ONORAT, -Ă adj. 1. Stimat, respectat. Oameni binevoitori, plăcuți, lăudați și onorați. calendabiu (1794), 1/24. Cine reprezintă pe onoratul guvern? d. zamfirescu, t. s. 55. Țața Eliza se simțea onorată că bădia catadicsește să se joace cu mine. brăescu, a. 84. Iată că onoratul nostru coleg vrea... să spuie o poveste. sadoveanu, o. ix, 459. În fața onoratei comisii s-a înființat un tînăr înalt. id. e. 162. Apoi te-ntreb și eu, ca onoratul meu coleg. camil petrescu, o. ii, 221. (Glumeț) Spectacolul se desfășura fără taxă, fără scaune, fără bănci, onoratul public lungindu-se pe pietrișul mărunt. pas, z. i, 186. ◊ (În formule de adresare) Înalt onoraților ascultători! tin. rom. 5/6. Domnule prea onorate. tomici, 1. v/1. ♦ (Substantivat, prin elidarea termenului determinat) Scrisoare, cerere. Nu pot da deocamdată răspuns categoric la onorata dv. din 19 prier. caragiale, o. vii, 31. 2. (Neobișnuit) Onorabil. Marea Britanie, Rossia și Franția... vor da un sfîrșit onorat îndelungatelor pătimiri ale Grechiei. ar (1829), 76¹/11. – PI.: onorați, -te. – V. onora. – Pentru primele atestări (sec. al XVIII-lea), cf. lat. honoratus, -a, -um, fr. honoré.