de Enescu), omogenizându-se și cu suflătorii de lemn și cu partida corzilor. Muzica modernă vădește tendința de a acorda o mai mare întrebuințare registrului (I) acut al t., construindu-se t. cu tubul mai îngust care ușurează emiterea sunetelor acute. T. în do satisface această cerință, dar în același timp devenind mai aspru. Și muzica simf. românească contemporană acordă t. atenția cuvenită (concerte scrise pentru acest instr. sunt semnate de Iuliu Mureșianu, Aurel Popa, Theodor Drăgulescu ș.a.). V. cornet à piston; fligorn. Abrev. în partituri: trp.

trompete cu clape (it. tromba a chiavi; fr. trompette à clefs; germ. Klappentrompete; engl. key bugle), instrument de suflat din alamă din sec. 18, prevăzut cu 4-6 orificii de diverse mărimi, acoperite cu clape*. Perforarea în mai multe locuri a corpului instr. a influențat în mod negativ sunetul, înițial metalic, pătrunzător. A fost schimbat în sec. 19 o dată cu apariția sistemului de ventile* sau pistoane*.

tubă (< lat. tuba „trompetă, goarnă”), instrument de suflat din alamă cu registrul (I) cel mai grav. Este formată din muștiuc*, un tub conic răsucit, care se termină cu un pavilion* foarte mare. Muștiucul este de mărime medie, între cel al cornului* și cel al trombonului*. Are patru ventile* care coboară sunetele naturale* cu un semiton*, un ton*, un ton și jumătate, două tonuri și jumătate (cvartventil); uneori se folosește și un al cincilea ventil. Întinderea t. este de la Do la fa¹. Se notează în cheia* fa, cu accidenții* la armură. Are o sonoritate puternică, în orch. simf. folosindu-se doar 1 (2) t., cu rol de bas (III, 1) în compartimentul instr. de alamă. În partitură* apare pe același portativ* cu trb. 3. Din familia t. fac parte t. în Do, t. în si bemol, t. în la și t. în fa. T. contrabas în do și si bemol, este de obicei folosită în orch. T. dublă este dotată cu un ventil special cu ajutorul căruia este acordată instantaneu din fa în si bemol (cu o cvintă* mai jos). Mecanismul este format din patru ventile cu supape rotative. Este tipul cel mai convenabil atât din punct de vedere tehnic cât și al posibilităților sonore. Termenul generic de tuba (lat.) desemna în vechime, la romani și mai târziu, trompeta*, având rolul de semnal al bătăliilor, parăzilor, serbărilor etc. În accepțiunea actuală, t. apare în sec. 19, când, după apariția ventilelor aplicate la tr. și apoi la trb. s-a construit un trb. bas care a fost denumit „tuba”. Prima t. propriu-zisă a fost construită în Germania (1835) de către Moritz, după indicațiile lui Wieprecht. A fost adoptată imediat de către fanfară (6), iar mai târziu a intrat în componența orch. simf. Primul care i-a încredințat o frază cantabilă a fost G. Mahler (Simfonia I, part. a III-a). Este folosită apoi cu rol solistic de I. Stravinski (Petrușka), R. Strauss (Don Quijote), G. Gershwin (Un american la Paris), Ion Dumitrescu (Suita a-III-a) ș.a. V. fligorn (2); helicon; susafon. T. wagneriene, instrumente de suflat de alamă, intermediare între corn* și fligorn (1-2), destinate de către Wagner partiturii Tetralogiei (în germ. se mai numesc Ringtuben). Au muștiuc de corn, dar tehnica diferă oarecum de a acestui instr., clapele ventilelor fiind mânuite cu degetele mâinii stângi și nu cu cele ale mâinii drepte ca la celelalte t. În orch., execuția la t. wagneriene este încredințată corniștilor. A fost construită în două tipuri: tenor (în si bemol și în mi bemol) și bas (în fa). În afară de Wagner, au fost utilizate de către Bruckner, R. Strauss și Janácek.

ventil (germ. Zylinder- sau Drehventil), mecanism de modificare a lungimii tubului unui instrument* de suflat de alamă, având ca efect modificarea înălțimii (2) sunetelor. Inventat în 1813 de către Blühmel, mecanismul de v. a făcut posibilă înlocuirea instr. naturale* (corni, trp.) prin instr. cromatice*. Aceste instr. sunt prevăzute cu cel puțin trei v. (uneori cu patru, în funcție de varianta de fabricație). Sistemul de v. este înglobat în tubul (tuburile) instr. și funcționează la apăsarea unei clape (3) care mișcă circular un cilindru din interiorul tubului. Acest cilindru, prevăzut cu două orificii transversale, lasă aerul să pătrundă în „cotul” suplimentar al tubului, închizând totodată calea de dinainte a coloanei de aer (când clapa nu era apăsată și cilindrul deconectat). Prin acționarea primului v., coloana de aer se lungește, coborând sunetul cu un ton* întreg; al doilea v. coboară sunetul cu un semiton*; al treilea v. coboară sunetul cu o terță* mică. Prin combinarea acțiunii v. (apăsarea simultană a 2 sau 3 clape) se obțin și alte modificări ale înălțimilor. Schematic: 1-ul v.; ton întreg: 2-lea v.: semiton; 3-lea v.: terță mică (1 1/2 ton); 1-ul și al 2-lea v.: 1 1/2 ton; 1-ul și al 3-lea v.: 2 1/2 tonuri; 2-lea și al 3-lea v.: 2 tonuri întregi; 1-ul, al 2-lea și al 3-lea v.: 3 tonuri întregi. O variantă mai nouă de v. este pistonul*.

debitmetru s. n. Instrument sau instalație pentru măsurarea debitului unui fluid care curge printr-o conductă ◊ „Alături de debitmetre, diafragme, regulatoare directe de temperatură, termocuple, termorezistențe etc. [...] au fost recent lansate în fabricație prototipurile altor elemente de automatizare, cu componente integral asimilate în țară: debitmetre electromagnetice de insersie, detector torometric de debit, tahometru electronic, ventile electromagnetice.” R.l. 19 V 84 p. 5 (din fr. débitmètre; PR 1948; DEX, DN3)

CONTACTÓR (< fr.) s. n. Aparat electric care, sub acțiunea unui semnal de comandă, închide un circuit electric și-l menține închis numai cît durează comanda. ◊ C. static = aparat de comutație la care închiderea și deschiderea circuitului electric se face fără contacte mecanice, folosind ventile (2) sau semiconductori (2).

PAȘCANI 1. Vârf în partea centrală a obcinei Feredeu, reprezentând alt. max. a acesteia (1.479 m). 2. Municipiu în jud. Iași, situat pe terasele de pe dr. văii Siretului; 43.202 mii loc. (2002). Nod feroviar și rutier. Expl. de balast. Ateliere pentru reparat material rulant feroviar. Constr. de utilaje pentru ind. textilă și de utilaje agricole. Fabrici de produse electrotehnice (adaptoare și regulatoare de temperatură, debitmetre electromagnetice, diafragme și ventile electromagnetice, traductoare de temperatură, contoare electrice), de armături grele, de scule și accesorii, de mobilă, tricotaje, perdele, țesături de in, prefabricate din beton, preparate din carne și lapte, zahăr ș.a. Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1664, restaurată în 1807), casa Cantacuzino-Pașcanu (1640-1650), cu un bogat decor sculptat. Prima atestare documentară datează din 8 apr. 1419. Recunoscut ca târg în 1842, devine oraș în 1923 și municipiu la 18 ian. 1995.

ventil s. n., pl. ventile

*ventíl n., pl. urĭ (germ. ventil, d. lat. ventus, vînt). Supapă, válvulă, răsuflătoare. V. clapă.

*supápă f., pl. e (fr. soupape, din souspape, care vine d. sous, supt, și paper a păpa, a mînca. Soupape însemna în vechime „lovitură dată supt barbă în cît să clănțănești din fălcĭ”). Râsuflătoare cu capac fix (cu clapă) care se deschide automatic la pompe saŭ la mașinele cu abur. Supapă de siguranță, făcută ca să dea drumu prisosuluĭ de abur, și decĭ să evite exploziunea cazanuluĭ. Fig. Mijloc de scăpare: această promisiune fu supapa luĭ. V. clapă, valvulă și ventil.

LINGURĂ, linguri, s. f. 1. Obiect de metal sau de lemn, alcătuit dintr-o parte ovală scobită și dintr-o coadă; servește pentru a mînca supa sau alte mîncări lichide. [Mama] învîrtea cu-o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul. BENIUC, V. 37. Gheorghiță așeză domol lingura lîngă strachină și împinse deoparte pînea coaptă anume pentru el. SADOVEANU, B. 60. Și cu aceeași băgare de seamă soarbe, cu mîna tremurătoare, borșul din lingura veche de tisă roșie. HOGAȘ, DR. II 116. Să lași lingura pe blid, Să ieși afară plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. ◊ Expr. (Familiar) A atîrna (a pune sau a lega cuiva) lingurile de gît (în sau la brîu) = a lăsa pe cineva nemîncat fiindcă a venit tîrziu la masă. Mama are să ne pună lingurile în brîu. C. PETRESCU, R. DR. 92. A(-și) mînca banii (sau averea) cu lingura v. ban.. ♦ (Determinat de obicei prin «de supă») Polonic. 2. Conținutul unei linguri (1). O lingură de doctorie. 3. Nume dat unor unelte ori părți de instrumente sau de mașini, asemănătoare cu o lingură (1). Lingura zidarului. Lingura dulgherului. Lingurile morii. ♦ Tub cilindric, închis la capătul de jos cu unul sau două ventile, folosit la extracția țițeiului, la curățirea găurii de sondă sau la cimentat. 4. (Regional, în expr.) Lingura-pieptului = furca pieptului; lingurea, lingurică.

VALVĂ, valve, s. f. 1. Fiecare dintre cele două capace ale unei scoici. ♦ Fiecare dintre cele două părți ale unei păstăi (care la maturitate se desfac, permițînd să iasă semințele). 2. Organ de mașină sau armătură care servește la stabilirea, întreruperea sau dirijarea circulației unui fluid printr-o conductă, printr-un ajutaj etc. V. supapă, ventil. Valvă electrică = aparat electric care permite trecerea unui curent electric într-un singur sens.

VENTIL, ventile, s. n. Supapă. ♦ Valvă cu supapă. Conductele comunică prin ventile și robinete. BOGZA, A. Î. 30. ◊ Ventil de siguranță = supapă de siguranță, v. supapă (1). ♦ Dispozitiv de închidere a valvei unei camere de cauciuc (la bicicletă, automobil etc.).

SUDORIPAR, -Ă, sudoripari, -e, adj. (În expr.) Glandă sudoripară = glandă care secretă sudoare. Acțiunea glandei sudoripare poate fi considerată ca un ventil de siguranță împotriva acțiunii căldurii prea ridicate. NICOLAU-MAISLER, D. V. 49.

SUPAPĂ, supape, s. f. 1. Piesă în formă de taler, acționată comandat sau automat, montată în dreptul unui orificiu pentru a întrerupe sau a restabili circuitul unui fluid care trece prin acest orificiu. V. valvă, ventil. Un expres aștepta gata; răsuflarea locomotivei prin supapele de metal străbătea pînă la noi. C. PETRESCU, S. 150. ◊ (Poetic) Căscate suspinau toate supapele cînd trecea vîntul. ANGHEL, PR. 85. ◊ Fig. Sala surescitată, supraîncălzită, părea gata să facă explozie. Noroc că s-a deschis ușa, supapa de scăpare a presiunei ridicată la maximum în sală. BART, E. 286. 2. Ventil. ◊ Supapă de siguranță = valvă de siguranță. 3. Dispozitiv pentru evacuarea parțială a gazului din învelișul aerostatelor sau dirijabilelor.

Ventil, -ă v. Vînt II 1, 2.

VÎNT subst. I. – 1. Vîntu fam. (Is 282; Vr C 179); Vtntul, mold., 1530 (Glos); – N. (act.) – Ursul (sur XXI). 2. Vintea, fam. act.; – țig. (16 A III 160); Vintia act. 3. Vintici, fam. (Tel 43). II. + -ilă: 1. Văntilă sau Ventil (Drj 77, 82); Ventil log. (Sur IX); – Radu (AO XVIII 474). 2. Ventilă (17 B I164,II153); – vornic, 1653 (AO XX 74). 3. Vintilă Vvd.; Vintilă – pren. frecv. (P Bor 11, 43, 60; P²; P⁴); Vintilescul, Drăghici (13 – 15 B 240; Div 364); mare vornic (16 B II 104); Vintil/easca, -eanca ss. 4. Vinteloiu, R. pah. 1520 (BCI X 96). Coincidență, got. Swintila.

răsuflătoare s. v. SUPAPĂ. VENTIL.

REGISTRU s. 1. catastif, condică, (rar) carte, (înv. și reg.) metrică, protocol, (înv.) caid, defter, izvod, opis, tartaj, terfelog, (turcism înv.) tefter. (Înscris în ~.) 2. (CONT.) registru de partizi = maestru, cartea mare. 3. (TEHN.) sertar, șuber, ventil. (~ la o conductă.) 4. (MUZ.) ambitus, diapazon, întindere. (~ unei voci.) 5. (MUZ.) (înv.) octoih. (~ unui instrument de suflat.)

SERTAR s. 1. (franțuzism rar) tiroar, (înv. și reg.) sicriu, (Ban. și Transilv.) ladă, (Transilv.) pui, puiuc, (Transilv. și Ban.) pult, (Bucov., Mold. și Transilv.) șufladă. (~ mesei.) 2. cutie. (~ de la tejghea.) 3. (TEHN.) registru, șuber, ventil. (~ la o conductă.) 4. (TEHN.) vană. (~ pentru reglarea circulației unui fluid.)

SUPAPĂ s. (TEHN.) 1. ventil, (pop.) răsunătoare. (~ la un orificiu.) 2. redresor. (~ la un cazan cu aburi.)

ȘUBER s. (TEHN.) registru, sertar, ventil. (~ la o conductă.)

VENTIL s. (TEHN.) 1. supapă, (pop.) răsuflătoare. (~ al unei valve.) 2. registru, sertar, șuber. (~ la o conductă.)

deschis², ~ă [At: URECHE, L. 63 / V: deochis / Pl: ~iși, ~e / E: deschide] 1 a (D. uși, porți, ferestre) Care este împins, deplasat pentru a permite comunicarea între exterior și interior. 2 a (Înv; îla) Ușă ~ă Care este primitor față de cineva. 3 a (Îe) A-i fi (sau a avea) (prea) ~ă ușa (sau poarta) la cineva (sau într-un anumit loc) A avea (oricând) acces undeva sau la cineva. 4 a (Îe) A lăsa poarta ~ă (pentru ceva) A accepta completări (sau modificări) ulterioare. 5 a (Îae) A aștepta. 6 a Neîncuiat. 7 a (Îe) A avea (sau a ține) casa (sau casă) ~ă A avea mereu musafiri. 8 a (Îae) A primi multă lume. 9 a (D. obiecte) Care nu este acoperit. 10 a (D. obiecte) Care nu este închis. 11 a (D. vehicule) Care are capota strânsă. 12 a (D. vehicule) Care nu are capotă. 13 a (D. aparate, robinete, ventile etc.) Care este pus în stare de funcționare. 14 a (D. obiecte care au fost înfășurate sau pliate) Care este desfăcut pentru a putea fi folosit. 15 a (D. maxilare) Îndepărtat unul de altul. 16 a (Înv; îe) A astupa gura ~ă (a cuiva) A reduce la tăcere (pe cineva). 17 a (Îae) A face (pe cineva) să accepte o situație. 18 a (D. ochi) Care are pleoapele îndepărtate una de cealaltă. 19 a (Îlav) Cu ochii ~iși (sau, rar, cu ochiul ~) Atent. 20 a (Îe) A avea (sau a se afla cu) ochii ~iși (sau ochiul ~) A fi deosebit de atent. 21 a (D. mâini; pex d. palme) Care are degetele întinse și răsfirate. 22 a (D. răni, plăgi etc.) Care este nevindecat. 23 a (D. fracturi) Care sunt însoțite și de leziuni ale pielii sau ale mușchilor. 24 a Sincer. 25 a Care exprimă sinceritate. 26 av Fără înconjur. 27 av În mod clar. 28 av Pe față. 29 av (Pex) Sincer. 30-31 a (Îljv) Cu inima ~ă Sincer. 32 a (Îla) ~ la inimă Sincer. 33 a (Pex; îae) Comunicativ. 34 a Care este apt de a primi cunoștințe, influențe. 35 a (Îla) ~ la minte (sau la cap) Inteligent. 36 a (Îla) A avea mintea ~ă A fi deștept. 37 a (Îlav) Cu pieptul ~ Cu curaj. 38 a (D. terenuri) Care se întinde pe distanțe mari. 39 a (D. terenuri; pex) Neîngrădit. 40 a (D. drumuri etc.) Pe care se poate circula nestingherit. 41 a (Fig) Accesibil. 42 a (Rar) Săpat. 43-44 a (D. culori) Care (se situează în gama culorilor calde sau) este mai aproape de alb decât de negru. 45-46 a (D. obiecte) Care are o culoare deschisă (43-44).

cornet¹ [At: LM / Pl: ~e, (8) ~uri, sn, ~eți sm / E: fr cornet] 1 sn Bucată de hârtie răsucită în formă de corn¹ (1), în care se împachetează bomboane, semințe etc. 2 sn Conținut al unui cornet¹ (1). 3 sn (Înv; îs) ~ acustic Instrument acustic în formă de pâlnie, care intensifică vibrațiile sonore, folosit de persoanele cu auzul slab Si: pavilion. 4 sn Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu trompeta, de dimensiuni mai reduse și mai sensibil, folosit în jazzul modern. 5 sn (Îs) ~ cu pistoane Instrument muzical de suflat ca o trompetă, dar prevăzut cu pistoane în loc de ventile. 6 sm Persoană care cântă la cornet¹ (4-5). 7 sn (Frî) Pahar de carton, în forma unui trunchi de con, cu care se aruncă zarurile la diferite jocuri de noroc. 8 sn (Atm; îs) ~e nazale Fiecare dintre cele șase lame osoase în formă de cornet¹ (1), situate câte trei în fiecare nară. 9 sn (Glg) Martor de eroziune conic, ridicat deasupra unei suprafețe de eroziune netede sau puțin ondulate. 10 sn Produs de patiserie asemănător cu o vafă, în care se pune înghețată, cremă etc.

electrovalvă sf [At: DN / Pl: ~ve / E: fr électrovalve] Ventil (sau supapă) cu deschiderea și închiderea comandate de un electromagnet.

lingură sf [At: MOXA ap. CUV. D. BĂTR. I, 195 / V: (reg) liun~, (reg) lun~ / Pl: ~ri și (îvr) ~re / E: ml lingula] 1 Ustensilă de lemn sau de metal care are o parte ovală, scobită și o coadă, folosită pentru a duce la gură mâncărurile lichide și cele puțin consistente. 2 Obiect pentru uzul casnic, cu aceeași formă, de dimensiuni mai mari, utilizat la prepararea și turnarea mâncării dintr-un vas în altul Si: polonic. 3 (Prc) Parte ovală și scobită a acestor ustensile. 4 Conținut al unei linguri (1). 5 (Pop; îe) A-și amesteca (sau băga) ~ra unde nu-i fierbe oala A interveni în treburile altora. 6 (Pop; îe) ~ cu coadă mare și cu leafă mică Slujbă prost plătită. 7 (Pop; îe) După gură, ~ Răsplata se măsoară după felul de a fi al fiecărui om. 8 (Pop; îe) Dai cu banița și scoți cu ~ra Se spune atunci când se dau cu împrumut bani mulți și se iau înapoi câte puțini. 9 (Pop; îe) A(-i) mânca (cuiva) banii (sau aurul, averea, leafa) cu ~ra Se spune despre un om bogat care cheltuiește prea mult. 10 (Pop; îe) A(-i) pune (sau a atârna, a spânzura, a lega) (cuiva) ~ra la (sau în, de) brâu (sau gât) A lăsa pe cineva nemâncat pentru că a întârziat la masă. 11 (Îae) A se certa cu cineva pentru că a întârziat. 12 (Pop; îe) A sorbi (pe cineva) cu ~ra (sau ca dintr-o ~) ori a sorbi (pe cineva) (sau a înghiți) într-o ~ de apă (sau de sorbitură) A manifesta o imensă dragoste și admirație pentru cineva. 13 (Pfm; îe) A începe de la ~ A-și începe viața și gospodăria de la foarte puțină avere. 14 (Pop; îe) A se lăsa de ~ A muri. 15 (Reg) Talger al cântarului. 16 (Reg) Semn în formă de lingură (1), pus de cioban la urechea oii pentru recunoaștere. 17 (Reg) Vas pentru masă. 18 (Șîs ~ de zidării, de cicălit) Unealtă de zidărie făcută din lemn sau din fier cu care se ia și se netezește tencuiala Si: mistrie. 19 (Șîs ~ra cea mare) Unealtă de forma unei linguri (1) de dimensiuni mari, folosită de păstori ca unitate de măsură, ca strecurătoare etc. 20 (Șîs ~ de curățat, ~ de lăcărit) Tub închis la capătul de jos, cu unul sau două ventile, folosit la sonde pentru extracția unei cantități mici de țiței, la curățarea găurii de sondă sau la cimentat. 21 Unealtă agricolă de forma unei furci de dimensiuni mici, cu doi dinți și prevăzută cu o rețea, folosită la strânsul paielor mărunte și a pleavei. 22 Unealtă asemănătoare unei linguri (1) mari, cu coadă foarte lungă, folosită la manevrarea metalelor topite Si: (rar) linguriță (12). 23 Instrument medical metalic cu formă asemănătoare unei linguri (1), cu diferite utilizări Si: linguriță (9). 24 Bucată mică de metal în formă de lingură (1), folosită ca momeală în pescuitul sportiv Si: linguriță (10), nălucă. 25 (Înv) Tăviță pentru scrumul rezultat din arderea unei lumânări în sfeșnic. 26 (Reg) Lopățică pentru netezirea mămăligii. 27 (Trs) Căuș cu care se varsă vinul din pritoacă în butoi. 28 (Trs) Măsură cu care se ia dijma la moară. 29 (Trs) Cauc pentru scos făină. 30 (Reg) Lemn al saniei în formă de lingură (1). 31 (Reg) Unealtă lungă din fier de forma unei dalte, cu care se scoate, în pietrării, praful de piatră din găuri. 32 (Reg) Parte de la roata morii în care lovește apa. 33 (Reg) Unealtă cu care se curăță lâna proaspăt spălată. 34 (Reg; îs) ~ vântului Vânturătoare. 35 (Atm; pop; îs) ~ra pieptului Furcă a pieptului Si: lingurea (3), lingurică (3). 36 (Bot; pop; îc) ~ra-zânelor (ori zânei) sau ~ra-frumoaselor Ciupercă lemnoasă, de culoare brună-roșcată, care crește pe trunchiul și pe rădăcinile copacilor Si: lingurița-zânei (Ganoderma lucidum). 37 (Bot; reg; îc) ~ra-popii Pochivnic (Asarum europaeum). 38 (Bot; reg; îc) ~ra-Maicii Domnului Hrean (Lacheleoria officinalis). 39 (Bot; reg; îc) ~-de-vânt Planta Echium vulgaris. 40 (Bot; reg; îc) ~-de-vâtoasă Planta Clavariadelphus pistillaris. 41 (Bot; Trs; îc) ~ra-Maicii Precista sau ~ra-strigoaicei Specie de bureți nedefiniți mai îndeaproape. 42 (Bot; reg; îc) ~ra-plugului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 43 (Zlg; Trs; îc) ~ra-popii Mormoloc.

șuber sn [At: MDT / V: (reg) șibăr, ~băr, șugur / Pl: ~e / E: ger Schieber] 1 (Teh) Dispozitiv cu care se reglează închiderea sau deschiderea unui orificiu de trecere pentru lichide sau gaze Si: registru, ventil. 2 (Min) Dispozitiv în formă de pâlnie, prevăzut cu un organ de reglare, montat la capătul inferior al unui rostogol, prin care alunecă materialul ce se încarcă în vagonete. 3 (Min; Trs; îf șubăr) Gură a rostogolului. 4 (Min; Trs; îaf) Despărțitură în suitoare, în formă de jgheab, prin care se scurge rambleul sau cărbunele. 5 (Reg) Zăvor. 6 (Reg) Stavilă la moară. 7 (Buc; Mol) Horn (1). 8 (Reg; îf șubăr) Concasor.

valvă sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ve / E: lat valva, fr valve] 1 Fiecare dintre cele două părți (simetrice) ale cochiliei unor moluște și crustacee. 2 Fiecare dintre părțile pericarpului unui fruct dehiscent (păstaie, capsulă etc.) Si: valvulă (2). 3 Organ de mașină care servește la stabilirea, întreruperea sau reglarea circulației unui fluid printr-o conductă, printr-un tub etc. Si: supapă, ventil. 4 (Atm; rar) Valvulă (1). 5 (Med) Instrument folosit pentru depărtarea părților moi care astupă intrarea unui organ² cavitar.

ventil sn [At: IC. LUM. (1840), 36¹/12 / Pl: ~e, ~uri / E: ger Ventil] 1 (Teh) Dispozitiv cu care se reglează închiderea sau deschiderea unui orificiu de trecere pentru lichide și gaze Si: registru, sertar, șuber. 2 (Teh; îs) ~ de siguranță Supapă de siguranță. 3 (Spc) Dispozitiv de închidere a valvei unei camere de cauciuc (la bicicletă, la automobil etc.).

sertar sn [At: I. GOLESCU, C. / V: (pop) sălt~, (reg) salt~, (îvr) sirt~ / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: ngr συρτάρι] 1 Parte a unei mobile (birou, scrin etc.) sub formă de cutie, care se trage (puțin) în afară și în care se țin diferite obiecte Si: (frm) tiroar, (reg) pui¹, pult, șufladă. 2 (Pan) Organ de mașină, cu fețe cilindrice sau plane, al unui sistem de comandă, care, printr-o mișcare automată de alunecare, permite intrarea și ieșirea agentului mobil (aer comprimat, abur etc.) Si: registru, șubler, ventil. 3 Element în formă de placă folosit în construcția unor robinete pe care le închide și le deschide deplasându-se într-o mișcare de translație în lungul axei lui. 4 (Fig) Categorii ale unei gândiri înguste, care cuprind forțat toate fenomenele.

supapă sf [At: MARIN, F. 76 / Pl: ~pe / E: fr soupape] (Teh) 1 Organ de mașină montat în dreptul unui orificiu, acționat comandat sau automat, pentru a întrerupe sau a restabili circuitul unui fluid care trece prin acest orificiu Si: clapă (8), clapetă (2), ventil Vz valvă. 2 Piesă în formă de taler care se folosește pentru închiderea organului de mașină descris mai sus. 3 (Spc) Dispozitiv pentru evacuarea dirijată a gazului din interiorul aerostatelor sau al dirijabilelor. 4 (Îs) ~ de siguranță Dispozitiv folosit la mașinile cu aburi și care permite evacuarea prisosului de aburi, înlăturând pericolul exploziei. 5 (Pan; îvr) Epiglotă.

valvă s.f. 1 (zool.) Fiecare dintre cele două capace ale cochiliei unor moluște și crustacee. 2 (bot.) Fiecare dintre pereții exteriori ai unor fructe, care se desfac la maturitate, permițînd căderea semințelor din interior. 3 (tehn.) Ansamblu de piese sau armătură, avînd ca piesă de bază o supapă sau un ventil, care servește la stabilirea, întreruperea sau dirijarea circulației unui fluid într-o conductă, într-un tub etc. 4 (anat.) Valvulă. ♦ Instrument pentru depărtarea părților moi care astupă intrarea unui organ cavitar. • pl. -e. /<fr. valve, lat. valva, -ae.

ventil s.n. 1 (tehn.) Dispozitiv cu care se reglează închiderea sau deschiderea unui orificiu de trecere pentru lichide și gaze; ext. supapă. ♦ Mecanism care deschide tuburile unui instrument de suflat de alamă, lungind coloana de aer și avînd ca efect modificarea înălțimii sunetelor. 2 (electron.) Diodă redresoare. • pl. -e, -uri. /<germ. Ventil.

ventil s. n., pl. ventile