domn, doamnă (domn și slugă; domnii Moldovei; Stimate Domnule; Doamne miluește; Mărită Doamnă). Abreviat: D-l, D-lui, D-nii, D-lor; D-na, D-nei, D-le, D-lor.

domn² (termen de politețe) s. m., art. domnul (abr. d./dl); g.-d. art. domnului (abr. dlui), voc. domn (stimate ~)/domnul (~ meu), art. domnule (abr. dle); pl. domni, g.-d. art. domnilor, voc. domni (stimați ~), art. domnii mei/domnilor (abr. dlor)

MIZERA vb. I. I n t r a n z. (Neobișnui) A trăi în mizerie (1). Și-i o rușine, stimate domn . . . care va să zică intelectual , . . Om cu carte. . . mizerează. CAMILAR, N. II, 161. - Prez. ind.: mizerez. – V. mizer. Cf. germ. miserieren.

ADĂPOST A da cuiva adăpost = a) A adăposti: O, de mi-ar da cineva un adăpost de călători în pustiu, aș părăsi pe poporul meu și m-aș duce de la ei, căci cu toții sunt niște desfrânați și ceată de defăimători! (BIBLIA) b) A ocroti pe cineva: Haide, dragul mamei, / Nani, nani, fă, / Cât timp sânul mamei / Adăpost îți dă. (ANA CONTA-KEMBACH) A fi (sau a se pune) la adăpost de ceva = a) A preveni sau a evita un neajuns: Mă punea la adăpost de griji pentru următoarele zile. (ION GHEȚIE) b) A se feri de o amenințare, a proteja: Stimate domnule Director, iertați-mă: eu cred că judecata ziarului dv. în această privință nu este − cum să zic mai potrivit? − nu este cu desăvârșire la adăpost de orice împotrivire întemeiată. (I. L. CARAGIALE) Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective și s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverșunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puțin, la adăpost de patimele și de asprimea intereselor momentane și trecătoare însăși ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naționale. (MIHAI EMINESCU)

DOAMNĂ (pl. -ne) sf. 1 ‡ Soția Domnului, Domnitorului (🖼 1855): Doamna Chiajna; Elena Doamna ¶ 2 Titlu dat unei femei măritate, cucoană: stimată ~, doamnelor și domnilor! Doamna Popescu ¶ 3 🌿 DOAMNA-CODRULUI, DOAMNĂ-MARE = MĂTRĂGUNĂ -; CONDURUL-DOAMNEI 👉 CONDUR; -PAPUCUL-DOAMNEI 👉 PAPUC [lat. dom(ĭ)na].

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: „Lerui și-a mărului”; „Hai lin, hai lar și flori de măr”; „Oi, leroi, leroi”; „Hai, leru-i, Doamne”. – După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem – element mitologic prim, forma mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură (356). „Ler este de fapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (297). D. Cantemir derivă termenul din numele împăratului Aurelianus: „Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir Hronicul: 1717). Rosetti (1920), reluând teza lui Dimitrie Dan, derivă sintagma „Hailerui Doamne” din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, deoarece „colindele românești, în structura lor de bază, preced cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea creștinismului în Dacia romană, iar intruziunile creștine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic-cărturărească, din etapa slavonă) și nu au suferit modificări fonetice.” Cu toate acestea, DEX reține doar această ipoteză: „Ler, cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine).” I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – căpetenie militară, doi zei din mitologia romană, preluați din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara și ai zeului Mercurius. Venerați ca divinități protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. I. Popescu – Sireteanu (1983): „Unii văd în Ler numele unui zeu tracic”; „Ler, după opinia unui cercetător (A. Balota) este probabil un zeu autohton.” A. Fochi (1976): „În anii ’90 ai veacului XIX, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos.”

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: „Lerui și-a mărului”; „Hai lin, hai lar și flori de măr”; „Oi, leroi, leroi”; „Hai, leru-i, Doamne”. – „Ler este un evident mitologem (= formă mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură), iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (Kernbach,1989: 297). Din numele împăratului Aurelian: „Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir, Hronicul, 1717). Din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar, venerați ca divinități protectoare ale Romei (I. G. Sbiera). „Unii văd în Ler numele unui zeu tracic” (I. Popescu – Sireteanu,1983). „În anii ’90 ai veacului XIX, pentru patru informatori, Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos” (A. Fochi, 1976). Probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine) (DLRM, DEX, MDA).

*onorát, -ă adj. (lat. honoratus). Stimat, considerat, respectat: un suveran onorat de supușiĭ luĭ. Titlu de politeță dat cuĭva (dar nu ironic ca onorabil une-orĭ, ci foarte serios): onorate domnule!

ONORAT, -Ă adj. 1. Stimat, respectat. Oameni binevoitori, plăcuți, lăudați și onorați. calendabiu (1794), 1/24. Cine reprezintă pe onoratul guvern? d. zamfirescu, t. s. 55. Țața Eliza se simțea onorată că bădia catadicsește să se joace cu mine. brăescu, a. 84. Iată că onoratul nostru coleg vrea... să spuie o poveste. sadoveanu, o. ix, 459. În fața onoratei comisii s-a înființat un tînăr înalt. id. e. 162. Apoi te-ntreb și eu, ca onoratul meu coleg. camil petrescu, o. ii, 221. (Glumeț) Spectacolul se desfășura fără taxă, fără scaune, fără bănci, onoratul public lungindu-se pe pietrișul mărunt. pas, z. i, 186. ◊ (În formule de adresare) Înalt onoraților ascultători! tin. rom. 5/6. Domnule prea onorate. tomici, 1. v/1. ♦ (Substantivat, prin elidarea termenului determinat) Scrisoare, cerere. Nu pot da deocamdată răspuns categoric la onorata dv. din 19 prier. caragiale, o. vii, 31. 2. (Neobișnuit) Onorabil. Marea Britanie, Rossia și Franția... vor da un sfîrșit onorat îndelungatelor pătimiri ale Grechiei. ar (1829), 76¹/11. – PI.: onorați, -te. – V. onora. – Pentru primele atestări (sec. al XVIII-lea), cf. lat. honoratus, -a, -um, fr. honoré.

ADRESARE Indicare explicită de către emițător* a destinatarului* unui mesaj*, prin utilizarea unor mijloace lingvistice, însoțite sau nu de elemente non-lingvistice sau paralingvistice. Adresarea implică două operații de bază: desemnarea destinatarului prin forme nominale sau pronominale și solicitarea acestuia să-și asume un asemenea rol, prin folosirea vocativului (cu intonație specifică) și / sau prin forma imperativă a enunțurilor. în română sunt folosite ca forme de adresare: a) substantive: 1) proprii (prenume, nume de familie, porecle); 2) comune, cu anumite trăsături semantice; nume generice de persoană (domn, doamnă, domnișoară, om, femeie, băiat, fată, moș, babă); nume generice desemnând relații interpersonale (prieten,-ă; coleg,-ă etc.); nume de rudenie (mamă, tată, frate, soră etc.); nume de funcții sau profesii, titluri (președinte, ministru, director, doctor, profesor, primar, prinț etc.); nume indicând originea etnică sau proveniența regională a persoanei (român, francez, rus, moldovean, ardelean etc.); nume de animale sau nume generice referitoare la animale, folosite metaforic (cocoșel, pui, puică, bou, măgar, vită, animal etc.); nume mitologice sau religioase, unele folosite metaforic (amazoană, zeu, zeiță, drac, diavol, înger), nume exprimând o calificare sau evaluare, folosite adesea metaforic (tâlhar, hoț, crai etc.); b) adjective substantivizate prin adăugarea articolului hotărât enclitic, exprimând o apreciere subiectivă a relațiilor dintre interlocutori (drag, scump, iubit, stimatele) sau a caracteristicilor (fizice, morale etc.) ale interlocutorului (frumos, chior, deștept, prost, mincinos etc.); c) numerale (cardinale sau ordinale) folosite substantival sau substantivate (cei doi, cei trei, primul, al doilea etc.); d) formele de persoana a II-a sg. și pl. ale pronumelor personale, inclusiv formele pronominale de politețe (tu, voi, dumneata, dumneavoastră, domnia ta, domniile voastre, mata etc.). Folosite pentru adresare, aceleași forme au proprietăți semantice și / sau gramaticale distincte de cele care se manifestă în cazul uzurilor strict referențiale. Acest fapt este evident pentru anumite clase semantice de substantive comune și pentru adjectivele substantivizate, a căror folosire la vocativ le conferă valori metaforice, exprimând o anumită atitudine afectivă (favorabilă sau nefavorabilă, peiorativă, uneori ironică) față de destinatar (de ex.: puiule, hoțule, urâtule, boule, măgarule, deșteptule, diavole etc.) și uneori chiar semnificații antonimice față de cele exprimate curent (vezi, de ex.: urâtule, prostule, care pot exprima afecțiunea, vs. frumosule, deșteptule, care sunt folosite ironic; (vezi ANTIFRAZĂ). Unele substantive comune nu pot fi folosite ca forme de adresare decât în sintagme, de obicei precedate de un nume generic de persoană (în vocativ), pe lângă care funcționează ca determinante apozitive (domnule președinte, doamnă directoare etc.). Selectarea formelor de adresare adecvate în anumite situații de comunicare este un aspect al competenței* comunicative a vorbitorilor unei limbi. Vezi și POLITEȚE (PRAGMATICĂ); REGULĂ (SOCIOLINGVISTICĂ). L.I.R.

OBȘTE s. f. 1. (Învechit și popular) Comunitate de oameni, colectivitate, populație (a unui sat, a unui oraș, a unei țări etc.), popor; p. ext. masă mare de oameni, gloată, mulțime. Acesta dăruiaște pre carile va fi rămas datori împăratului au opștei. HERODOT (1645), 330. Domn se cheamă cel ce... toate lucrurile lui le chibzuiește spre folosul opștii..., iar care face împotrivă nu este domn ci tiran. SIMION DASC., LET. 168. Va arăta... învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/22. Pot fi și oameni răi dintr-un neam, pe carii obștea nu-i va pohti. IST. Ț. R. 15. Fietecarile în zeace zile slujba obștii isprăveaște. CANTEMIR, IST. 128. Să facă jalbă... și să arate neputința și marea slăbiciune a săracilor și a toată obștea. R. GRECEANU, C. m. II, 191. Din obște a ieși nu putea (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 132/4. Pe fimeile de la Lima cînd ies în obștie le urmează o mulțime de robi. IST. AM. 8^v/5. Îndemnînd pre fieștecare... are gînd nu numai de ale sale, ci și de folosul a toată obștea. MOLNAR, RET. 55/22. Mai ales din toate iaste viiața cea iubitoare de osteneală... a unei obște sau comunitate. ȚICHINDEAL, F. 31/9. Fieștecare picătură de sînge carea să varsă... să socoteaște ca un furtișag a stării obștiei. BELDIMAN, n. P. I, 98/21. S-au cunoscut simțitoare struncinare la toată obștia (a. 1820). URICARIUL, IV, 217/15. Bez 2 theatre obicinuite și unul al palatului, dar slobod și obștii, mai este și altul, ce-l numesc crăiesc. GOLESCU, Î. 122, cf. CLEMENS. Voiți voi dragostea obștii vrednici să o dobîndiți? HELIADE, O. I, 120. Luarea aminte a obștii este toată întoarsă acum către expediția Algirului. CR (1830), 420¹/3, cf. GORJAN, H. II, 94/11. Cu laudele obștii a fost la casa sa dus. PANN, E. II, 159/4. Așa-i și la omenire, Cînd în obștii nu-i unire. DONICI, f. I, 27/2. Deși era necontenite jaloabele obștiei pentru jăfuirile lui Moțoc, Lăpușneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta. NEGRUZZI, S. I, 150. Eu unul, mă-ngrijesc... Nu pentru mine, ci pentru obștie. ALECSANDRI, T. 1088. Acest dar... nu ar fi putut să-l insufle deodată atîtor mii și milioane ce întocmesc obștea de rînd a românimii. ODOBESCU, S. III, 546. Cu nepăsare-n suflet de-a obștiei durere, Vor unii interesul, iar alții vor putere. I. NEGRUZZI, S. II, 35. Căpitanul dete comanda plecării... și, urmată de obștea satului, compania plecă. CARAGIALE, O. I, 175. Casa din deal, un loc de durere pentru întreaga obștie a satului. N. REV. R. I, 65. Obștea sătenilor se apăra cu disperare împotriva pretențiilor arendașului. D. ZAMFIRESCU, v. Ț. 175. Nu vine pentru răzbunările și necazurile lui... Vine pentru un interes al obștii. SADOVEANU, m. C. 205. În sat, acasă, Marin este spînzurat cu mîinile de un pom și bătut în fața obștii, adunate cu sila. CAMIL PETRESCU, O. I, 285. Obștea judecă pă stăpîn dă este bun sau rău. ZANNE, P. VIII, 80. (În contexte figurate) Oricînd le va mișca deagetele obștii, [coardele] sînt gala a face glasul ce iaste plăcut la dragostea tuturor. MINEIUL (1776), [prefață] 5/21. ◊ (Prin analogie, în basme și fabule) Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obștea noastră: Despre cîntec, ne iartă, ești ca un cuc de proastă”. ALEXANDRESCU, O. I, 236. Obștea centaurilor mirosind vinul, se adunară cu mic, cu mare, ...și cerură cu amenințări să le dea și lor din acel vin. ISPIRESCU, U. 38. ◊ (În vechea organizare a școlilor din Transilv.) Școală de obște = școală publică (primară sau elementară). cf. ENC. ROM. I, 499. (Învechit) Doftor al obștii = medic al orașului. cf. IORGA, C. I. II, 179. ◊ loc. adj. De obște = a) care privește sau interesează pe toți, care aparține tuturor; obștesc (1). Aflîndu-să Cleomen la Eghina și sfătuind pentru binile de opștie al grecilor, îl păria Dimarit... pentru zavistiia lui. HERODOT (1645), 330, cf. N. COSTIN, L. 36. Și altele multe bune să să facă spre folos de opște. R. GRECEANU, ap. GCR I, 290/30. Neprieten și vrăjmaș de obște a tot neamul creștinesc. CANTEMIR, ap. TDRG. Îndireptare de obște; omul tînăr să nu-ș lase sînge fără de nevoie (a. 1733). GCR II, 27/23. Mai mult cinstesc folosul de obște, decît răsuflarea ce-mi ține viiața. MINEIUL (1776), [prefață] 5/18. Mai marii perșilor, carii avea puteare a sfătui pentru pricinile ceale de obște, și a judeca și a hotărî pedepse. AETHIOPICA, 41^r/7. Limba lătinească era mai de obște decît cea grecească în multe locuri ale Mesiei de gios. ȘINCAI, HR. I, 87/29. Dreptul universal, adecă de obște. MOLNAR, I. 321. Să-i dați trebuinciosul ajutoriu, pentru ca să poată statornici fabrica fără vro împrotivire de către cineva, ca o lucrare ce s-au alcătuit să fie spre folosul de obștie (a. 1815). URICARIUL, I, 228. Voiu împodobi nunta aceasta cu jocuri de obște, care vor ținea zeace zile. BELDIMAN, n. P. I, 179/15. Nemulțumirile din zi în zi se fac mai de obște și lumea iarăși au început a vorbi de niște reforme. CR (1830), 432¹/13. Spaima inimile tutulor înghețasă, cutremur mare pre toți cuprinsese și era potop de obște. ARHIVA R. I, 47/27. Văzum cum preface biata iubire de sine Pe acel particularnic în acel de obște bine. CONAHI, P. 304. Veneau... cu multă îndoială față de judecățile vremelnice și cu o nedeslușită credință în judecata fără greș, cea din veci și de obște. SADOVEANU, O. X, 87. Cele dă obște nu cam supără pă nimeni. ZANNE, P. VIII, 80; b) obișnuit, ordinar, comun. Măhrămile ceale de șters... să nu se speale de-a valma cu alte rufe, ce în loc curat,... ca niște lucruri usebite de ceale de obște (a. 1702). GCR I, 346/22; c) care ține de popor, care privește poporul, în felul poporului; popular. O au întorsu spre cea de moșie și de obște limba noastră rumănească (a. 1 700). GCR I, 340/20. Adus-au și doi dăscăli de cartea elinească și unul de cartea cea de obște grecească, ca să învețe cine ar vrea. AXINTE URICARIUL, LET. II, 179/17. Este o pildă de obște, că trei la o masă nu au nici un haz de nu va fi și cel de al patrulea. GORJAN, H. I, 89/2; d) (în opoziție cu boieresc, în forma obștie) de rînd, de jos. Slobozenia alijverișului... cu care se înlesne toate stările întăi, al doilea, al triilea și tot norodul de obștie (a. 1820). URICARIUL, IV, 217/11. ◊ loc. adv. De obște = a) pretutindeni, peste tot, în general. Eraclu cel de obște cunoscut. PANN, E. II, 80/13. Cantemir era de obștie stimat în Londra nu numai de orășeni, ci și de curte. NEGRUZZI, S. II, 149; b) împreună, laolată, în comun; deopotrivă, fără excepție. Agathirșii... cu toții fac treaba muierilor, de opște, pentru ca să să cheami toți rudenie. HERODOT (1645), 240. Tipăritu-se-au ca să fie de folosul tuturor de obște (a. 1652). GCR I, 159/13. Și toți de obște s-au bucurat, fiindcă au scăpat țara de atîte cheltuieli. CANTA, LET. III, 186/7. Ne-am străduit să arătăm la toți de obște și deosebit la fiștecare (a. 1780). GCR II, 124/11. Să mă iertați toți de obște. PANN, E. II, 69/6. Am pus o parte la cămară ca s-o împărțim de obște. STĂNOIU, C. I. 84; c) în mod obișnuit, de obicei, îndeobște. Pentru ajutoriul preoților, carii de obște mai mulți îngroapă prunci..., decît de cei în vîrstă, am mai întocmit întru acest chip aceaste cincisprezeace didahii. MAIOR, ap. GCR II, 201/19. Își făcu slujba; merse la cursuri ca de obște. CONV. LIT. XLV, 371. Nu au venit cum vin, de obște, hoții cu ceata. ARGHEZI, C. O. 175; d) în felul poporului, ca poporul. Alta au fost a grăi latineaște gramaticeaște, alta a grăi latineaște de obște. MAIOR, IST. 233/10. ◊ Expr. A plăti (sau a da) datoria cea de obște = a muri. Iordachie Cantacuzino Spatariul ș-au fost dat datoriia cea de obște a firii. N. COSTIN, LET. II, 5/3. Fiindu și om bătrîn, au plătit și el datoria ce de opștie, de-au murit. NECULCE, L. 36. 2. (Învechit) Spec. Comunitate a călugărilor de la o mănăstire; p. ext. chinovie. L-au trimis la preacuviosul Theoctist la chinovie adecă la obște. DOSOFTEI, v. S. decembrie 199^r/6. Te-ai arătat... de obștea sf[i]ntelor mînăstiri și biseareci den temelie bun chititor. BIBLIA (1688), [prefață] 7/48. Theodora... mergînd la o mănăstire de obște să călugări (a. 1698). GCR I, 319/14. Cînd fu dimineața, să strînse la dînsul toată obștea frățească. MINEIUL (1 776), 28^r1/15, cf. 57^v2/30. Vere Iordache, mai dă tu ceva pentru obștie. GALACTION, O. 278. Rugă dar pe stareț să adune obștea în trapeză. STĂNOIU, C. I. 107. 3. (Învechit) Obșteasca adunare; p. ext. adunare, consiliu. Pe... Racoviță vornic al obștiei-l fac. BELDIMAN, E. 70/19. Obștia ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea. NEGRUZZI, S. I, 139. S-adună sfatul cel fără moarte, Și hotărîră în obștea lor Ca Nebunia în veci să poarte, Să cîrmuiască pe orbu-Amor. ALEXANDRESCU, O. I, 221. Venim să ne închinăm noului domn ales de obște, lui Mihnea Vodă. ODOBESCU, S. I, 68. Administrația lui ținu până la 1824, dar „obștia” nu se declară de loc mulțămită de felul cum împărțise el... sumele strînse. IORGA, C. I. II, 209. Comitetul provizoriu și boierii de obște hotărăsc totuși să trimită împotriva lui Tudor pe toți sîrbii și bulgarii aflători în slujba statului. OȚETEA, T. V. 162. 4. (De obicei determinat prin „sătească” sau „țărănească”) Formă de organizare socială caracteristică orînduirii feudale, care face legătura între aceasta și orînduirile anterioare, ajungînd pînă la orînduirea capitalistă, și care se caracterizează prin munca în comun și proprietatea în devălmășie asupra pămîntului. O altă greșeală... este tendința de a considera iobăgia ca o instituție de dată recentă, rezultat al înrobirii silnice de către boieri a obștilor de țărani liberi. V. ROM. ianuarie 1954, 200. Prezenta lucrare, tratînd despre obștea țărănească în Țara Românească și Moldova..., este un studiu de istorie socială. PANAITESCU, O. Ț. 5. ♦ Asociație, întovărășire. Multe obște s-au făcut întru toate noroadele, toate cu acest gînd... cum că... la tot norodul va face vreun bine. ȚICHINDEAL, F. 258/5. În timpul din urmă, sub formă de „obștii” sau „cooperative de pescari”, tot felul de persoane străine de breasla pescărească caută a se introduce între ei. ANTIPA, P. 493. Au înjghebat oamenii o obștie aici, să taie dînșii pădurea. C. PETRESCU, Î. II, 208. Dacă balta intră în arenda obștii, cu sculele și priceperea noastră n-am fi in pierdere. DAVIDOGLU, O. 32. – Și: obștie (pronunțat: -ști-e), (regional) obiște (LEXIC REG. 49) s. f. – Din slavon. обнщне.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.