UNIAT, -Ă s.m. și f. (Bis.) Membru al unei biserici creștine orientale care după marea schismă s-a reunit cu biserica catolică, păstrîndu-și o oarecare autonomie față de papă; unit. [Pron. -ni-at. / cf. it., fr. uniate < rus. uniiat].

UNIATISM s.n. (Bis.) Formulă folosită de biserica romano-catolică, după marea schismă din 1054, pentru reunirea altor biserici cu ea pe baza anumitor concesii dogmatice și a unei autonomii față de Vatican; uniație. [Pron. -ni-a-. / cf. fr. uniatisme, it. uniatismo].

UNIAT, -Ă s. m. f. membru al unei biserici creștine orientale care după marea schismă s-a reunit cu biserca catolică. (< fr. uniate)

UNIATISM s. n. formulă în biserica romano-catolică, după marea schismă din 1054, pentru reunirea altor biserici cu ea pe baza anumitor concesii dogmatice și a unei autonomii față de Vatican. (< fr. uniatisme)

CHERULARIE (KERULARIOS), Mihail (c. 1000-1059), patriarh de Constantinopol (1043-1059), excomunicat de papa Leon IX, l-a excomunicat la rîndul său pe acesta, ceea ce a provocat Marea Schismă (1054).

purcedere, purcederi s. f. 1. Acțiunea de a purcede și rezultatul ei. 2. (Bis.) Modul în care Sfântul Duh are existența ipostatică din Tatăl, principiul unității și izvorul comun al dumnezeirii, care naște pe Fiul și purcede pe Duhul, care a constituit, prin adaosul „și de la Fiul” (FIlioque) de către Bis. romano-catolică, una dintre cauzele teologice ale marii schisme din 1054. – Din purcede.

schismă, schisme s. f. Sciziune în sânul unei Biserici, refuzul de a se supune conducerii oficiale și adoptarea unor dogme și a unui ritual proprii. ◊ Marea schismă = separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre scaunul de la Roma și cel de la Constantinopol, provocată de bula de excomunicare din 16 iulie 1054 pe care cardinalul Humbert o depune pe altarul bis. Sfânta Sofia în numele papei Leon IX (mort cu trei luni înainte) împotriva patriarhului Mihail Cerularie, care, la rândul său, excomunică delegația papală prezentă la Constantinopol. Aceasta a afectat profund relațiile ulterioare dintre cele două mari părți ale Bis. creștine: Bis. Apusului (Bis. romano-catolică) și Bis. Răsăritului (Bis. Ortodoxă, Patriarhia ecumenică). ♦ Fig. Dezbinare provocată de deosebirea de principii; sciziune. – Din fr. schisme, lat. schisma.

sinod, sinoade și (rar) sinoduri s. n. Adunare a ierarhilor care constituie forul suprem al Bisericii (sau al unei eparhii) ortodoxe și care se întrunește periodic pentru rezolvarea unor probleme de administrație. ◊ Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române = cea mai înaltă autoritate în Bis. Ortodoxă Română pentru toate problemele spirituale, canonice și administrative. Este alcătuit din patriarh, ca președinte, și din toți mitropoliții, episcopii, episcopii-vicari și arhiereii-vicari în funcțiune, ca membri. ♦ Sobor; (la catolici) conciliu. ◊ Sinod ecumenic = adunare de episcopi din întreaga Bis. creștină înainte de marea schismă din 1054 și care, recunoscute de Bis. ortodoxă, sunt în număr de șapte: Sinodul I de la Niceea (325 d. Hr.), II Constantinopol (381), III Efes (431), IV Calcedon (451), V Constantinopol (553), VI Constantinopol (680) și VII Niceea (787). Bis. romano-catolică a mai ținut ulterior încă 14 sinoade ecumenice, numai cu episcopii săi, ultimul fiind Conciliul II Vatican (1962). – Din gr. sinodos, lat. synodus, fr. synode.

VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Città del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km² (cel mai mic stat din lume); reședința papei și centrul mondial al catolicismului. 921 loc. (2005) – statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creștină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. și c. 600 m lățime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele șapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m și 75 m. Înconjurat de ziduri, V. dispune de șase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în muzeul V. amplasată în zidul de nord). V. cuprinde bazilica San Pietro, piața omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spațiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate și vile), palatul de la Castel Gandolfo (reședința estivală a papei) și zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religione (IOR, 1887), de contribuții voluntare, donații și dobânzile investițiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poștale și din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural și artistic inestimabil care atrage anual mil. de turiști din întreaga lume. Întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creștin din lume; „Capela Sixtină”; Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene și romane, între care „grupul Laocoon”, „Apolo din Belvedere” și „Atletul”), Chiaromonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul Etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael și alți pictori celebri ai Renașterii italiene și europene), Galeria hărților, Galeria de tapiserii și Biblioteca cu peste 2 mil. volume și o colecție de hărți și manuscrise (65.000 cele mai multe în latină și greacă) unică în lume. – Istoric. V. este astăzi cel mai mic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o bază temporală suveranității spirituale a papei. Episcopul orașului Roma, considerat urmaș al Sf. Apostol Petru, își impune treptat primatul în Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul latin. În 313, Papalitatea dobândește proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reședința princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumești, ceea ce va declanșa, în Ev. med., conflicte între Papalitate și suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură”) sau regii Franței („captivitatea babiloneană”, la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia ființă în sec. 8, când papa obține în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia centrală, sporite în cursul Ev. med., făcând din Roma centrul politic și spiritual al Bisericii catolice. În Ev. med., statul papal deține un rol important pe eșichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrățișează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă și în sec. 17-18. Desființat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km²) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul național italian. În 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deținut de Papalitate și o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. În semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăsește până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea și libera exercitare a autorității sale spirituale. Statul V. ia ființă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituției italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaște V. proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituție a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (prin care religia catolică devine religie de stat pe terit. italian) și la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl alege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyła, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea papă, Ioan Paul II devenind primul papă neitalian de după 1523 și cel mai tânăr di ultimul sec. Personalitatea puternică și dinamică a papei Ioan Paul II marchează din plin istoria Bisericii catolice din ultimele decenii. Noul Concordat dintre V. și Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuiește pe cel din 1929 și consacră abolirea „relațiilor speciale” instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică și statul italian fiind acum „independente și suverane”, catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în școlile italiene devenind facultativă. În 1993, V. și statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relații diplomatice. Ioan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viața internațională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de țări ale lumii (multe situate în zone de conflict – Bosnia și Herțegovina, Liban, Cuba, Israel ș.a.), pentru pace și concordie. Vizitând, în mai 1999, România, Ioan Paul II este primul suveran pontif care pășește pe pământul unui stat locuit în majoritate covârșitoare de credincioși ortodocși. La 30 oct. 1999, Biserica catolică și Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creștine. În timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greșelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuțiile religioase sau discriminările față de femei. Călătoria lui Ioan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), Ioan Paul II este primul papă care intră într-o moschee și se roagă ca musulmanii și creștinii să-și ierte reciproc fărădelegile săvârșite unii împotriva altora. La 1 febr. 2001, Ioan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.”, Care o înlocuiește pe cea din 1929. După 26 de ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state și s-a întâlnit cu peste 1.300 șefi de stat și guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinței și moralei creștine, se stinge din viață la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniți în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI.

ORTODOXÍE (< fr.) s. f. 1. Confesiune creștină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiția, cultul și organizarea bisericească fixate prin cele șapte sinoade ecumenice din sec. 4-8, reprezentând credința comună a bisericii din primul mileniu și tradiția apostolică menținută prin intermediul teologiei patristice și neopatristice; p. ext. Biserica ortodoxă; religia ortodoxă. În anul 1054 are loc Marea schismă, care va însemna separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice între Constantinopol și Roma. Cauzele acestei despărțiri, au fost, în primul rând, de ordin religios, creștinii răsăriteni neadmițând supremația Papei și învățăturile bisericii apusene privitoare la Purgatoriu, la purcederea Sfântului Duh și de la Fiul (Filioque), la folosirea azimei (pâinea nedospită, considerată o rămășită a Paștelui iudaic și simbol al morții, spre deosebire de pâinea dospită folosită de ortodocși, care reprezintă sufletul în trup, elementul incoruptibil), la euharistie etc. O. cinstește în persoana lui Iisus Hristos victoria asupra morții și începutul (nepătruns de mintea omului) creației renăscute, transfigurate. Esența teologiei ortodoxe o constituie dogma Sfintei Treimi; aceasta are o mare importanță pentru viața duhovnicească a credincioșilor, deoarece, așa cum persoanele Sfintei Treimi există una în alta, într-o unitate de ființe, tot așa și creștinii formează o comunitate de credință, de nădejde și de iubire în Dumnezeu. O. reprezintă religia de stat în România, Grecia, Armenia, Serbia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Georgia, Belarus, Macedonia, Ethiopia, Rep. Moldova, Cipru. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută de sinodul de la Constantinopol în 1885. ◊ Duminica ortodoxiei = prima duminică din postul Paștelui. 2. Conformitate cu principiile tradiționale ale unor doctrine, concepții etc.

CONSTANTIN, numele mai multor împărați bizantini. Mai importanți: 1. C. V Copronimul (741-775). A purtat lupte victorioase împotriva arabilor (746, 751-752), slavilor (758) și bulgarilor (759, 762-763); în 754 a convocat un sinod, la care s-a hotărît condamnarea și distrugerea icoanelor. 2. C VII Porfirogenetul (913-959; domnie efectivă: 945-959). Autor al unor scrieri privind politica și ceremonialul curții imperiale („De ceremoniis aulae byzantinae”, „De thematibus”, „De administrando imperio”), cu unele referiri la istoria României. 3. C IX Monomahul (1042-1055). A suferit înfrîngeri din partea turcilor selgiucizi și a normanzilor. În timpul domniei sale s-a produs „Marea schismă” a Bisericii creștine (iul. 1054). 4. C XI (sauXII) Paleolog (zis și Dragases), ultimul împărat bizantin (1449-1453). A murit luptînd, în timpul cuceririi Constantinopolului de către turci.

IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În sec. 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.

CREȘTINÍSM (< fr., după fr., lat.) s. n. Religie universală constituită pe temeiul credinței în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățătura lui Iisus Hristos (Evanghelii). C. se afirmă ca religie relevată, de origine divină. Fondatorul C., Iisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu și omenire, ci Dumnezeu însuși venit printre oameni în vederea mîntuirii lor și pentru a predica (propovădui) iubirea lui Dumnezeu și aproapelui. C. a apărut în sec. 1 d. Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creștină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imp. Roman, constituindu-se, chiar în sec. 1 d. Hr., într-o comunitate de adepți numită Biserica creștină. După ce a fost persecutat de împărații romani, începînd cu Nero (64 d. Hr.) pînă la Dioclețian (303), c. a devenit religie de stat sub Constantin cel Mare (Edictul din Milan, 313). Constituirea c., din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte care au dus la schisme și fărîmițări sectante. Începînd cu sec. 3 au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestorianismul, monofizitismul etc. În 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica bizantină (răsăriteană) și Biserica romană (occidentală), care se anatemizează și se excomunică reciproc, actul fiind anulat abia în 1965. Prin reforma inițiată de Luther, în 1517, și continuată de Zwingli, Calvin și Knox, s-au separat de catolicism bisericile protestante sau reformate: luterană, calvinistă, anglicană, presbiteriană. Ulterior, au apărut și alte culte reformate și sectante: adventiștii, baptiștii, unitarienii, mormonii, penticostalii, martorii lui Iehova ș.a. În prezent, c. reunește c. un miliard de adepți, din care mai mult de jumătate sînt catolici, mai mult de un sfert protestanți, 10% ortodocși etc.

URBAN, numele a opt papi. Mai importanți: I. U. II (Oddo de Châtillon) (1088-1099). A continuat politica antiimperială promovată de papa Grigore VII, a fost inițiatorul primei cruciade, predicate în Conciliul de la Clermont (1095) și a susținut eforturile creștinilor de a recuceri de la mauri terit. în Pen. Iberică. 2. U VI (Bartolomeo Prignano) (1378-1389). Alegerea sa a marcat începutul Marii Schisme din Biserica Catolică. 3. U VIII (Maffeo Barberini) (1623-1644). A susținut, în cadrul Războiului de 30 de Ani, politica antihabsburgică a Franței. Fondatorul Colegiului „De Propaganda Fide” (1627). A condamnat jansenismul. Inițiator al construirii palatului Barberini din Florența.

PAPALITATE (< lat.) s. f. 1. Instituția centrală de conducere spirituală și politică a Bisericii catolice. Recunoașterea creștinismului ca religie de stat (313), mutarea (330) capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, dezmembrarea Imperiului (395), căderea Imperiului Roman de Apus (476) și constituirea statului pontifical și a puterii laice a p., prin donația din 756 a lui Pepin cel Scurt, regele francilor (751-768) au avut darul să contribuie la consolidarea și creșterea autorității spirituale și politice a p. În sec. 10 și în prima jumătate a sec. 11 ascensiunea p. a fost temporar stopată de subordonarea papilor față de împărații germani, consecință a constituirii (962) Imperiului Romano-German. Din a doua jumătate a sec. 11, p. (mai ales prin papii Grigore VII și Innocențiu III), întărită prin centralizarea și reorganizarea Bisericii catolice în urma Marii Schisme, a început lupta pentru învestitură, încheiată prin Concordatul de la Worms (1122) între papa Calixt II și împăratul german Henric V. Succesele obținute de primele cruciade patronate de p. și disensiunile dintre suveranii laici au creat condiții favorabile pentru întărirea puterii papale, care atinge apogeul la începutul sec. 13. În sec. 14 pretențiile de hegemonie mondial ale p. au suferit o grea înfrângere din partea regilor francezi, papii fiind siliți să-și mute sediul la Avignon (1309-1378). Parțial refăcută în sec. 15, p. a avut de înfruntat în prima jumătate a sec. 16 puternică mișcare a Reformei, care a avut drept consecință întemeierea unor biserici protestante, despărțite de Roma, în Anglia, o parte a Germaniei, Olanda, țările scandinave. În sec. 17 și 18, aservirea politică a Italiei de către Spania și Austria a grăbit diminuarea rolului politic internațional al p. În epoca modernă, în condițiile constituirii statelor naționale în Europa, p. renunțând la pretențiile de exercitare a dominației politice asupra statelor laice, a trecut la sprijinirea politicii acestora în cele mai diverse planuri. Prin Tratatul de la Lateran (1929) încheiat cu guvernul italian, p. i s-a recunoscut suveranitatea asupra statului Vatican. 2. Puterea, autoritatea papilor. 3. Demnitatea de papă; timpul cât un papă deține demnitatea pontificală; pontificat.

LEON, numele a 13 papi. Mai importanți: 1. L. I cel Mare (440-461). A afirmat primordialitatea Bisericii romane; adversar al monofizismului și maniheismului. În anul 452 l-a convins pe Attila să renunțe la expediția asupra Romei, iar în 455 a obținut de la Genseric, conducătorul vandalilor, salvarea vieților locuitorilor Romei. Sanctificat. 2 L. III (795-816). Aflat în conflict cu nobilimea romană, s-a refugiat la Curtea lui Carol cel Mare, pe care l-a încoronat ca împărat al Occidentului (800). Sanctificat. 3. L. IV (847-855). Angajat în lupta împotriva invaziei sarazinilor, a fortificat zidurile orașului. Sanctificat. 4. L. IX (Bruno conte de Egisheim-Dagsburg) (1049-1054), primul papă reformator. În vremea pontificatului său a avut Marea Schismă (1054). Sanctificat. 5. L. X (Giovanni de Medici) (1513-1521). Fiul lui Laurențiu Magnificul. A încheiat cu Francisc I, regele Franței, Concordatul de la Bologna (1516). Din cauza vânzării de noi indulgențe, a intrat în conflict cu Luther, pe care l-a excomunicat în 1521. Protector al artelor și științelor. 6. L. XIII (Gioacchino Vincenzo Raffaelo Luigi Pecci) (1878-1903). A promulgat enciclica Rerum novarum (1891), document de bază privind poziția bisericii catolice în problemele sociale și politice. A deschis arhivele Vaticanului pentru cercetări.

MAREA SCHISMĂ 1. Numele sub care este cunoscută separarea definitivă dintre bisericile romano-catolică și cea ortodoxă, provocată de bula de excomunicare de la 16 iul. 1054, depusă în numele papei Leon IX, împotriva patriarhului Cherularie, care, la rândul său, a excomunicat delegația papală prezentă la Constantinopol. Această separare a afectat de-a lungul secolelor relațiile dintre cele două mari biserici creștine. 2. Perioada luptelor dintre papii de la Roma și cei de la Avignon (1378-1417).

MARTIN, numele a cinci papi. Mai important: M. V (Oddone Colonna) (1417-1431). Ales la Conciliul de la Constanța (1414-1418), a pus capăt Marii Schisme din sânul Bisericii catolice, întărind puterea Paplității și a restabilit reședința pontificală la Roma. Adversar al mișcării husite.

ORTODÓX, -Ă (< ngr., lat., fr.; {s} orto- + gr. doxa „gândire”) adj. 1. Care ține de Biserica creștină răsăriteană, care este conform cu doctrina acestei biserici. ♦ (Substantivat) Persoană de religie creștină răsăriteană. 2. Conform cu o concepție, cu o doctrină, cu dogma unei religii. ♦ (Despre persoane) Care urmează cu fermitate, cu fidelitate (sau dogmatic) o doctrină, o concepție etc. și nu se abate de la aceasta. 3. Biserica ortodoxă = biserică creștină din Orient, care s-a despărțit de cea de la Roma după Marea schismă din 1054. Cele mai vechi biserici ortodoxe au luat ființă în patriarhatele orientale ale Imp. Roman (Antiohia, Alexandria, Ierusalim și Constantinopol). Bisericile ortodoxe sunt autocefale și corespund, în general, unei țări. Un loc important în lumea ortodoxă îl ocupă viața monastică.

PISA, oraș în VNV Italiei (Toscana), pe Arno, la 69 km VSV de Florența, în apropiere de M. Ligurică; 89,6 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Constr. aeronautice, de motoare, de mașini-unelte și de material feroviar; ind. mat. de constr., textilă, a sticlăriei, ceramicii, porțelanului, chimico-farmaceutică. Universitate (1343). Muzeul Național San Matteo (1949) deschis în cadrul mănăstirii benedictine cu același nume. Centru turistic. Monumente: Domul (1063-1118, cu refaceri din sec. 14), Baptisteriul (1152, cu completări din sec. 14), Turnul/Campanila de formă circulară (1173, completat în 1372), cu o înălțime de 58 m, faimos prin înclinarea lui față de axa verticală, Turnul/Campanila Vasari (1570-1572), bisericile San Michele (990), Santa Cecilia (1103), Santa Maria della Spina (1323-1333), San Stefano (1565-1569), Palazzo dei Medici (sec. 13-14), Palazzo Reale (1559), Palazzo dei Cavalieri (1562), Casa lui Galilei ș.a. Muzee. Piața Domului face parte (din 1987) din patrimoniul cultural universal. Fundată probabil de liguri, centru etrusc (sec. 4 î. Hr.), a fost ocupat de romani, care au instituit aici o colonie (179 î. Hr.) și apoi un municipiu (89 î. Hr.). Oraș liber (1081); după înfrângerea suferită (în 1284) din partea Genovei decade; intră sub stăpânirea familiei Visconti (1399-1402) și apoi a Florenței (1406). Important centru comercial (din sec. 9), a avut conflicte cu Genova și Veneția pentru supremație în comerțul maritim. Aici a avut loc în 1409, în timpul Marii Schisme, conciliul ecumenic, care l-a ales ca papă pe Alexandru V. A intrat în componența Italiei în 1860, împreună cu Marele Ducat al Toscanei, în care fusese încorporată (1815).

creștinism n. religiune creștină. Născut în Iudea, creștinismul fu propagat în Grecia și în Italia mai ales de apostolul Pavel; persecutat mai întâi de împărații romani (dela Neron până la Dioclețian), el se desvoltă repede și deveni religiunea dominantă sub Constantin cel Mare (325). Schisma lui Foțiu (858) desbină creștinismul în Biserica apuseană (catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă); în fine, în secolul al XVI-lea, Luther inaugură Reforma protestantă.

Henric m. numele mai multor regi ai Angliei: HENRIC I (Beauclerc), fiu lui Guilom Cuceritorul (1100-1135); HENRIC II (Plantagenet), puse să se asasineze pe arhiepiscopul Toma Becket (1154-1189); HENRIC IV (de Lancaster), deposeda pe vărul său Ricard II (1399- 1413); HENRIC VII (Tudor), puse capăt răsboiului celor Două Roze (1485-1509); HENRIC VIII, se luptă cu Francisc I și consumă marea schismă a Angliei (1509-1547).

Urban m. nume a 8 papi dintre cari URBAN II, predică prima cruciată la conciliul din Clermont (1088-1099) și URBAN VI, sub care se începu marea schismă din Occident (1378-1389).

comă (< germ. Komma, fr. comma din gr. ϰόμμα, „segment”), denumire generală pentru o serie de microintervale* muzicale existente în gamele* netemperate (v. temperate), unde provin din diferența unor intervale de mărime foarte apropiată. Termenul c. trebuie să fie însoțit totdeauna de o determinare adjectivală sau nominală, pentru precizarea sistemului intonațional din care face parte. 1) C. solfegistică (Mercator-Holder), cea mai des întâlnită, este prin definiție a 53-a parte dintr-o octavă*. Urechea normală o distinge bine, fiind de c. 4 ori mai mare decât cel mai mic interval perceptibil ca atare. În sistemul respectiv, diferitele intervale sunt formate din numere întregi de c. (ex. semitonul* diatonic = 4 c.; semitonul cromatic = 5 c.; tonul* = 9 c.; terța* mică = 13 c. etc.). Sistemele preconizate de D. Cuclin (gama prin c. și gama enarmonică*) se bazează pe aceste c. și pe principiul funcționalității lor, inclusiv al combinațiilor posibile. 2) C. pitagoreică sau diatonică (< gr. διατονιϰός [diatonikos]) rezultă din gama* prin cvinte*: este diferența dintre 12 cvinte suprapuse și 7 octave sau diferența dintre apotomă* și limă (v. și semiton). Prin temperare*, fiecare din cele 12 cvinte este micșorată cu 1/12 din această c., obținându-se astfel egalitatea necesară cu suma celor 7 octave. 3) C. sintonică (< gr. σύντονος [syntonos]) „intens, întins, ascuțit, care sună în acord”) sau didimică (< Didymos, autor alexandrin, sec. 1 î. Hr.) rezultă din gama naturală* sau armonică (Zarlino), unde apare ca diferență dintre mai multe feluri de intervale și în primul rând dintre tonul mare și cel mic. Diferența dintre c. pitagoreică și cea sintonică se numește schismă (< gr. σχίσμα [schisma] „separare”). Măsoară 1,92 cenți*, este cel mai mic interval considerat în acustica muzicală și se află mult sub capacitatea urechii de a percepe diferențe intervalice. Alte specii de c. sunt definite în table. Sin.: (rar) comată.

NICOLAE, numele a cinci papi și a unui antipapă. Mai importanți: 1. N. I (supranumit cel Mare), papă (858-867). A consolidat autoritatea Bisericii catolice asupra autorităților laice și în special asupra regilor franci. A intervenit în schisma apărută între patriarhii Bisericii ortodoxe, l-a sprijinit pe Ignatius, excomunicându-l pe Fotie, care a replicat acuzând de erezie Biserica romană. Sanctificat. 2. N. II (pe numele laic Gerhard de Burgundia), papă (1059-1061). A stabilit în Conciliul de la Lateran (1059) ca alegerea suveranului pontif să fie făcută de cardinali, fapt ce a dus la o ruptură cu împăratul și episcopii germani. 3. N. V (pe numele laic Tommaso Parentucelli), papă (1447-1455). Patron al artelor. A reconstruit Vaticanul, Catedrala Sf. Petru, a ridicat Palatul de pe Colina Capitolină și a pus bazele Bibliotecii Vaticanului. A intervenit în luptele interne din Italia, impunând Pacea de la Lodi (1454).

Constanța f. oraș în Germania, în marele ducat de Baden; pe lacul cu acelaș nume: 32.000 loc. Aci se făcu conciliul care condamnă pe Huss și puse capăt marei schisme occidentale (1414).

schismă sf [At: BUL. COM. IST. II, 266 / V: ~izmă, (înv) shi~ / Pl: ~me / E: ngr σχίσμα, lat schisma, fr schisme] 1 Separare formală a unui grup de credincioși de comunitatea religioasă creștină căreia îi aparține. 2 Refuzul de a se supune conducerii oficiale a comunității și adoptarea unor dogme și a unui ritual propriu. 3 (Pgn) Separare provocată de deosebiri de păreri, de neînțelegeri pe chestiuni de principiu între grupuri sau între persoane unite până atunci Si: sciziune. 4 (Îs) Marea ~ (bisericească) Separarea intervenită între papalitate și patriarhia de Constantinopol, la 1054, ca urmare a unor vechi divergențe politice și religioase.