CACEALMA, cacealmale, s. f. (La jocul de cărți) Inducere în eroare a adversarului, căruia îi lași impresia că ai cărți mai bune decât ale lui. ♦ P. gener. Păcăleală, înșelăciune. – Din tc. kaçirma

SOFISM, sofisme, s. n. Silogism sau raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punct de vedere al conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce în eroare; p. gener. argument, afirmație etc. false. – Din fr. sophisme, lat. sophisma.

EROARE, erori, s. f. 1. Cunoștință, idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit; greșeală. ◊ Expr. A induce (pe cineva) în eroare = a înșela, a amăgi. 2. Falsă reprezentare asupra unei situații de fapt ori asupra existenței unui act normativ. ◊ Eroare juridică = greșită stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte. 3. Diferența dintre valoarea reală a unei mărimi și valoarea calculată a acestei mărimi. – Din fr. erreur, lat. error, -oris.

TRIȘA, trișez, vb. I. Intranz., Tranz. A înșela la jocul de cărți; p. gener. a induce în eroare; a păcăli, a înșela. – Din fr. tricher.

REACȚIE, reacții, s. f. I. 1. Faptul de a reacționa; atitudine, manifestare ca răspuns la ceva. 2. (Biol.) Fenomen nemijlocit prin care materia vie răspunde acțiunii unui excitant (venit din interior sau din afară). 3. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanțe chimice sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căruia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. 4. (Fiz.; în sintagma) Reacție nucleară v. nuclear. 5. (Fiz.) Forță (sau cuplu de forțe) exercitată de un sistem de corpuri asupra altui sistem de corpuri, în momentul în care ultimul exercită asupra primului o forță (sau un cuplu de forțe) care se consideră ca acțiune. ◊ (Astron.) Reacție gravitațională = modificare a direcției și a modulului vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. ♦ Derivarea unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul lui de intrare. ◊ (Tehn.) Reacțiunea indusului = totalitatea fenomenelor datorate câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. II. (În forma reacțiune) Împotrivire politică și economică a claselor în declin față de orice manifestare a progresului social; p. ext. totalitatea celor care susțin această împotrivire și vor restaurarea orânduirii vechi. [Pr.: re-ac-. – Var.: reacțiune s. f.] – Din fr. réaction.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se întrebuințează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin bioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

MINȚI, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține pe cineva sau ceva în mână, în brațe etc. pentru a-l transporta în altă parte; a duce. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme = a arăta cuiva o grijă deosebită, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete = a dispune de cineva după bunul său plac. (Înv.) A purta arma = a aduce arma în poziția regulamentară de salut. ♦ A trece, a transmite ceva (dintr-o mână într-alta, din mână în mână, de la unul la altul) ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bârfi. ♦ (Despre vehicule) A transporta, a căra. ♦ (Despre animale) A trage după sine. 2. Tranz. A duce dintr-o parte în alta, dintr-un loc în altul sau într-un anumit loc; a conduce (îndrumând, călăuzind, dirijând); a însoți. ♦ (Înv. și pop.) A induce în eroare; a amăgi, a păcăli. ◊ Expr. A purta (pe cineva) cu vorba = a face promisiuni fără a-și ține cuvântul (pentru a obține un răgaz); a tărăgăna. ♦ (Pop.) A mânui o unealtă. 3. Tranz. A-și duce sarcina, a avea făt în pântece. ♦ Fig. A suporta, a suferi, a răbda. 4. Refl. (Reg.) A umbla (de colo până colo), a circula, a merge. 5. Tranz. A mișca încoace și încolo corpul sau o parte a corpului; a umbla sau a-și ține corpul într-o anumită poziție. ♦ A face să se miște de colo până colo; a agita, a plimba dintr-o parte în alta. 6. Tranz. A avea, a poseda, a deține; a conține, a ascunde. ♦ A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. ◊ Loc. vb. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni. A purta interes = a se interesa de... (Reg.) A purta frică de... = a se teme de... 7. Tranz. A avea, a moșteni sau a transmite un nume. 8. Tranz. A avea, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). 9. Tranz. A pune pe sine un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc., a fi îmbrăcat, încălțat sau împodobit cu..., a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. ◊ Loc. adj. De purtat = care servește ca îmbrăcăminte (de fiecare zi). ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru (în semn de doliu) sau cu un semn negru de doliu pe îmbrăcăminte. ♦ A avea ceva pe sine (de la natură sau datorită obiceiului, a modei etc.) Poartă un coc monumental. ◊ Expr. (Fam.) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie. (Refl. impers.) Se poartă = e la modă, se obișnuiește, e modern. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. ♦ Tranz. A aranja îmbrăcămintea, accesoriile de îmbrăcăminte, părul etc. într-un anumit fel. Poartă părul peste cap. 10. Tranz. A suporta cheltuielile, grija cuiva; a întreține. ◊ Expr. A purta de grijă cuiva = a îngriji. A purta grija cuiva = a fi îngrijorat din cauza cuiva. 11. Tranz. A deține o funcție, un post, un titlu. ◊ Expr. A purta răspunderea = a fi răspunzător. 12. Tranz. A întreține, a duce, a susține. ◊ Loc. vb. A purta (o) discuție = a discuta. A purta (o) conversație = a conversa. A purta lupte (sau război) = a se lupta, a se război. 13. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. 14. Refl. A se comporta, a se manifesta (într-un anumit fel). – Lat. portare.

ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau las’ că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.

OPĂCI, opăcesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A opri în loc, a reține; a împiedica. 2. A induce în eroare, a deruta; a necăji; a năuci, a zăpăci. 3. A liniști, a potoli, a domoli. – Din bg. opača, scr. opačiti.

induce vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. induc; part. indus

inducere s. f., g.-d. art. inducerii; pl. induceri

indus s. n., pl. induse

A AFECTA² ~ez 1. tranz. 1) (persoane) A supune unui afect întristând. 2) (stări sufletești) A prezenta ca fapt real, recurgând la înșelăciuni; a simula. 2. intranz. A crea impresie falsă (pentru a induce în eroare); a se preface. /<fr. affecter

BLUF [pr.: blöf] ~uri n. livr. Șiretlic prin care cineva este speriat sau indus în eroare; faptă sau acțiune neizbutită (menită să deruteze sau să intimideze un adversar). /<engl. bluff

CACEALMA ~le f. 1) (la jocul de cărți) Inducere în eroare a adversarului prin crearea impresiei de a avea cărți valoroase. 2) Prezentare a unui neadevăr drept adevăr; înșelătorie; păcăleală. [Art. cacealmaua; G.-D. cacealmalei; Sil. -ceal-ma] /<turc. kaçirma

A SE CAMUFLA mă ~ez intranz. 1) A se ascunde pentru a nu fi descoperit de inamic. 2) A se ascunde sub aparențe înșelătoare (cu scopul de a induce în eroare); a se masca; a se deghiza; a se travesti. /<fr. camoufler

A SE DEGHIZA mă ~ez intranz. 1) A-și schimba îmbrăcămintea (pentru a nu putea fi recunoscut); a se travesti. 2) A se ascunde sub aparențe înșelătoare (cu scopul de a induce în eroare); a se camufla; a se travesti. /<fr. déguiser

DELUZORIU ~e (~i) livr. Care induce în eroare; înșelător; iluzoriu. [Sil. -zo-riu] /<fr. délusoire, lat. delusorius

A DEZINFORMA ~ez tranz. (persoane) A induce în eroare cu o informație falsă. /dez- + a informa

EROARE erori f. Încălcare inconștientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr; greșeală; rătăcire; aberație. ◊ A induce (pe cineva) în ~ a înșela (pe cineva); a amăgi. [G.-D. erorii] /<fr. erreur, lat. error, ~oris

FALS¹ ~să (~și, ~se) 1) Care induce în eroare; contrar adevărului. Mărturie ~să. 2) Care constituie un adevăr aparent; lipsit de autenticitate; contrafăcut. Document ~. 3) (despre persoane și despre manifestările lor) Care denotă lipsă de sinceritate; fără sinceritate; prefăcut; nesincer; artificial; ipocrit; fățarnic. 4) și adverbial (despre sunete) Care contravine legilor armoniei; cu armonie incorectă. /<lat. falsus, it. falso

FENTĂ¹ ~e f. sport Manevră de inducere în eroare a adversarului în vederea creării unui avantaj tactic. [G.-D. fentei] /<fr. feinte

A FRAIERI ~esc tranz. fam. (persoane) A face să ia un neadevăr drept adevăr (recurgând la o șmecherie); a induce în eroare; a amăgi; a păcăli; a șmecheri; a înșela; a minți. /Din fraier

A INDUCE induc tranz. 1) (în opoziție cu a deduce) A afla prin inducție. 2): ~ în eroare a face să ia un neadevăr drept adevăr; a amăgi; a înșela; a păcăli; a șmecheri. 3) (câmpuri electrice) A produce prin inducție electromagnetică. /<lat. inducere

ÎNȘELĂTOR ~oare (~ori, ~oare) și substantival Care înșală; care induce în eroare; iluzoriu. Aspect ~. Aparențe ~oare. /a înșela + suf. ~ător

A JUCA joc 1. tranz. 1) (cărți de joc, numere, figuri de șah) A pune în joc respectând anumite reguli. 2) fig. (situația, reputația, cariera) A expune riscului. 3) (roluri) A interpreta într-o piesă de teatru sau într-un film. ◊ ~ un anumit rol a avea o anumită importanță pentru cineva sau ceva. 4) (piese de teatru) A prezenta pe scenă în fața publicului; a reprezenta. 5) (jocuri de noroc, jocuri sportive) A practica într-un mod mai mult sau mai puțin sistematic. 6) fig. (persoane) A induce în eroare (ridiculizând și recurgând la mijloace necinstite). 7) pop. (un dans) A executa prin anumite mișcări; a dansa. 2. intranz. 1) A participa în mod activ la un joc de noroc sau sportiv. 2) (despre lumină, imagini) A produce efecte schimbătoare. 3) (despre lucruri) A produce efectul unor mișcări repezi și vibrante. ◊ A-i ~ (cuiva) ochii în cap a vădi vioiciune și viclenie. A-i ~(cuiva) ochii în lacrimi a fi pe cale de a plânge. 4) (despre piesele unui mecanism sau ale unei instalații) A funcționa în voie, fără a se atinge reciproc. /<lat. jocare

MINCINOS ~oasă (~oși, ~oase) și substantival 1) Care spune minciuni; care induce în eroare; amăgitor. 2) Care vădește lipsă de sinceritate; artificial; prefăcut; fals; fățarnic; ipocrit; nesincer. /minciună + suf. ~os

A MINCIUNI ~esc 1. tranz. pop. A induce în eroare, recurgând la minciuni; a minți; a înșela. 2. intranz. A umbla cu minciuni. /Din minciună

A MINȚI mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înșela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri

A MISTIFICA mistific tranz. 1) (fapte, adevăruri etc.) A denatura în mod intenționat, prezentând ca veritabil; a prezenta într-o lumină seducătoare, dar falsă. 2) (persoane) A induce în eroare; a face să ia un adevăr drept neadevăr (recurgând la diferite mijloace necinstite); a înșela; a amăgi; a păcăli. /<fr. mystifier, it. mistificare

A SE PREFACE mă prefac intranz. 1) A căpăta o altă formă sau un alt conținut; a suferi modificări; a se schimba; a se preschimba; a se modifica; a se transforma. 2) A crea impresie falsă (pentru a induce în eroare); a simula. /pre- + a face

SCAMATORIE ~i f. 1) Arta și tehnica de a produce iluzii (optice) prin mișcări abile (și rapide) ale mâinilor; iluzionism. 2) Iluzie creată astfel; iscusința scamatorului. 3) fig. Inducere în eroare; mistificare; înșelăciune; șarlatanie. [G.-D. scamatoriei] /<fr. scamator + suf. ~ie

A SIMULA ~ez 1. tranz. 1) A prezenta ca fapt real, recurgând la înșelăciune; a afecta. ~ boala. ~ adevărul. 2) (despre lucruri) A fi numai în aparență. 2. intranz. A crea impresie falsă (pentru a induce în eroare); a se preface. /<fr. simuler

A ȘMECHERI ~esc tranz. pop. A da un neadevăr drept adevăr (recurgând la o șmecherie); a induce în eroare; a trage pe sfoară; a păcăli; a amăgi; a înșela; a minți. /Din șmecher

ȘUGUBĂȚ ~eață (~eți, ~ețe) 1) Care șuguiește; care este bun de glume; plin de haz. 2) fig. rar Care induce în eroare; amăgitor; înșelător; iluzoriu. /<sl. dušegubici

A SE TRAVESTI mă ~esc intranz. 1) A-și schimba îmbrăcămintea obișnuită pentru a nu putea fi recunoscut; a se deghiza. 2) (despre actori) A juca roluri diferite în aceeași piesă (schimbându-și costumul). 3) A se ascunde sub aparențe înșelătoare cu scopul de a induce în eroare; a se camufla; a se deghiza. /<fr. travestir

A TRIȘA ~ez 1. intranz. A folosi mijloace necinstite la jocul de cărți. 2. tranz. (parteneri la jocul de cărți) A induce în eroare, măsluind cărțile. /<fr. tricher

A UNGE ung tranz. 1) A acoperi cu un strat gras sau vâscos (în scopuri alimentare, igienice sau de protecție). ~ pâinea cu unt. ~ pielea cu unsori. ◊ ~ (pe cineva) cu miere la inimă a-i face cuiva o mare plăcere. ~ gâtul a bea (puțin). ~ osia a mitui. ~ cu var a vărui. ~ cu lut a murui; a lipi. 2) A face să fie murdar; a acoperi cu pete de grăsime; a murdări; a mânji; a păta. ◊ ~ ochii a) a induce în eroare; a înșela; b) a da ceea ce trece printre degete. 3) A învesti în funcția de monarh sau demnitar bisericesc. /<lat. ungere

A VICLENI ~esc 1. intranz. înv. A fi viclean; a manifesta viclenie. 2. tranz. (persoane) A face să ia un neadevăr drept adevăr (recurgând la viclenii); a induce în eroare; a amăgi; a înșela; a păcăli; a șmecheri /Din viclean

COMUTAȚIE s.f. 1. Comutare; schimbare, mutație. ♦ Totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta, în cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) Figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții astfel încît prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutațiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].

GALVANOFARADIZARE s.f. Aplicare simultană în scop terapeutic a curentului continuu și a celui indus. [Cf. fr. galvano-faradisation].

INDUS, -Ă adj. (Despre un fenomen sau proces) Care este influențat sau produs de un stimul extern. // s.n. Parte a unei mașini electrice în care se produce, prin inducție, un curent electric. [După fr. induit].

ÎNTREFIER s.n. Spațiu liber între fețele interne ale inductorilor și fața exterioară a indusului la o mașină electrică. [Pron. -fier. / după fr. entrefer].

SELFINDUCȚIE s.f. (Fiz.) Fenomenul de producere a unei forțe electromotoare într-un circuit datorită cîmpului magnetic al curentului electric variabil care trece prin circuitul indus; inducție proprie; autoinducție. [Gen. -iei. / < fr., engl. self-induction].

TRUFĂ s.f. 1. (Liv.) Inducere în eroare; înșelătorie, șarlatanie. ♦ Abuz de încredere, escrocherie. 2. Gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, de culoare violetă-negricioasă, avînd forma unui cartof. 3. Produs de cofetărie preparat cu o cremă de unt și ciocolată. [< fr. truffe, it. truffa, prov. trufa < lat. t. tufera].

COMUTAȚIE s. f. 1. comutare; schimbare, mutație. ◊ totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta în cursul rotirii rotorului. 3. figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții, astfel încât prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. (<fr. commutation, lat. commutatio)

BLUF s.n. (Rar) Vorbă spusă (sau acțiune făcută) în scop de intimidare sau de inducere în eroare; lăudăroșenie. [Pron. blaf, pl. -furi. / < engl., fr. bluff].

aprig (aprigă), adj. – 1. Violent, impetuos. – 2. Aspru, drept. Lat. aprῑcus „expus la soare”, de unde apoi „fierbinte, arzător”; cf. calabr. apricari „a încălzi”. Schimbarea semantică este generală la termenii care desemnează „căldura” și, în sens fig., impulsul pasional; cf. căldură, fierbinte, sp. calentarse, acalorarse etc. De la „pasionat” s-a trecut firesc la „violent”, care este sensul uzual al cuvîntului rom. În sfîrșit, sensul de „avid, lacom” înregistrat în dicționare (în primul rînd DAR), și care a indus în eroare REW 561 nu există în realitate; expresiile de tipul aprig la pradă, aprig la cîștig sînt normale în cadrul sensului 1, și interpretarea interesată a acestora așa cum este dată în DAR se explică în lumina etimologiei pe care o propune apoi, și care nu ni se pare convingătoare. – G final ca în stîng și vitreg. Etimonul aprῑcus era indicat încă de Laurian, Hasdeu și Cihac, dar a fost respins de cercetătorii moderni (Pușcariu 99 dă originea cuvîntului drept necunoscută; REW 561 respinge etimonul aprῑcus). Tiktin se gîndea la un lat. *apricus, de la aper „porc mistreț”. Subak, Archeografo triestino, XXX, 14 propune *apprex „lacom”, de la apprecor, a cărui der. pare puțin probabilă. În sfîrșit, DAR (cf. REW 4055) propune gr. ἄρπαξ „avid, lacom” (de unde fr. Harpagon), întemeiat pe falsul semantism pe care l-am indicat.

EROARE s.f. 1. Greșeală, lipsă de concordanță între percepțiile noastre și realitatea obiectivă. ◊ A induce (pe cineva) în eroare = a amăgi, a înșela. 2. Diferența dintre valoarea unei mărimi și valoarea măsurată a acestei mărimi. [Gen. -orii. / cf. fr. erreur, it. errore, lat. error].

INDUCE vb. III. tr. 1. (Log.) A face un raționament inductiv. ◊ A induce în eroare = a înșela, a amăgi. 2. A produce o inducție electromagnetică. [P.i. induc, part. -dus. / < lat. inducere].

INDUCERE s.f. Acțiunea de a induce și rezultatul ei. [< induce].

opăci, opăcesc, vb. IV (reg.) 1. a împiedica, a reține, a stingheri. 2. a induce în eroare, a deruta, a necăji, a năuci, a zăpăci. 3. a liniști, a potoli, a domoli. 4. a obosi, a se istovi. 5. a poci, a urâți.

cacealma (cacealmale), s. f. – Înșelăciune, subterfugiu la anumite jocuri cu cărți, constînd în a induce in eroare adversarul asupra valorii cărților avute. Tc. kaçurmak „a alunga” (Popescu-Ciocănel 18), întrucît se adoptă această tactică pentru a-l dezorienta pe adversar și a-l obliga să se retragă. Mai puțin sigur este etimonul lui Șeineanu, III, 24 (tc. kaçirma, „contrabandă”).

SOFISM s.n. Raționament fals din punctul de vedere al conținutului, dar aparent corect din punct de vedere formal, folosit în scopul de a induce în eroare. [< fr. sophisme, cf. gr. sophisma].

TRIȘA vb. I. intr. A înșela la jocul de cărți; (p. ext.) a induce în eroare. [< fr. tricher].

ANTIENDOTOXINĂ s. f. anticorp indus prin pătrunderea în organism a endotoxinelor. (< anti- + endotoxină)

AUTOINDUCȚIE s. f. producere a unei forțe electromotoare într-un circuit datorită câmpului magnetic al curentului electric variabil care trece prin însuși circuitul indus; selfinducție. (< fr. auto-induction)

COMPOUNDARE PAUN-/ s. f. 1. metodă de reglare a tensiunii generatoare sau a turației la motoarele de curent continuu, prin excitarea suplimentară a mașinii cu un curent egal sau proporțional cu cel indus. 2. adăugare de grăsimi sau de derivați ai acizilor grași unui ulei mineral pentru a-i îmbunătăți calitățile. (după fr. compoundage)

DEZINFORMA vb. tr. a informa greșit, în mod intenționat, tendențios; a induce în eroare. (< fr. désinformer)

DISTORSIUNE s. f. 1. deformare a unei imagini, a unei unde sau a unui semnal audio, datorată imperfecțiunii sistemelor de înregistrare, de transmitere sau redare. 2. modificare a repartiției câmpului magnetic de sub polii de excitație ai unei mașini de curent continuu, produsă de reacția indusului. 3. deplasare sistematică a unui rezultat prin metode statice de la valoarea reală. 4. torsiune a expresiei verbale, a gândirii, în schizofrenie. (< fr. distorsion, lat. distorsio)

EROARE s. f. 1. lipsă de concordanță între percepții și realitatea obiectivă; cunoștință falsă, denaturată; greșeală. ♦ a induce (pe cineva) în ~ = a amăgi, a înșela. 2. (jur.) reprezentare greșită asupra unei situații de fapt, ori asupra existenței unui act normativ. 3. diferența dintre valoarea măsurată și cea reală a unei mărimi. (< fr. erreur, lat. error)

INDUCE vb. tr. 1. a împinge, a îndemna pe cineva să facă ceva; a incita; a determina. ♦ a ~ în eroare = a înșela. 2. (log.) a face un raționament inductiv. 3. a produce o inducție electromagnetică. 4. a produce, a cauza, a provoca. (< lat. inducere)

INDUS, -Ă I. adj. (despre un fenomen sau proces) care este influențat sau produs de un stimul extern. ◊ (despre tensiuni electromotoare, curenți electrici) produs prin inducție (4). ◊ (mat.) operație (relație) ~ă = restricția unei operații (relații) la o submulțime stabilă a mulțimii sale. II. s. n. parte a unei mașini electrice în care se produce prin inducție un curent electric. (după fr. induit)

PART, -Ă adj. care aparține parților, popor din antichitate, de origine iraniană, dintre Eufrat și Indus. ◊ (s. f.) limbă din familia limbilor iraniene, vorbită de parți. (< fr. parthe)

SOFISM s. n. raționament aparent corect, dar în fond incorect, construit astfel în scopul de a induce în eroare. (< fr. sophisme, lat. sophisma)

TRUFĂ s. f. 1. inducere în eroare; înșelătorie, șarlatanie. ◊ abuz de încredere, escrocherie. 2. gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, violete-negricioase, de forma unui cartof. 3. produs de cofetărie pe bază de cremă de unt și ciocolată. 4. nas al unui câine. (< fr. truffe)

sminti (-tesc, -it), vb. – 1. A tulbura, a perturba, a deranja. – 2. A împiedica, a stînjeni, a jena. – 3. (Înv.) A înșela, a induce în eroare. – 4. A aliena, a înnebuni. – 5. A distruge, a descompune, a strica, a anihila. – 6. A produce pagube, a păgubi. – 7. A bate, a ciomăgi, a snopi în bătaie. – 8. (Banat) A greși, a se înșela. – 10. (Refl.) A deveni nebun, a se scrînti. – Mr. mintescu, mintire „a tulbura”. Megl. (s)mintés, (s)mintiri. Sl. sŭmĕsti, sŭmĕtati, sŭmĕtiti „a tulbura” (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 352; Șeineanu, Semasiol., 211; Byhan 319; Berneker, II, 44; Rosetti, III, 58), probabil favorizat de coincidența cu minte. – Der. smintă (var. înv. smîntă), s. f. (Banat, Trans., greșeală; defect; pierdere); sminteală, s. f. (greșeală; defect; pierdere; obstacol; inconvenient; necaz; nebunie; bătaie, ciomăgeală); smintit, s. m. (nebun, s. n. Trans., terci de făină de porumb pentru pui); nesmintit, adj. (negreșit; adv., sigur). – Cf. smîntînă.

călătorie, călătorii s. f. (tox.) stare de euforie indusă de consumul de droguri.

drumul spre rai expr. (tox.) stare de euforie indusă de consumul de droguri.

haială, haieli s. f. (tox.) stare de euforie indusă de consumul de narcotice.

ANTIOH, numele a 13 regi elenistici ai Siriei, din dinastia Seleucizilor. Mai importanți: 1. A. I Soter (281-261 î. Hr.), fiul lui Seleucos Nicator. A respins o invazie celtică în Asia Mică. 2. A. II Theos (261-246 î. Hr.) A purtat războaie victorioase împotriva Egiptului elenistic. 3. A. III cel Mare (223-187 î. Hr.) A inițiat o campanie victorioasă în Asia Centrală pînă la Indus (212-205 î. Hr.; înfrînt la Magnesia (190 î. Hr.) de romani, care au cucerit o mare parte din regat.

BOBÍNĂ (< fr.) s. f. 1. Suport cilindric sau tubular din lemn, metal, carton etc. servind la înfășurarea firelor, a semitorturilor, a peliculei de film sau a benzilor; p. ext. ansamblu format din acest suport și firele, semitorturile etc., înfășurate pe el. 2. B. electrică = element de circuit electric format din spire conductoare în serie, cu sau fără miez feromagnetic, ce produce un cîmp magnetic sau în care se induce o tensiune electromotoare. B. de inducție = transformator electric cu miez feromagnetic deschis, a cărui înfășurare primară este parcursă de un curent continuu întrerupt periodic. B. de deflexie = pereche de bobine (2) ce poate determina o deviație a unui fascicul de electroni analogă cu cea produsă de acțiunea unui cîmp magnetic.

Milankovič, cicluri ~, (engl. = Milancovic cycles) cicluri orbitale quasi-periodice, generate de efectul însumat al perturbărilor gravitaționale induse de diferite corpuri din Sistemul solar asupra orbitei terestre. În cadrul c.M. sunt cunoscute → precesia echinocțiilor, → oblicitatea eclipticii și → excentricitatea orbitei; au ca efect schim- bări climatice importante.

BLUF, blufuri, s. n. Născocire, minciună neizbutită făcută cu scopul de a induce în eroare pe cineva, de a-l intimida. – Engl. bluff.

CANION (< fr., sp.) s. n. Vale simetrică adîncă și îngustă, de natură erozivă, cu versanți abrupți și cu fundul îngust, de obicei ocupat în întregime de albia minoră (ex. Marele Canion Colorado, S.U.A.). Se formează în special în podișuri cu structuri orizontale, în roci dure și cu climat arid. ♦ C. submarin = vale submarină adîncă și îngustă care începe pe platforma continentală și secționează abruptul continental în dreptul gurii de vărsare a unui fluviu (deltă sau estuar). Au fost descoperite în fața deltelor fl. Indus, Gange, Lena, Yukon și a estuarelor Hudson, Zair și Sf. Laurențiu.

etos (ethos) (< gr. ἦθος, „obicei, datină”) 1. În concepția antichității, proprietate a muzicii de a influența spiritul uman, de a modela caractere. ♦ În Grecia antică, s-a acordat e. o însemnătate cu totul deosebită, atât în plan filosofic cât și în plan pedagogic, dimensiunea etică fiind una dintre condițiile pe care o „muzică bună” trebuie să o îndeplinească într-un sistem social-educativ reclamat de către statul-polis. Totuși, anume laturi și implicații ale e. au fost în chip deosebit (dacă nu chiar contradictoriu) reflectate de scrierile filosofilor și teoreticienilor. Încă de la pitagoreici, e. era considerat ca o proprietate a melodiei* sau, mai exact, a unei ordini muzicale precise. Conform concepției pitagoreicilor, axată pe o ordine numerică omniprezentă, și e. era guvernat de către număr; schimbările stărilor sufletești, condiționate de numita ordine, se întâlnesc în principiul numărului cu structură melodică, ce poate deveni, pe temeiul acestui principiu comun, o oglindă a sufletului. De aici, importanța acordată e. în procesul educației, de aici cerința ca muzicianul să aleagă din mulțimea lumilor posibile de ordini sonore numai acele „combinații” care pot induce spiritul ascultătorului spre sentimente și porniri înălțătoare. Teoria e. a stat cu deosebire în atenția lui Platon, a platonicienilor și neoplatonicienilor (Plotin) ca și stoicilor, care au acceptat latura morală a e. Aristoxenos a stipulat o dublă acțiune psihică a muzicii, prin datele „senzoriale” procurate de auz (v. și psihologie) și prin reflecția filosofică. În contradicție cu eticienii, „formaliștii” (sofiști și epicurianul Filodemos) au negat existența oricărei legături între muzică și e. Problemele e. au stat și în atenția umaniștilor până în momentul apariției, în sec. 18, a esteticii* muzicale [v. și musica reservata (1), afectelor, teoria]. 2. Caracterul unui mod (I, 1) și al muzicii bazate pe acest mod. Logic, chiar dacă nu neapărat istoric, această accepție este anterioară aceleia a e. (1). Principalul atribut al e. unei piese muzicale este modul (gr. ἁρμονία), la care se adaugă ritmul, instr. însoțitoare (kithara*, aulos*) și poziția sunetelor (τόπος τῇς φωνῇς, după Aristide Quintilianus). Doricul era considerat bărbătesc, sobru, stenic, frigidul moale (Platon, Heraclide Ponticul) ori entuziast sau extatic (Aristotel), lidicul tânguitor (Platon). Teoreticienii ev. med. Guido d’Arezzo, Hermannus Contractus, Pseudo-Muris, preluând de la Quintilianus datele teoriei antice despre e., au caracterizat în același fel modurile medievale, fără să bănuiască că modurile omonime nu aveau același centru ca în antic. Chiar dacă Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558, IV, 18) mai credea în caracterul sobru al modului re și în cel dansant al „noului” mod de do, el intuiește caracterul născând al celor două e. ale majorului* și minorului*, ce vor prinde contur în teoria lui Tartini și chiar a lui Rameau. Ideea unui caracter (implicare „culoare”) a tonalităților (2), mult discutată și mai ales aprig combătută, nu este străină de moștenirea antică a e. ♦ Ehurile* biz. nu au rămas, la rându-le, în afara acestei tradiții și poate unele influențe târzii, fiind puse, ca în întreg ev. med., în legătură cu necesitățile de expresie ale muzicii culte. Străine de noțiunea de major sau minor, ehurile au caractere precise, conforme cu anumite cântări, caractere completate – în spiritul teoriei antice – și de modificările de „mișcare” ale „tactului” (stilului*): irmologic, stihiraric și papadic. O complicată structură a finalelor* și a sunetelor interioare de referință, a treptelor* mobile, au îndepărtat totuși ehurile de e. originar, mai ales sub influența muzicii orient. „Ifosul”, devenit termen peiorativ în optica tradiționaliștilor sau, dimpotrivă, a celor ce doreau progresul țintind tocmai eliminarea orientalismelor, provine indubitabil din e.: „Dacă nu cântă cineva cântece cu amestecături de pestrefuri*, nu era primit ca dascăl la biserică; iar de cânta cineva melodii turcești, fără să știe ceva bisericește, acela, dacă era grec, era primit și recomandat ca dascăl desăvârșit, cu ifos turcesc de Țarigrad; iar românul, de ar fi avut meșteșugul și iscusința lui Orfeu și glasul lui Cucuzel, îndată i se zicea, că nu e bun de nimic, că cânta Vlahica și că nu are profora de Țarigrad” (Macarie, din prefața la Irmologhion, 1823). 3. În sensul consacrat de etnologie, specificul etico-estetic al muzicii folclorice*, al unui popor. Totalitatea trăsăturilor folc. [privind genurile (I, 3)], structura melodico-ritmică, raporturile melodiei cu versul, integrarea muzicii în fenomenele sincretice* etc., se determină nu o dată prin apelul la teoria antică a e. (2). P ext.: dominanta etic-estetică, suprastilistică a unei muzici culte, de obicei de orientare națională.

trip, tripuri s. n. (tox.) 1. linie de cocaină care se inhalează pe nări. 2. stare indusă de consumul de LSD-25.

tripa, tripez v. r. (tox.) 1. a se droga. 2. a avea o stare de euforie indusă de droguri.

voiaj, voiajuri s. n. (tox.) stări succesive induse cuiva de consumul unui drog.

a zvârli praf / șperlă în ochii cuiva expr. a induce pe cineva în eroare, a încerca să înșele pe cineva.

sociologia și psihologia muzicii. De la recunoașterea sau contestarea caracterului social al fenomenului muzical și până la afirmarea sociologiei muzicii ca subdomeniu al sociologiei culturii, implicit al sociologiei artelor, gândirea europeană a parcurs momente de scepticism, de cutezanță în cercetări științifice în această direcție. S-a crezut multă vreme, se mai susține încă și azi, că muzica este, în ultimă instanță, un act individual de trăire, de incantație* necondiționată în raport cu surse sonore sau cu opera muzicală creată și înțeleasă și ea tot după reguli intrinseci de plăsmuire – reguli ce ar fi exclusiv estetice și muzicale (v. compoziție (2)). Desigur că trăirea muzicii este un act individual. Experiența muzicală este însă un fenomen social intermediată de prezența nemijlocită a omului. Ea este ansamblul de semnificări pe care muzica le provoacă în propria conștiință, precum și în condițiile oamenilor și ale colectivităților prin tot ceea ce societatea a indus în fiecare dintre noi pe calea învățării, adică valorile, simbolurile, obișnuințele și orice conotații culturale ale percepției muzicale. Gândirea sociologică în artă a fost determinată de prioritățile social-istorice ale sec. trecut – modernizarea și industrializarea. Transformările erau pregnante prin radicalizarea lor și au influențat atât modul de viață, evoluția instituțiilor sociale și culturale cât și concepția privind locul artei și al culturii în noile structuri și în dinamica societății. Pe plan intelectual o contribuție de seamă a avut-o procesul de desincretizare (v. sincretism) a fenomenului total cultural însoțit de puternica mișcare a ideilor în direcția formării unor discipline autonome, după modelul științelor naturii, discipline desprinse, în ultimă instanță, din trunchiul comun al filosofiei. Ideile-forță care au influențat emanciparea noilor discipline ale umanisticii (numite în epocă și „Științe ale spiritului”) caracterizate prin specializare + autonomizare + metode „fizicaliste” au fost, pe de o parte, aprofundarea raționalismului și a consecinței sale teoretice, directe, pozitivismul lui A. Compte; pe de altă parte concepția „istoristă” și „dialectica”. S-a deschis astfel drumul larg „universaliilor”, „spiritului științific” modern și aplicării lui în practica tehnologică a epocii noastre de care beneficiază și muzica contemporană. Analiza succintă a mișcării ideilor în sec. 19 arată că, în spațiul umanisticii, filosofia acceptă cvasi-autonomizarea unor domenii problematice care, la rândul lor, favorizează noi discipline. O primă direcție a reprezentat-o filosofia culturii și filosofia istoriei cu tendința de a se transforma în științe sau teorii ale limbajului, ale literaturii, dramaturgiei, muzicologiei*, ale vizualului și chiar ale istoriei. S-au și constituit discipline corespunzătoare (lingvistica, poetica, stilistica, semiotica, folcloristica, istoria ș.a.). Estetica a jucat rolul de catalizator. O a doua direcție a fost cea a filosofiei sociale din care s-au diversificat, cu timpul, economia politică, sociologia generală, etnologia, politologia. Sub același impuls, sociologia generală s-a subdivizat în alte discipline printre care și sociologia culturii și iar mai târziu și psihosociologia. Cu timpul însă, sociologia culturii (cultura fiind socotită ca fenomen global) a dezvoltat câteva ramuri distincte printre care și sociologia artelor, sociologia cunoașterii, a științei, a religiei, sociolingvistica. Diverse controverse au încurajat specializări mai adânci, mai ales în sociologia artelor și astfel au apărut preocupări distincte de sociologia muzicii, literaturii, spectacolului, artei plastice, filmului etc. Conjugarea cercetărilor de s. cu cele de etnologie au dus la apariția etnomuzicologiei* după cum confluențe fertile cu psihologia au impulsionat studiile de psihologia artei, de psihanaliză și de psihosociologia artelor (legate mai cu seamă de fenomenul receptării). Antropologia filosofică a permis cooperări fertile cu sociologia, ceea ce a încurajat apariția studiilor de antropologie socială și culturală (mai ales în sfera anglo-saxonă) și prețioase analize referitoare la sacralitatea simbolurilor muzicale în comunitățile arhaice, în obiceiurile pop., în structurile metalităților mitice. Atât în sociologia culturii, cât și în teoria culturii și respectiv a artelor, istoria socială și istoria culturii și civilizației a potențat perspectiva istoricistă asupra fenomenelor socio-culturale. Materialismul și dialectica istorică au adus fundamentări noi în procesul sociologizării. O a treia direcție a filosofiei a făcut posibilă autonomizarea disciplinelor logico-epistemologice care, la rândul lor, cooperînd cu matematica, cu teoria informației și comunicării sau cu teoria sistemelor a oferit deschideri de asemenea insolite, atât în consolidarea teoriilor culturale (a muzicologiei) cât și a celor sociale (mai cu seamă asupra fenomenelor mass-media). Desigur că au existat rezistențe din partea muzicologiei în ce privește oportunitatea teoretică de a renunța la problematica socială ca parte integrantă a teoriei muzicale și a istoriei muzicale. Muzicologia se preocupă de apariția și dezvoltarea discursului muzical, a formelor și legilor pe care expresia muzicală le dobândește, a tehnicilor și concepțiilor care orientează evoluția genurilor și modalităților de compoziție și interpretare*. S. care, într-o viziune sistemică, trebuie înțeleasă în contextul medierilor culturii globale și a celorlalte domenii ale artei, analizează și interpretează nu demersul muzicologic ci formele vieții muzicale în care discursul muzical devine eveniment social, satisfăcând, transformând sau contestând instituții și obișnuințe perceptive ale grupurilor umane. Se știe că reprezentații esteticii puriste (Herbart, Hanslick, Croce, Bermond sau Brelet) considerau muzica drept o „combinație pură de sunete” sau „forme în sine” concepție care și-a pus amprenta pe numeroase creații muzicale postromantice. Reacția esteticii sociale (J.J.M. Amiot, M-me de Staël, H. Taine, Ch. Lalo, Plehanov, Lukács, Munro ș.a.) a contribuit la reevaluarea implicațiilor extraestetice din perspectiva „spiritului epocii”, în funcție de diversele opțiuni ideologice adoptate. Societatea sec. 20 însă a evidențiat și mai mult dimensiunea socială a fenomenului muzical și gradul de socializare crescândă în și prin spațiul sonor creat. Se vorbește azi de o specifică „stare de muzicalitate” a lumii prin existența unui autentic univers sonor, a unui „environ”, a unei „ecologii sonore”, prin cotidianitatea participării la acest „câmp cultural” care induce senzații trăite de transă sau de catharsis colectiv, prin festivaluri* și concursuri, publicitatea, industria culturii muzicale și dependența – la scară planetară – de evenimentul muzical transmis prin mijloacele de comunicare. Recunoașterea necesității sociale a muzicii, credibilitatea formelor ei expresive, a forței sale evocatoare pentru spiritualitatea colectivităților care o trăiesc, deci organizarea socială a sunetului și chiar a zgomotelor *(J. Attali) diferă de la un popor la altul, de la epocă la alta și chiar de la o categorie socială la alta, reflectându-se în ideologii și în politicele culturale ale statelor. Raporturile dintre muzică și societate au devenit atât de complexe încât ele se cuvin analizate, disociate, diagnosticate și anticipate în variatele lor evoluții. Chiar și istorici ca Jules Combarieu sau mai de curând Arnold Hauser n-au putut depăși o fază de conotație sociologică la istoria muzicii*. Sociologia s-a desprins din filosofia socială – sub incidența ideilor lui Saint-Simon, Marx, A. Compte, Fr. le Play, H. Spencer sau A. de Tocqueville – devenind o disciplină care analizează, cu mijloace științifice, realitatea și acțiunea socială la nivel macrosocial (al marilor colectivități) sau raporturile interumane în cadrul grupurilor mici formând, în acest caz, obiectul de studiu al psihosociologiei. ♦ S., considerată ca o componentă a sociologiei culturii, cercetează – descrie și explică – ordinea și acțiunile sociale ce sunt implicate în diverse forme ale vieții muzicale, reproducerea și/sau schimbările structurilor, funcționalitatea sau disfuncționalitatea sistemului de relații și valori (instituții) ale lumii muzicale, evidențiind regularitățile disociabile ale fenomenelor sociale muzicale, determinându-le riguros și controlabil prin metode și tehnici științifice. Identificarea unor asemenea regularități oferă suportul generalizărilor sociologice – fără a fi excluse însă situațiile particulare sau „studiile de caz”, – regularitățile care se dovedesc că reprezintă pattern-uri sociale și culturale, adică forme sociale coerente și relativ stabile ale vieții muzicale. În spațiul de confluențe socio-muzicale s-a conturat încă din sec. 19 o problematică specifică care s-a îmbogățit treptat. Încă din 1887 Georg Simmel considera muzica drept un model de comunicare interumană și ca o expresie a vieții sociale (deși în Études psychologiques et ethnologiques sur la musique nu disocia sociologia ca domeniu autonom). Tot așa avea să interpreteze mai târziu fenomenul socio-muzical și J.-M. Goyan în L’art du point de vue sociologique, precum și Pitirim Sorokin cu analizele sale asupra variațiilor stilistice în spațiu și timp sau a intercondiționărilor ce se produc între procesele socio-culturale și formele sau expresiile creațiilor artistice. O analiză a comportamentului muzical întreprinde Max Weber în studiul său Les bases rationnelles et sociologiques de la musigue (1921), din care nu lipsește și perspectiva istoristă prin comparațiile între asemenea comportamente artistice ale comunităților. Weber încearcă o argumentare cauzală a condiționării sociologice (economice și morale chiar) a vieții muzicale, a formelor pe care le îmbracă discursul muzical. În spiritul analizei raționaliste el folosește chiar calculul logico-matematic, sporind interesul ulterior pentru rigoare științifică în cercetarea sociologică fără a neglija însă, prin analiza comprehensivă, singularitatea fenomenelor muzicale. Desigur că, în contextul socio-cultural pe care l-am numit formele vieții muzicale, un rol deosebit revine experienței muzicale sau modalităților de trăire socialmente perceptibile, a operelor muzicale, în toată varietatea formelor, genurilor și simbolurilor pe care le comunică. În acest sens considerăm remarcabile lucrările de sinteză ale lui Alphons Silbermann (Introduction à une sociologie de la musique, 1955 și The sociology of music, 1963) folosit și în redactarea acestui articol. El socotește că s. aduce în centrul investigațiilor sale omul ca „ființă socio-artistică” având la baza acestei relații „trăirea artistică” prin care se creează „câmpul acțiunii culturale” sau determinantele sociale ale „percepíei estetice” după Pierre Bourdieu. În timp ce sociologia muzicii și a culturii în general se îndreaptă spre cercetarea empirică a acestor fenomene nu puține au fost tendințele spre o sociologie speculativă, de esență filosofică, care continuă, fie tradiția hegeliană și marxistă printre altele, de absolutizare a universului uman și social, fie resurecția experienței individuale, a proscrisului și alienării, ca în scrierile filosofilor critici din Școala de la Frankfurt, printre care A. Adorno, Marcuse sau Ghelen. În concepția lui A. Silbermann, s. (ca și a artei) ar trebui să urmărească trei scopuri principale: a) evidențierea caracterului dinamic al fenomenului social al artei în variatele sale forme de expresie; b) elaborarea unei înțelegeri universal inteligibile asupra devenirii vieții artistice, a transformărilor ei prezente și viitoare; c) formularea unor legi care să permită premoniția și consecințele devenirii fenomenului social al artei. Propunem, în cele ce urmează, o interpretare din perspectiva sociologiei comunicaționale a fenomenului cultural, cu aplicație la viața muzicală, considerându-se că subsistemele avute în vedere se află în interrelații complexe, între acestea și sistemul orânduirii sociale (globale). 1. Nivelul elaborării și producției de „opere” muzicale în care distingem: a) statutul socioprofesional al creatorilor, compozitori și interpreți, anonimi, amatori, profesioniști; formarea, șansele afirmării artistice și recunoașterea lor socială; libertate și angajare artistică în creație; b) sociologie operei muzicale, condiționările social-istorice ale apariției și evaluarea semnificațiilor sociale ale conținutului; apariția și afirmarea genurilor (I) muzicale, tendințelor, școlilor și curentelor în expresia și formele discursului muzical; tradiție și inovare; dezvoltarea materiei sonore; muzica și textul literar, dansul*, filmul etc.; c) producătorii individuali sau colectivi care transpun operele muzicale în structuri de comunicare socială prin editare, discuri*, benzi audio și video, publicații de specialitate, transmisii radiotelevizate și întreaga viață a spectacolului muzical (regizori, impresariat, concursuri, festivaluri etc.); dezvoltarea tehnologiei muzicale de la instr. la mijloace electronoacustice; montările producțiilor muzicale. 2. Mediul socio-cultural instituționalizat reprezentând experiența unei comunități condensată în instituții, norme și alte mecanisme de filtraj, orientare și control social al viețiimuzicale printre care: a) instituții profesionale (Uniuni și sindicate); b) instituții de coordonare a politicii culturale, de orientare, finanțare și gestiune; c) critica de specialitate și statulul ei social; d) instituții de difuzare a operelor și producțiilor muzicale, societăți filarmonice, organisme de impresariat și marketing, societăți și rețele radio-TV, discoteci*, biblioteci de specialitate, care de înregistrări și edituri, magazine etc.; e) organisme de învățământ* muzical și de cercetare științifică; f) nivelul de organizare al comunității sociale, gradul de omogenitate culturală, muzica și clasele sociale, structura socială a timpului liber, accesibilitatea culturală, conștiința tradițiilor cultural-muzicale și rolul social-politic al vieții muzicale, dezvoltarea socială a celorlalte forme de viață artistică și spirituală, modele informale ale vieții muzicale (audiții private, circulația imprimărilor ș.a.), structurile noului environ sonor, vibrațiile, poluare și securitate sonoră colectivă, economia vieții muzicale; orașele muzicale; spații și arhitectura destinată muzicii. 3. Nivelul receptanței muzicale are profunde implicații socio-culturale, relația muzică-publicuri devenind esențială. Receptarea muzicii are motivații diferite și presupune comportamente variate după cum este investigată la nivelul indivizilor, a microgrupurilor sau a comunităților mari, a celor etnice, a maselor; după natura intercomunicării acestora; după sistemul de referință axiologică și culturală al fiecărui nivel, sistem necesar valorizării, selectării și asimilării creației muzicale. Formarea publicurilor și dinamica transformării acestora prin reevaluarea apartenenție, a gusturilor, a prestigiului social, a formelor de evaziune sau contestație, a rolului liderilor de opinie, a noilor mitologii muzicale; evoluția limbajului, clișeului vestimentar, ritmicității și armoniei o dată cu tehnologizarea spectacolului muzical; individualizare și masificare în receptarea muzicală; formarea publicurilor în funcție de vârstă, de genuri ale muzicii, de instituții, de programele mijloacelor de difuzare în masă etc. Există și alte puncte de vedere în ce privește problematica specifică a sociologiei muzicii dar pentru a nu fi confundate cu cele ale filosofiei culturii sau ale muzicologiei și esteticii, trebuie avute în vedere metodele, tehnicile de investigare și prelucrare a datelor, precum și specificul sociologic al interpretării rezultatelor. De exemplu, Ivo Supičić, în Musique et Société. Perspectives pour une sociologie de la musigue, Zagreb, 1971, prezintă o tematică dezvoltată și un program de investigație sociologică în acest domeniu. Pluralismul culturilor muzicale necesită nu numai cercetări în direcția stabilirii identității lor socio-culturale dar și a legitimității diverselor forme ale vieții muzicale, compararea și intercomunicarea dintre ele. Și formele istorice ale vieții muzicale, constituie un domeniu de investigare sociologică pe baze documentare dintr-o perspectivă inconfundabilă față de cea istorică propriu-zisă. Psihologia* muzicii s-a afirmat însă, cu precădere, în procesul de transmitere și receptare a mesajelor muzicale în cadrul mijloacelor de comunicare în masă și a influențelor exercitate de difuzarea lor în grupurile mici, în comportamentul și interrelațiile celor care alcătuiesc microgrupul (3 până la 20 și chiar mai multe persoane, cum ar fi grupul familial, de prieteni sau colegi, de club sau de formație muzicală restrânsă ș.a.). Metodele și tehnicile științifice la care recurge investigarea sociologică sunt multiple mai cu seamă în direcția cercetării empirice, a investigațiilor directe efectuate chiar în câmpul de evenimente muzicale ce interesează (sunt posibile și cercetări indirecte sau secundare atunci când apelăm la sursele documentare sau la informațiile din băncile de date provenite din alte cercetări întreprinse). Aplicarea metodelor riguroase solicită participarea sau îndrumarea cercetărilor de către persoane specializate. În domeniul muzicii este recomandabil ca sociologul să cunoască problemele muzicale și să colaboreze cu specialiștii din acest domeniu. Alegerea temelor de studiu și stabilirea aspectelor specific sociologice devine o preocupare esențială din care decurge și cadrul dau eșantionul ce urmează a fi investigat cât și stabilirea căilor de analiză. Stabilirea eșantioanelor se face pe baza calculului statistic (nu orice segment de public poate forma un eșantion care să ofere date pertinente studiului). Se pot stabili și arii mai întinse în care se pot efectua monografii sociologice, metodă folosită mult de etnomuzicologi și de antropologia culturală. Este recomandabil ca o investigație sociologică să fie precedată de o cunoaștere suficientă a problemelor pe care fenomenele sau colectivitățile studiate le ridică așa după cum, înaintea efectuării cercetării propriu-zise, este necesară pretestarea instrumentelor de observație sau de anchetă ce le vom folosi pentru a stabili o maximă adecvare a lor la specificul fenomenelor. De asemenea, abordarea unei cercetări socio-muzicale presupune adoptarea unei metodologii prin care se stabilește obiectivul cercetării, se formulează temele principale ale analizei (caracteristici și dimensiuni), se formulează întrebările pentru interviu sau pentru chestionar, sau chiar pentru observația directă (prin participare sau nu) astfel încât culegerea datelor despre fenomen, fie pe un caz, câteva cazuri sau pe eșantioane, să poată fi apoi prelucrate după reguli care cer ca datele să fie compatibile cu descrierea, măsurarea sau interpretarea, cauzală sau nu, a obiectului studiat. Desigur că există diferențe importante pentru cercetare, între caracteristicile ce pot fi descrise cantitativ și între opiniile sau chiar atitudinile și aspirațiile declarate și care vor necesita metode adecvate (scale de atitudine, analiza spațiilor de atribute, analize multivariate, a structurilor latente, analiza de conținut, factorială, de varianță etc.). Sociologia folosește și analiza de sistem, analize structural-funcționale sau chiar analize prin modelizare (aplicarea metodelor matematice și probabilistice). Metoda chestionarului pe cât pare de facilă pe atât este de riguroasă în condițiile pe care le cere în folosirea ei. ♦ Sociologia muzicii în România nu are o prea bogată tradiție. Putem spune că cercetările mai vechi și mai noi asupra folclorului* muzical și etnomuzicologia așa cum a fost aplicată de C. Brăiloiu și G. Breazul (încurajat de Școala sociologică de la București) constituie un filon de reală valoare pentru cercetarea sociologică cu care uneori se și confundă. De asemenea, studiile mai recente de etnocorelogie (dansurile naționale) se conjugă fericit cu cele de muzică. După ultimul război mondial s-au întreprins studii sociologice de teren în cadrul unor centre de specialitate, de regulă în domeniul culturii și al culturii de masă, al istoriei artelor și esteticii. Rezultatele multor investigații există ca rapoarte de cercetare nepublicate sau comunicări științifice. Amintim printre specialiști pe: M. Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Elena Zottoviceanu, V. Popescu-Deveselu, P. Câmpeanu, P. Caravia, M. Lunca, C. Schifirneț, H. Culea, Clemansa-Liliana Firca, Speranța Rădulescu, D.-D. Georgescu, Ghizela Sulițeanu, N.Tertulian, M. Caloianu, Ș. Steriade.

CÎMPIA INDO-GANGETICĂ, cîmpie aluvionară între M. Arabiei și G. Bengal (c. 3.000 de km lungime), mărginită în N de masivele Suleiman, Himalaya și Cordiliera Indo-Birmană, iar în S de Pod. Deccan. Străbătută de fl. Indus și Gange cu afl. lor, cuprinde C. Gangelui, Punjab și Sind-Thar. Precipitații bogate, musonice. Mare densitate de populație (c. 400 mil. loc.) cu șapte orașe de peste 1 mil. loc. (Lahore, Lyallpur, Karachi în Pakistan; Delhi, Kanpur în India; Dhaka, Chittagong în Bangladesh). Mare zonă de cultură a grîului, orezului, ceaiului și iutei. Întinse zone irigate. Zăcăminte de petrol și gaze naturale.

julfă, julfe s. f. prăjitură tradițională preparată în Moldova și Banat, a cărei rețetă include și semințe de cânepă fierte în lapte, ce pot induce o ușoară stare de euforie

prosti, prostesc I. v. t. a induce (pe cineva) în eroare, a-l duce cu vorba; a păcăli, a înșela II. v. r. 1. a avea o atitudine afectată, plină de mofturi / de pretenții 2. a se comporta / a evolua sub posibilitățile proprii

guru s. m. ♦ 1. ◊ „Ceva intermediar între preot al diverselor secte hinduse și preceptor – sau chiar judecător – guru este o prezență pitorească între Indus și Gange [...] Guru mai este considerat și un intermediar sacru între Dumnezeu (Hari) și oameni. De aceea cuvântul gurului este socotit drept «Adevăr absolut», iar persoana lui este divinizată.” Cont. 13 XII 74 p. 4; v. și 16 X 81 p. 12. ♦ 2. Mentor spiritual ◊ „[...] supremația lui Jean-Paul Sartre, marele «guru» al intelighenției pariziene.” R.lit. 28/95 p. 14 (cuv. sanscrit; cf. fr. gourou, engl. guru; PR 1960, BD 1966)

iárbă sf [ At: COD. VOR. 144/15 / Pl: (înv) ierbi, ĕ, (5, 12, 13 colectiv) ierburi / E: ml. herba ] 1 Plante erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. 2 (Îe) Paște murgule, iarbă verde Va trebui să aștepți mult și bine până ți se va întâmpla ceea ce îți dorești. 3 (Îe) Din pământ, din iarbă verde Cu orice preț Si: neapărat. 4 Nutreț verde, proaspăt cosit. 5 (Lpl) Buruieni de tot felul. 6 Pajiște. 7 (Îs) ~bă rea Plantă otrăvitoare nedefinită mai îndeaproape. 8 (Pfm; îas) Om rău, primejdios. 9 (Reg; Îe) A fi de-o iarbă cu cineva A fi de aceeași vârstă sau de același neam cu cineva. 10 (Îe) Când mi-o crește iarba-n barbă Niciodată. 11 (Îe) A crește iarba pe sub cineva A fi leneș. 12 (Îs) Ierburi de leac Plante medicinale. 13 Plante cu care se condimentează mâncărurile. 14 (Arg) Nume dat marihuanei sau hașișului. 15 (Îe) A merge la iarbă verde A merge la picnic. 16 (Îc; șîc iarba-boierului, iarba-canarașului, iarba-cănărașului, iarba-canarului, iarba lui Timofte, iarba-mâței, iarba-popilor, iarba-preoților, iarba-șarpelui, iarba-șerpii, iarba-șiertească, iarbă-bălaie, iarbă-boierească, iarbă-crestată, iarbă-dalbă, iarbă-de-mătase, iarbă-ghilană, iarbă-neagră și mare, iarbă-sură, iarbă-șierțească, iarbă-șerpească, iarbă-tărcată, iarbă-tărcățică, iarbă-vărgată) iarbă-albă Plantă ierboasă din familia gramineelor, cu frunze vărgate cu linii albe – roșiatice, cultivată mai ales prin grădini Si: ierbăluță, panglicuță (Phalaris arundinacea). 17 (Bot; îc) iarba-albinei, iarba-albinelor, iarba-ciutei Dumbravnic (Melittis melisophyllum) 18 (Bot; îc) iarbă -alunecoasă, iarbă-aspră, iarbă-țeapănă Țăpoșică (Nardus stricta). 19 (Mtp; Îc) iarba-apelor Un anumit fel de iarbă (1) care răsare în locurile unde apar la suprafață izvoarele și pe care nu o recunoaște decât cel inițiat. 20 (Bot; îc) iarba-asinului Luminiță (Oenothera biennis). 21 (Îc) iarba-aerului, iarba-fiarelor, iarba-cerii, iarba-ferii, iarba-fierului, iarba-rândunelei Plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynachum vincetoxicum). 22 (În basme; îc) iarba-fiarelor Iarbă (1) cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă. 23 (Pex; fig; îac) Putere supranaturală care poate ajuta la ceva greu de obținut. 24 (Bot; îc) iarba-bolnavului, iarba-balaurului, iarba-roșie, iarba-șarpelui Răculeț (Polygonum bistorta). 25 (Bot; îc) iarba-bălții Coada-vulpii (Alopecurus pratensis). 26 (Bot; îac; șîc iarba-băteață) Păiuș (Descampsia caespitosa). 27 (Bot; îc) iarba-boierilor, iarba-boierului, iarba-boilor Ricin (Ricinus communis). 28 (Bot; îc) iarba-boierului, iarbă-broștească Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 29 (Bot; îc) iarba-boierului Brusture (Arctium lappa). 30 (Îc) iarba-broaștelor Mică plantă, din familia hidrocharitaceelor, cu frunze lucioase, rotunde care plutesc la suprafața apei și cu flori albe Si: limba-broaștei, mușcatul-broaștelor (Hydrocharis morus-ranae). 31 (Bot; îc) iarba-bubei, iarba-bubelor Omag (Aconitum callibotryon). 32 (Bot; îc) iarba-cailor, iarbă-dulce Flocoșică (Holcus lanatus). 33 (Bot; îc) iarba-calului Părul-porcului (Festuca sulcata). 34 (Îc) iarba-carelor Plantă medicinală pusă în apa de baie pentru copiii care nu pot să meargă (Senecio erraticus). 35 (Îc) iarba-căprioarei Planta Donoricum hungaricum. 36 (Îc) iarba-cărtițelor, iarba-mătrililor Plantă folosită în medicina populară în tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hedaraceum). 37 (Bot; îc) iarba-cășunatului, iarba-cășunăturii Stupiniță (Platanthera bifolia). 38 (Bot; îc) iarba-cătanelor, iarba-porcului, iarba-sărăciei, iarbă-cătunească Busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora). 39 (Bot; îc) iarba-cerbilor, iarba-câinelui Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 40 (Bot; îc) iarba-ciobanului, iarbă-voinicească Varga-ciobanului (Dipsacus silvestris). 41 (Bot; îc) iarba-ciumei Ciumărea (Galega officinalis). 42 (Îc) iarba-ciutei Plantă compozită cu flori galbene dispuse în capitule Si: cujdă (Doronicum austriacum). 43 (Bot; îac; șîc iarba-lupului) Turtă (Carlina acaulis). 44 (Îc) iarba-câmpului, iarba-vântului Plantă cu tulpini noduroase și cu flori verzui-alburii sau violete Si: păiuș (Agrostis stolonifera). 45 (Bot; îc) iarba-cocoșului Cocoșei de câmp (Adonis aestivalis). 46 (Bot; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 47 (Îc) iarba-codrului, iarba-lupului Plantă care induce stări de somnolență, amețeală și dureri de cap Si: mătrăgună (Atropa belladona). 48 (Îc) iarba-coifului, iarba-fierului, iarba-jermilor, iarba-viermilor Plantă otrăvitoare care crește pe piatră de cremene (Aconitum napellus). 49 (Îc) iarba-cristoforului, iarba-fiarelor, iarba lui Hristofor, iarba-orbalțului, iarba Sf. Cristofor, iarbă-de-orbanț Plantă folosită în trecut ca leac împotriva ciumei, a bolilor de piele, a rănilor sau care se dădea vitelor. Si: orbalț (Actaea spicata). 50 (Bot; îc) iarba-crucii Smântânică (Galium cruciata). 51 (Bot; îac; șîc iarba-tăieturii) Gențiană (Gentiana cruciata). 52 (Îac; șîc iarba lui Sf. Ion, iarba-sângelui, iarba-spaimei, iarba-spurcății, iarbă-sunătoare) Plantă care se folosește împreună cu florile sale atât în farmacie, cât și în medicina populară contra durerilor de stomac, bolilor de ficat, bolilor de rinichi, eczemelor, pojarului Si: sunătoare, pojarniță (Hypericum perforatum). 53 (Bot; îac; șîc iarbă-lăptoasă, iarbă-lipitoare) Amăreală (Polygala comosa). 54 (Bot; îc) iarba-cucului, iarba-iepurelui, iarbă-tremurătoare Tremurătoare (Briza media). 55 (Îac) Planta Orobache alba. 56 (Bot; îac; șîc iarbă-de-lămâioară) Cimbru (Thymus vulgaris). 57 (Îc) iarba-cuforilor, iarbă-neagră Plantă care se folosește ca leac împotriva eczemelor (Filipendula vulgaris). 58 (Îc) iarba-curelei Plantă amintită în cântecele populare Si: năgară (Stipa capillata). 59 (Îc) iarba-datului, iarba-faptului, iarba-fecioarei, iarba-feciorilor, iarba-surpăturii, iarbă-de-surpătură Plantă care se folosește în medicina populară Si: fecioară (Herniaria glabra). 60 (Bot; îc) iarba-degetelor, iarbă-cu-cinci-foi Cinci-degete (Potentilla reptans). 61 (Îc) iarba-degetului, iarbă-de-plămâni, iarbă-de-tripăl Plantă care se folosește ca leac pentru bolile de plămâni Si: degetar (Digitalis grandiflora). 62 (Bot; îc) iarba-dintelui Dințură (Odontites rubra). 63 (Bot; îc) iarba-dracului Ciumăfaie (Datura stramonium). 64 (Bot; îc) iarba-dragostei Limba-cucului (Botrychium lunaria). 65 (Îc) iarba-drumurilor Planta Chenopodium murale. 66 (Bot; îc) iarba-eretei, iarba-găinilor Vulturică (Hieracium pilosella). 67 (Îc) iarba-faptului Mică plantă ierboasă din familia crassulaceelor, cu tulpină șerpuitoare, frunze cilindrice și flori albe care crește pe stâncile de calcar (Sedum album). 68 (Bot; îc) iarba-fânului, iarbă-mirositoare Vițelar (Anthoxanthum odoratum). 69 (Îc) iarba-fecioarelor Plantă folosită în medicina populară ca aperitiv și digestiv pentru bolile de ficat și pentru dureri de stomac Si: pelin, pelin-alb (Artemisia absinthum). 70 (Îc) iarba-fetei, iarbă-moale Plantă cu frunze liniare, lanceolate cu flori în corimb (Stellaria holostea). 71 (Îc) iarba-frântului, iarba-sasului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea herniei, durerilor de mijloc și de stomac Si: sănișoară (Sanicula europaea). 72 (Îc) iarba-frigurilor Plantă ale cărei flori se folosesc în medicina populară și în farmacie Si: albăstriță (Centaurea cysnus). 73 (Îac; șîc iarbă-de-curcă, iarbă-de-friguri, iarbă-gonitoare-de-friguri, iarbă-începătoare-de-sânge) Plantă care se folosește în medicina populară pentru tratarea frigurilor, ca tonic, stomahic și febrifug (Centaurium umbellatum). 74 (Îc) iarba-fumului, iarbă-de-curcă Plantă întrebuințată în medicina populară contra bolilor de piele, stomac și splină Si: fumăriță (Fumaria officinalis). 75 (Îc) iarba-găii, iarba-găii-amară Plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri asprii, cu flori galbene Si: amăruță (Picris hieracioides). 76 (Bot; îc) iarba-găinii, iarba-găinilor Gălbenuși (Crepis setosa). 77 (Bot; îc) iarba-gâștei, iarba-sclintiturii Plantă folosită în medicina populară împotriva frigurilor și a scrântiturii (Potentilla anserina). 78 (Îc) iarba-gâtului Mică plantă ierboasă din familia scrofulaceelor, cu tulpină păroasă, frunze moi, flori galbene și care crește pe locurile umede de pe coastele munților (Tozzia alpina). 79 (Îc) iarba-gușteriței, iarbă-creață Veche plantă medicinală cultivată în stațiuni de plante medicinale și în grădini țărănești, folosită în farmacie ca dezinfectant și în medicina populară sub formă de ceai contra durerilor de stomac, diaree și pentru poftă de mâncare Si: izmă (Mentha longifolia). 80 (Îc) iarba-iepurelui, iarba-iepurilor Plantă amintită în cântecele populare Si: susai (Sonchus oleracesus). 81 (Îc) iarba-întruielelor Plantă folosită ca leac împotriva reumatismului Si: grozamă (Genista sagittalis). 82 (Îc) iarba-junghiului Plantă folosită în medicina populară, care se pune în scăldătoarea copiilor Si: (Centaurea phrygia). 83 (Îac; șîc iarba-tăieturii) Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și la scăldături Si: ochiul-boului (Chrysanthemum leucanthemum). 84 (Îc) iarba-junghiurilor, iarbă-de-holbură, iarbă-de-junghiuri Plantă folosită în medicina populară contra junghiurilor (Geranium pratense). 85 (Bot; îc) iarba-limbii, iarbă-de-durerea-gâtului Oușor (Sreptopus amplexifolius). 86 (Bot; îc) iarba-limbricilor Unghia-găii (Astragalus glycyphyllus). 87 (Îc) iarba-lingurii, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra rănilor și hepatitei (Inula britannica). 88 (Bot; îc) iarba-lui-Antonie, iarba-lupăriei, iarba-șopârlei, iarbă-neagră Busoioc-sălbatic (Prunella vulgaris). 89 (Bot; îc) iarba-lui-ceas-rău Cervană (Lycopus europaeus). 90 (Îc) iarba-lui-cel-slab, iarba-năpârcii Plantă folosită în medicina populară împotriva surmenajului, anemiei, durerilor de dinți și a brâncii la porci Si: iarba-șarpelui (Echium vulgare). 91 (Bot; îc) iarba-lui-Daraboiv, iarbă-dulce, iarbă-tare Lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata). 92 (Îc) iarba-lui-Dumnezeu Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de stomac Si: lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 93 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Gheorghe, iarba-mărgăritarului Plantă ale cărei flori sunt folosite în medicina populară la prepararea unui ceai contra durerilor de piept Si: lăcrămioare (Convallaria majalis). 94 (Bot; îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Sburătoare (Chamaenerion angustifolium). 95 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: măselariță (Hyosciamus niger). 96 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Plantă care se fierbe împreună cu alte plante folosită contra durerilor de încheieturi și de picioare și în medicina populară veterinară Si: cinsteț (Salvia glutinosa). 97 (Îac) Plantă folosită în medicina populară Si: jale (Salvia pratensis). 98 (Îc) iarba-lui-Tat, iarba-lui-Tate, iarba-lui-Taten, iarba-lui-Tatic, iarba-lui-Tatie, iarba-lui-Tatin, iarba-lui-Tatol, iarba-lutatinului, iarba-tatii, iarbă-băloasă, iarbă-întăritoare, iarbă-neagră Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de piept, astm, gâlci, dureri de mijloc, de dinți, diaree, hernie și ca unguent Si: tătăneasă (Symphytum officinale). 99 (Bot; îc) iarba-lui-Timofte Iarba-iepurelui (Phleum alpinum). 100 (Bot; îac; șîc iarba-lui-Timofteu, iarba-lui-Timoftei, iarba-lui-Timofti Timoftică (Phleum pratense). 101 (Bot; îc) iarba-lupului, iarba-ciutei, iarba-tunului Borșișor (Sempervivum schlechani). 102 (Îac; șîc iarba-urechii, iarbă-de-tun, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă) Plantă cultivată adesea pe case, șuri, grajduri cu credința că apară împotriva trăsnetului, folosită în medicina populară împotriva durerilor de urechi Si: urechelniță (Sempervivum tectorum). 103 (Îc) iarba-măgarului Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: scaiul-dracului (Eryngium campestre). 104 (Bot; îc) iarba-mălcedului, iarbă-potcă Trei-frați-pătați (Viola arvensis). 105 (Îc) iarba-mării, iarbă-de-mare Plantă ierboasă acvatică, din familia potamogetonaceelor, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formând adesea întinse livezi submarine (Zostera marina). 106 (Îc) iarba-mărinului, iarba-cerii, iarbă-băloasă Planta Centaurea austriaca. 107 (Bot; îc) iarba-mărinului, iarba-cerii Albăstriță (Centaurea jacea). 108 (Bot; îc) iarba-mărinului Corobatică (Centaurea nigrescens). 109 (Îc) iarba-mătricilor, iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară la tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hederaceum). 110 (Bot; îc) iarba-mătrișii Râjnică (Cardamine impatiens). 111 (Îc) iarba-mâței, iarbă-vântului, iarbă-flocoasă Plantă folosită în medicina populară contra tusei, frisoanelor, durerilor de cap, ale cărei frunze se așază pe burta copiilor bolnavi de dizenterie și care este mâncată cu plăcere de pisici Si: cătușnică (Nepeta cataria). 112 (Bot; îac) Poala Sfintei Marii (Nepeta pannonica). 113 (Bot; îc) iarba-mâțului, iarba-pisicii, iarba-pisicilor Valeriană (Valeriana officinalis). 114 (Bot; îc) iarba-metricii Floare-de-perină-broștească (Anthemis macrantha). 115 (Îc) iarba-minciunii Plantă folosită în medicina populară contra tusei și ale cărei frunze se pun pe răni și pe tăieturi pentru a opri sângerarea (Plantago cornuti). 116 (Bot; îc) iarba-mlaștinei Pipirig (Juncus conglomeratus). 117 (Bot; îac) Rugină (Juncus effusus). 118 (Bot; îac) Pipirig (Juncus inflexus). 119 (Bot; îac) Mălaiul-cucului (Luzula piosa). 120 (Bot; îc) iarba-muncilor Trifoi-alb (Trifolium repens). 121 (Îc) iarba-nebunilor, iarbă-strănutătoare, iarbă-șerpească Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară veterinară care se pune în urechea porcilor bolnavi de brâncă sau contra dalacului la cai Si: spânz (Helleborus niger, Helleborus purpurascens). 122 (Îc) iarba-negeilor Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor (Teucrium montanum). 123 (Bot; îc) iarba-nigeilor Juslen (Sedum hispanicum). 124 (Îc) iarba-nisipului Planta Corynephorus canescens. 125 (Îc) iarba-o-mie-bună Plantă folosită în medicina populară la prepararea diverselor leacuri Si: frăsinel (Dictamnus albus). 126 (Îc) iarba-oilor, iarba-șoarecelui, iarbă-strănutătoare Plantă folosită în medicina populară la prepararea ceaiului contra durerilor de stomac, a febrei, a tuturor bolilor care implică aparatul genital feminin, și contra tăieturilor, a rănilor Si: coada-șoricelului (Achillea millefolium). 127 (Bot; îc) iarba-orbalțului Rotungioare (Homogyne alpia). 128 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-faptului, iarba-rănii, iarbă-de-răni, iarbă-de-vatăm, iarbă-de-vătămătură Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). 129 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus sterilis). 130 (Mar; îc) iarba-osului Arbust mic cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene, folosit în medicina populară contra diareei și care se dă la vitele care se umflă Si: mălăoaie (Helianthemum alpestre). 131 (Îc) iarba-osului, iarba-ursului Plantă folosită în medicina populară pentru febră și vătămări (Helianthemum nummularium). 132 (Bot; îc) iarba-osului Mălăoaia-stâncilor (Helianthemum rupifragum). 133 (Bot; îc) iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus japonicus). 134 (Bot; îac) Secărea (Bromus secalinus). 135 (Bot; îc) iarba-păduchelui, iarba-păduchilor Pintenel (Pedicularis paustris). 136 (Bot; îc) iarba-păduchilor, iarbă-de-strănutat Roțoțele-albe (Achillea ptarmica). 137 (Bot; îac) Clocotici (Rhinanthus minor). 138 (Bot; îac) Bălbisă (Stachys silvatica). 139 (Îc) iarba-pălăriei, iarba-părului Plantă folosită în medicina populară, a cărei rădăcină pisată se folosește la dureri de cap, iar ceaiul din frunzele sale, împreună cu alte plante, se folosește contra răcelii Si: brusture (Petasites hybrudus). 140 (Îc) iarba-pământului, iarba-plămânilor, iarba-plumânei, iarba-plumănului Planată folosită în medicina populară pentru tratarea bolilor pulmonare Si: mierea-ursului (Pulmonaria officinalis). 141 (Bot; îc) iarba-părului Perișor (Elymus asper). 142 (Îc) iarba-pârciului, iarba-sângelui, iarbă-de-pârci Plantă folosită în medicina populară contra reumatismului și a rănilor la vite Si: năpraznică (Geranium robertianum). 143 (Bot; îc) iarba-piciorul-găinii Floare-de-leac (Ranunculus repens). 144 (Îc) iarba-porcilor, (reg) iarba-jermilor, iarba-puricelului, iarba-purecilor, iarba-țânțarilor, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-amară, iarbă-creață Plantă folosită în medicina populară care se pune în încălțăminte contra bătăturilor sau pe rănile vitelor ca să nu facă viermi Si: Iarbă-roșie (Polygonum persicaria). 145 (Îc) iarba-porcilor, iarba-tunului, iarbă-de-grădină, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea). 146 (Îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Plantă folosită în medicina populară contra umflăturilor de la mâini și contra afecțiunilor pulmonare Si: brâncă (Lobaria pulmonaria). 147 (Îc) iarba-porcului, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-ghiol, iarbă-sărată Brâncă (Salicornia europaea). 148 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Săricică (Salsola kali). 149 (Îac; șîc iarbă-de-trânji, iarbă-neagră) Plantă folosită în medicina populară contra scrofulozei, contra crupului difteric la porci Si: buberic (Scrophularia nodosa). 150 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Brâncă (Stereum hirsutum). 151 (Bot; îc) iarba-porcului Plevaiță (Xeranthemum annuum). 152 (Bot; îc) iarba-porumbilor Găinuși (Isopyrum thalictroides). 153 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puriceilor, iarba-puricelui, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară veterinară în tratamentul rănilor de la picioarele vițeilor și pentru colorarea lânei în galben Si: dintele-dracului (Polygonum hydropiper). 154 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puricelui, iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-de-făcut-copii, iarbă-roșie Planta Polygonum lapathifolium). 155 (Bot; îc) iarba-puricelui Puricică (Pulicaria vulgaris). 156 (Îc) iarba-raiului Plantă folosită în medicina populară la crampe stomacale și diaree Si: vetrice (Chrysanthemum macrophyllum). 157 (Bot; îc) iarba-rațelor, (reg) iarbă-rea Mană-de-apă (Glyceria aquatica). 158 (Îc) iarba-rândunelei, iarba-rândunicii, iarbă-de-negei, iarbă-de-negi Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor și a bubelor de piele Si: rostopască (Chelidonium majus). 159 (Bot; Îc) iarba-rândunelei-mici Roșuță (Anagalis caerulea). 160 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bolilor de piele, a scorbutului și a hemoroizilor Si: untișor (Ficaria verna). 161 (Îc) iarba-roilor, iarba-albinelor, iarba-stupilor, iarba-stupului Plantă folosită pentru frecatul coșnițelor cu care se prind stupii roiți sau, în medicina populară, sub formă de ceai contra durerilor de dinți, de urechi și de piept și ca expectorant sau cardiac Si: roiniță (Melissa officinalis). 162 (Bot; îc) iarba-sasului Coada-calului (Hippuris vulgaris). 163 (Bot; îc) iarba-săgeții Săgeata-apei (Sagittaria sagittifolia). 164 (Îc) iarba-sângelui, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare Plantă folosită în medicina populară contra febrei tifoide, sifilisului, frigurilor, decoctul dându-se la vitele bolnave de sânge Si: gălbinele (Lysimachia vulgaris). 165 (Îc) iarba-Sfintei-Marii Planta Hierochloë australis. 166 (Îc) iarba-Sfintei-Sofia Plantă întrebuințată pentru confecționarea măturilor Si: peliniță (Artemisia pontica). 167 (Îc) iarba-smeului, iarba-urechii, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-urechi, iarbă-groasă Plantă folosită în medicina populară contra urâțeniei și în unele credințe populare (Sedum maximum). 168 (Îc) iarba-smizii, iarbă-smidă, iarbă-smiză Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap, a lipsei poftei de mâncare Si: dumbăț (Teucrium chamaedrys). 169 (Îc) iarba-soarelui Plantă ai cărei rizomi, frunze și flori se folosesc în medicina populară la vindecarea rănilor Si: arnică (Arnica montana). 170 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra dalacului Si: vanilie-sălbatică (Heliotropium europaeum). 171 (Bot; îac; șîc iarbă-dulce) Barba-caprei (Tragopogon orientalis). 172 (Bot; îc) iarba-somnului Urechea-porcului (Salvia verticillata). 173 (Bot; îac) Papanași (Trifolium arvense). 174 (Bot; îc) iarba-spurcului, iarbă-întăritoare Vineriță (Ajuga reptans). 175 (Bot; îac; șîc iarbă-înfărinată, iarbă-piciorul-gâștei) Spanacul-ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus). 176 (Bot; îc) iarba-stupului Apărătoare (Calamintha clinopodium). 177 (Bot; îc) iarba-surpăturii Feciorică (Herniaria incana). 178 (Îc) iarba-surzilor Mică plantă ierboasă din familia saxifragaceelor, cu tulpina dreaptă și flori albe-gălbui care crește prin regiuni stâncoase (Saxifraga aizoon). 179 (Bot; îc) iarba-șarpelui Coada-zmeului (Calla palustris). 180 (Îac; șîc iarba-șerpilor) Plantă al cărei rizom se folosește ca vermifug Si: ferigă (Dryopteris filix-mas). 181 (Îc) iarba-șarpelui, iarba-vătămăturii Plantă folosită în medicina populară sau care se usucă și se dă la vite pentru a da mai mult lapte Si: muma-pădurii (Lathraea squamaria). 182 (Îc) iarba-șarpelui Plantă care se folosește în medicina populară la spălatul rănilor provocate de mușcătura șerpilor Si: mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 183 (Bot; îac) Șopârliță (Veronica chamaedrys, Veronica latifolia, Veronica teucrium). 184 (Bot; îc) iarba-șerii Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 185 (Bot; îc) iarba-șoarecului Pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium). 186 (Îc) iarba-șopârlei, iarba-șopârlelor, iarbă-roșie Plantă cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum). 187 (Bot; îc) iarba-tainei Lăcrămiță (Catabrosa aquatica). 188 (Bot; îc) iarba-tăieturii, iarba-bubii, iarba-tâlharului, iarba-vântului, iarbă-de-rană, iarbă-de-răni Vindecea (Betonica officinalis). 189 (Îc) iarba-tăieturii Plantă care se folosește în medicina populară ca stimulent (în rachiu), contra durerilor de cap, hepatită, astmului, iar minerii din Munții Apuseni folosesc tulpinile ca fitil pentru explozii Si: lumânărică (Gentiana asclepiadaea). 190 (Bot; îac; șîc iarba-fierului, iarbă-de-târtil) Încheietoare (Sideritis montana). 191 (Îc) iarba-tâlharului Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și răni Si: tâlhărea (Mycelis muralis). 192 (Îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii, iarbă-de-șoldină, iarbă-de-șoaldină, iarbă-de-trânji, iarbă-grasă Plantă cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb (Sedum acre). 193 (Bot; îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii Rujă (Sedum rosea). 194 (Bot; îc) iarba-untului, iarba-vântului Verigel (Orobanche caryophzllacea). 195 (Bot; îc) iarba-untului Crăielici (Orobanche lutea). 196 (Bot; îc) iarba-urâciunii Garofiță (Dianthus carthusianorum). 197 (Bot; îac) Garofițe-de-munte (Dianthus compactus). 197 (Îc) iarba-ursului Plantă care se fierbe pentru colorarea lânii în verde Si: pedicuță (Lycopodium clavatum). 198 (Bot; îac) Ciupercă nedefinită mai îndeaproape (Ramaria aurea). 199 (Bot; îc) iarba-vătămăturii, iarbă-ghimpoasă Ghimpariță (Crypsis aculeata). 200 (Bot; îc) iarba-vătămăturii Scrintitoare (Potentilla argentea). 201 (Îc) iarba-vântului Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară contra diareei Si: neghină (Agrostemma githago). 202 (Îac) Plantă cu frunze liniare, cu flori violacee sau verzi în spicule (Apera spica-venti). 203 (Bot; Trs; îac) Steliță (Aster amellus). 204 (Bot; îac) Coamă-de-aur (Aster linosyris). 205 (Bot; îac; șîc iarba-câinelui, iarbă-câinească) Pir-gros (Cynodon dactylon). 206 (Bot; îc) iarba-vântului Opaiță (Melandryum album). 207 (Îac) Plantă folosită la vopsitul ouălor Si: dediței (Pulsatilla vulgaris). 208 (Îc) iarba-voinicului Planta care atunci când este tânără se folosește ca salată de primăvară și în medicina populară Si: năsturel (Nasturtium officinale). 209 (Bot; îac) Brâncuță (Sisymbrium officinale). 210 (Bot; îc) iarba-vrăjitoarei Tilișcă (Circaea lutetiana). 211 (Îc) iarba-vulturului Plantă din familia compozitelor cu frunze lanceolate sau liniare, cu flori galbene în capitule (Hieracium umbellatum). 212 (Îc) iarba-zgăibii Plantă utilizată în medicina populară Si: spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 213 (Îac; șîc iarbă de zgăibi, iarbă de zgaibă) Planta Lapsana communis. 214 (Reg; îc) iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară contra zgăibii Si: căldărușa-popii (Nicandra physaloides). 215 (Îc) iarbă-albastră Plantă din familia gramineelor, cu frunze plane, îngrămădite la baza tulpinii, care crește prin locuri umede (Molinia coerulea). 216 (Îc) iarbă-albă de slatină, iarbă-de-gălbează, iarbă-de-sare, iarbă-de-sărătură Planta Puccinelia distans. 217 (Îc) iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap și a durerilor de urechi Si: granat (Chrysanthemum parthenium). 218 (Bot; îc) iarbă-amară, iarbă-creață Schinel (Cnicus bedictus). 219 (Bot; îc) iarbă-băloasă Colacul-babei (Alchemilla acutiloba). 220 (Bot; îc) iarbă-bărboasă Pelin negru (Artemisia vulgaris). 221 (Bot; îac; șîc iarbă-ghimpoasă) Costrei (Echinochloa crus-gali). 222 (Bot; îc) iarbă-căiasă, iarbă-lungă-de-lac, iarbă-lungoare Urda-vacii (Cardaria draba). 223 (Bot; îc) iarbă-ce-moaie-vinele, iarbă-întăritoare-a-vinelor Canale (Impatiens balsamina). 224 (Bot; îc) iarbă-costrei Mohor (Setaria verticillata). 225 (Bot; îc) iarbă-de-apă, iarbă-flocoasă, iarbă-lânoasă Siminoc (Gnaphalium uliginosum). 226 (Bot; îc) iarbă-de-bahnă Ierboi-de-bahnă (Beckmannia erucaeformis). 227 (Bot; îc) iarbă-de-boale, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare, iarbă-de-rană, iarbă-de-toate-boalele Usturoiță (Alliaria officinalis). 228 (Îc) iarbă-de-bou-sălbatică Planta Anchusa ochroleuca. 229 (Bot; îac) Limba-boului ( Anchusa officinalis). 230 (Îc) iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu numeroase întrebuințări în medicina populară: frunzele se aplică pe răni și se folosesc la boli de ochi, sucul se folosește contra limbricilor și rădăcina este folosită la prepararea unui ceai contra afecțiunilor pulmonare și gastrice Si: pătlagină (Plantago major). 231 (Îac) Plantă folosită în medicina populară în afecțiunile pulmonare Si: patlagină (Plantago media). 232 (Îc) iarbă-de-cositor Plantă folosită frecvent în medicina populară Si: coada-calului (Equisetum arvense). 233 (Bot; îac) Pipirig (Equisetum hiemale). 234 (Bot; îc) iarbă-de-crescut-părul Torțel (Cuscuta epithymum). 235 (Bot; îc) iarbă-de-dat, iarba-cășunăturii, iarbă-flocoasă Talpa-gâștii (Leonurus cardiaca). 236 (îc) iarbă-de-dureri Coada-cocoșului (Polygonatum latifolium). 237 (Îac; șîc iarbă-de-durori) Plantă al cărei rizom se folosește în medicina populară contra podagrei (Polygonatum odoratum). 238 (Bot; îc) iarbă-de-friguri Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 239 (Îc) iarbă-de-ghiață Plantă ornamentală, suculentă cu flori viu și variat colorate Si: gheață (Mesembrianthemum crystallinum). 240 (Bot; îc) iarbă-de-greutate Suliman (Ajuga genevensis). 241 (Bot; îc) iarbă-de-inimă-rea, iarba-roșie Punga-babei (Pulicaria dysenterica). 242 (Bot; îc) iarbă-de-întruiele Cânepioară (Eupatorium cannabinum). 243 (Îc) iarbă-de-margină, iarbă-văpsătoare Plantă care se folosește la vopsirea lânii în roșu Si: roibă (Rubita tinctorum). 244 (Bot; îc) iarbă-de-munte Păiuș (Festuca ovina). 245 (Bot; îc) iarbă-de-negei Aior (Euphorbia esula). 246 (Bot; îac; șîc iarbă-de-râie) Alior (Euphorbia helioscopia). 247 (Îc) iarbă-de-om-sărac Plantă folosită în medicina populară Si: avrămească (Gratiola officinalis). 248 (Bot; reg; îc) iarbă-de-păr Buruiană-de-păr (Chara). 249 (Îc) iarbă-de-păsări Plantă folosită în medicina populară veterinară Si: scânteuță (Anagallis arvensis). 250 (Îac) Plantă folosită în medicina populară la scrântituri, cangrene etc Si: rocoină (Stellaria media). 251 (Îc) iarbă-de-perină Plantă folosită la vopsitul în galben Si: floare-de-perină (Anthemis tinctoria). 251 (Îc) iarbă-de-piatră Plantă aromată, meliferă și furajeră folosită în medicina populară contra frisoanelor și leucoreei sau pentru aromatizarea tutunului, iar planta uscată se așază în haine contra moliilor Si: sulfină (Melilotus officinale). 252 (Îc) iarbă-de-plămâni Plantă medicinală folosită contra durerilor de piept (Centaurea micranthos). 253 (Bot; îc) iarbă-de-rovină Bumbăcariță (Eriophorum vaginatum). 254 (Îc) iarbă-de-sărătură Planta Suaeda maritima. 255 (Îc) iarbă-de-slatină Planta Poa bulbosa vivipara. 256 (Bot; îc) iarbă-de-smidă Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 257 (Îc) iarbă-de-soponit, iarbă-de-tăietură Plantă al cărei rizom se folosește la prepararea săpunului Si: săpunariță (Saponaria officinalis). 258 (Bot; îc) iarbă-de-Susan Costrei (Sorghum halepense). 259 (Îc) iarbă-de-șoaldină Planta Sedum hillebrandii. 260 (Bot; îc) iarbă-de-talan Ruscuță-primăvăratică (Adonis vernalis). 261 (Îc) iarbă-de-țelină, iarbă-englezească Plantă folosită în medicina populară la băi contra reumatismului Si: zizanie (Lolium perene). 262 (Îc) iarbă-de-urechi Ciupercă din familia pezizaceelor Si: urechea-babei (Peziza aurantia). 263 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra tusei, rănilor și a febrei Si: năvalnic (Phyllitis scolopendrium). 264 (Bot; îac; șîc ~ă-grasă) Gheață (Sedum spectabile). 265 (Îc) iarbă-de-vătăm Plantă folosită în medicina populară contra trânjii și contra unor boli care apar la vite Si: linăriță (Linaria vulgaris). 266 (Îc) iarbă-de-zugrăvit, iarbă-văpsătoare Plantă folosită în medicina populară la dropică și contra gălbezei la oi Si: drobușor (Isatis tinctoria). 267 (Bot; îc) iarbă-deasă, iarbă-dulce-de-baltă Hirușor (Poa annua). 268 (Bot; îc) iarbă-deasă Firișca-șopârlelor (Poa alpina). 269 (Bot; îac) Firicea (Poa bulbosa). 270 (Îac) Plantă cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis). 271 (Îac) Firuță (Poa pratensis). 272 (Bot; îac) Șuvar-de-munte (Poa trivialis). 273 (Bot; îc) iarbă-dulce, iarbă-dulce-de-baltă Rourică (Glyceria fluitans). 274 (Bot; îc) iarbă-dulce Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra). 275 (Îac) Planta Nonnea atrata. 276 (Îac) Plantă folosită în credințe populare Si: barba-caprei (Tragopogon pratensis). 278 (Îac; șîc iarbă-dulce-de-munte, iarbă-dulce-de-pădure) Plantă cu frunze lanceolate, cu sporangii pe ambele părți ale nervurii mediane (Polypodium vulgare). 279 (Îc) iarbă-flocoasă Plantă amintită în cântecele populare Si: siminoc (Helichrysum arenarium). 280 (Bot; îac; șîc, reg, iarbă-neagră) Talpa-lupului (Leonurus marrubiastrum). 281 (Îac; șîc iarbă-mambie) Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de mijloc Si: voronic (Marrubium vulgare). 282 (Bot; îc) iarbă-frumoasă Bănuți (Bellis perenis). 283 (Îc) iarbă-grasă, iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară contra afecțiunilor pulmonare sau, fiartă în lapte, se folosește pentru cicatrizarea urmelor lăsate de vărsatul de vânt pe față Si: amăreală (Polygala vulgaris). 284 (Bot; îc) iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 285 (Îc) iarbă-grasă Planta Sedum purpureum. 286 (Îc) iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-nodoroasă, iarbă-roșie Plantă care se folosește în medicina populară sub formă de ceai contra diareei și în medicina populară veterinară Si: troscot (Polygonum aviculare). 287 (Îc) iarbă-împușcată, iarba-stârpitului Plantă care se folosește în medicina populară amestecată cu rachiu contra durerilor de stomac (Hypochoeris maculata). 288 (Bot; îc) iarbă-înfă(r)inata Fragă-tătărască Chenopodium foliosum). 289 (Îc) iarbă-lată Planta Carex digita. 290 (Bot; îac) Stânjenei (Iris germanica). 291 (Îc) iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară ca purgativ drastic contra afecțiunilor biliare Si: buruiană-de-venin (Euphorbia lathyris). 292 (Îac) Planta Polygala major. 293 (Bot; îc) iarbă-lipitoare Lipicioasă (Galium aparine). 294 (Bot; îc) iarbă-macriș Măcriș (Rumex acetosa). 295 (Îc) iarbă-mare, iarbă-mare-frumoasă, (Mun) iarbă-neagră Plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene, folosită în medicina populară contra tusei, febrei tifoide, râiei, durerilor de cap și căderii părului Si: oman (Inula helenium). 296 (Îc) iarbă-mare Planta Inula oculus-christi. 297 (Bot; îac) Limba-oii (Leuzea salina). 298 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bubelor și uneori la vopsitul în negru Si: zârnă (Solanum nigrum). 299 (Bot; îc) iarbă-mucedă Flocoșele (Filago arvernsis). 300 (Îc) iarbă-neagră Plantă din familia ericaceelor cu frunze mici liniare și flori albe sau trandafirii folosită în medicina populară contra tăieturilor (Calluna vulgaris). 301 (Bot; îac) Orăștică (Lathyrus niger). 302 (Bot; îac) Izmă-creață (Mentha crispa). 303 (Bot; Olt; îac) Izmă-bună (Mentha piperita). 304 (Îac) Planta Prunella grandiflora. 305 (Bot; îac) Busuioc-sălbatic (Prunella laciniata). 306 (Îac) Plantă cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii la exterior și galbene-verzui la interior folosită în medicina populară pentru vindecarea rănilor și a sifilisului (Scrophularia alata). 307 (Bot; îc) iarbă-noduroasă Golomăț (Dactylis glomerata). 308 (Bot; îc) iarbă-puturoasă Puciognă (Bifora radians). 309 (Bot; îac) Coriandru (Coriandrum sativum). 310 (Bot; îc) iarbă-rădăcină Angelină-sălbatică (Angelica sylvestris). 311 (Îc) iarbă-rea Planta Aconitum tauricum. 312 (Bot; îc) iarbă-roșie Cârligioare (Bidens cernuus). 313 (Îac) Plantă ale cărei inflorescențe sunt folosite în medicina populară pentru proprietățile lor diuretice și diaforetice Si: dentiță (Bidens tripartitus). 314 (Bot; îac; șîc iarbă-sălbatică) Trestie-de-câmp (Calamagrotis epigeios). 315 (Îc) iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară pentru proprietățile sale diuretice Si: slăbănog (Impatiens noli-tangere). 316 (Bot; îac) Hrișcă-deasă (Polygonum dumetorum). 317 (Bot; îac) Punguliță (Thlaspi arvense). 318 (Bot; îc) iarbă-roșie-broștească Sălcuță (Polygonum amphibitum). 319 (Bot; îc) iarbă-roșie-tătărească Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 320 (Îc) iarbă-roșioară Planta Silene acaulis. 321 (Îc) iarbă-săracă Planta Onobrychis viciaefolia. 322 (Îc) iarbă-scăioasă Plantă cu tulpini difuze, ramificate, cu frunze plane, rigide, cu cili si cu flori verzui sau violacee în spicule (Tragus racemosus). 323 (Îc) iarbă-sfântă Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 324 (Îc) iarbă-spornică, iarba-fiarelor,iarba-fierului Plantă folosită în medicina populară la răni, abcese, dureri de cap, de ficat splină și rinichi Si: sporici (Verbena officinalis). 325 (Bot; îc) iarbă-stricătoare Cruciuliță (Senecio vulgaris). 326 (Bot; îc) iarbă-șerpească Steregoaie (Veratrum nigrum). 327 (Bot; îc) iarbă-treirăi Trei-răi (Hepatica nobilis). 328 (Bot; îc) iarbă-untoasă Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 329 (Îc) iarbă-usturoasă Plantă păroasă, cu frunze oblongii, dințate adânc pe margine, cu flori roșii-purpurii în verticile, mirosind slab a usturoi (Teucrium scordium). 330 (Îc) iarbă-vântoasă Planta Kochia prostrata.^[1] corectat(ă)

CONCURÉNȚĂ (< fr.) s. f. 1. Rivalitate, luptă dusă cu mijloace economice (reducerea prețului de cost, lansarea de produse noi, cumpărări de acțiuni etc.) și extraeconomice (spionaj industrial, acțiuni de sabotaj etc.) între producători sau comercianți, monopoluri, țări etc. pentru producerea și desfacerea unor mărfuri, acapararea unor piețe și obținerea de profituri mari. ◊ C. neloială = infracțiune care constă în fabricarea și punerea în circulație a unor produse care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, precum și aplicarea pe produsele puse în circulație a unor mențiuni false privind brevetele de invenție sau în folosirea unor nume comerciale ori a denumirilor organizațiilor de comerț sau industrie în scopul de a induce în eroare pe beneficiari. ◊ Liberă c. = c. între întreprinzătorii privați, neîngrădită de organizații monopoliste, de stat etc. 2. Întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate; competiție.

RADIOSPECTROSCÓPIE (< fr.) s. f. Domeniu al fizicii în care se studiază tranzițiile între nivelele energetice ale unui sistem cuantic, induse de undele radio. A apărut în urma experimentelor lui I.I. Rabi asupra fluxurilor moleculare și atomice. Subdomeniile r. sunt: rezonanța magnetică nucleară, rezonanța electronică de spin, rezonanța paramagnetică electronică, rezonanța ciclotronică.

RADIÁȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Emisie de unde (sonore, electromagnetice etc.) sau de particule (r. alfa, r. beta etc.). Oricare r. realizează un transport de masă și de energie, exercită o apăsare asupra corpurilor pe care cade și poate produce numeroase efecte de natură fizică, chimică sau biologică. ◊ R. electromagnetică = câmp electromagnetic variabil în timp și în spațiu, care se propagă sub formă de unde transversale, cu viteza de c. 300.000 km/h în vid; cele două componente, electrică și magnetică, oscilează în plane perpendiculare, linia de intersecție a cestora fiind însăși direcția de propagare. Bazele teoriei clasice a radiației electromagnetice au fost puse în sec. 19 de M. Faraday și J. Maxwell. Teoria cuantică a r. a apărut în 1900, fiind introdusă de Max Planck. ◊ R. alfa = radiație formată din nuclee de heliu-4 cu masa de 4,00273 u. și energia de legătură egală cu 28,11 MeV, ◊ R. beta = radiație formată din electroni și pozitroni emiși în timpul dezintegrării beta. ◊ R. canal = radiație corpusculară compusă din ionii pozitivi care au fost accelerați în câmpul electric intens al unei descărcări electrice și se propagă în spatele catodului perforat al unui tub de descărcare. Descoperită în 1886 de fizicianul german Eugen Goldstein (1850-1930). ◊ R. indusă (radiație stimulată) = proces de emitere a undelor electromagnetice de către atomi excitanți și alte sisteme cuantice sub acțiunea unei radiații exterioare (inductoare). Frecvența, faza, polarizarea și direcția radiației emise ș ia celei inductoare coincid. ◊ R. ionizantă = fluxuri de particule și de cuante electromagnetice care interacționând cu mediul duce la ionizarea atomilor și moleculelor lui. Ex.: razele Roentgen,razele gama, fluxurile de particule alfa, de electroni, pozitroni, protoni, neutroni. Poate avea efecte nocive asupra organismelor. ◊ R. optică = unde electromagnetice cu lungimea cuprinsă între 1nm și 1 mm. Pe lângă lumina percepută de ochiul uman, include de asemenea radiația IR și cea UW. ◊ Radiația solară = radiația electromagnetică și cea corpusculară a Soarelui. Radiația electromagnetică constă din unde în diapazonul de la raze gama, până la unde radio, cea corpusculară – protoni și electroni. ◊ R. terestră, radiația termică (infraroșie) a suprafeței terestre, având lungimea de undă cuprinsă între 3 și 80 mkm (micrometru.) ◊ R. termică, radiație electromagnetică emisă de o substanță aflată la o anumită temperatură pe seama energiei interne. Dacă se află în echilibru termodinamic cu substanța, se numește r.t de echilibru, iar distribuția energiei în spectrul ei determinată de legea de radiație Planck. Pentru r.t. este valabilă legea de radiație Kirchhoff. ◊ R. catodică, veche denumire (nu se mai folosește azi), pentru un flux de electroni într-o incintă vidată, emiși de catodul unui tub de descărcare. Razele catodice pot fi observate prin fluorescența sticlei pe care cad electronii într-un tub catodic. Descoperită de J. Plücker, în 1859. ◊ R. de fond, radiație ionizantă de mică intensitate prezentă la nivelul solului și în atmosferă, ca urmare a radiațiilor cosmice și a radioactivității naturale a rocilor și a solului. ◊ R. corpului negru, radiația termică a corpului absolut negru. Este o radiație de echilibru care nu depinde de natura materiei radiante și este caracterizată numai de temperatura sa. ◊ R. gamma, radiație electromagnetică cu lungimea de undă λ ≤ 1 Å, în care se manifestă proprietățile corpusculare ale luminii. Un fascicul de r. gamma este format din fotoni cu energie E = hω și impulsul p = hω/c, cu ω -pulsația. V. foton. R. cosmică v. cosmic. R. (sau raze) X vezi X. 2. R. adaptativă (BIOL.), evoluție prin care de la o specie de bază se ajunge la o serie de forme diferite, adaptate la diverse surse de hrană sau tipuri de habitate, ceea ce cu timpul duce la apariția unor specii distincte. Sin. evoluție divergentă.

NEARCHOS (NEARKHOS) din Amfipolis (c. 360-c. 312 î. Hr.), general grec. Satrap al Liciei și Pamfiliei (334-333 î. Hr.). A participat la luptele din Bactria și la campania din India. Amiral în flota lui Alexandru Macedon (din 326 î. Hr.). În anii 327-326 î. Hr. a parcurs drumul de la Marea Roșie la gurile Indusului și înapoi, periplu pe care l-a descris într-o lucrare, ce conținea bogate observații geografice și etnografice, folosită de Arian și de Strabon.

ROTÓR (< fr., engl. {i}; {s} lat. rotator „cel care învârtește”) s. n. 1. (TEHN.) Organ rotitor al unei mașini de forță motoare sau generatoare, cu ajutorul căruia, la mașinile motoare, energia fluidului motor se transformă în energie mecanică de rotație, iar la mașinile generatoare energia mecanică de rotație se transformă în energie a fluidului deplasat. R. este prevăzut cu elemente speciale (palete, cupe etc.) active în contact cu fluidul de lucru (aburii, apa etc.). 2. (ELT.) Subansamblu rotitor al mașinilor electrice, având funcțiunea de indus sau de inductor (la mașini sincrone); este prevăzut cu înfășurări electrice, cu poli etc.

REACȚIÚNE 1. (FIZ.) Forță sau cuplu de forțe pe care le exercită un corp asupra altui corp atunci când cel de-al doilea corp exercită asupra primului o forță sau un cuplu de forțe considerate acțiune. Conform principiului acțiunii și reacțiunii, acestea sunt întotdeauna egale și de sensuri contrare. 2. (CIB.) Stabilire, în sistemele de transmisiuni, în sistemele automate, în calculatoare, în organismele vii și în societate, a unui semnal (semnalul de r.) prin intermediul căruia se transmit, la intrarea acestora, informații referitoare la starea organelor de execuție sau la rezultatul acțiunii lor. R. se efectuează cu ajutorul unei legături speciale, numită legătură de r. sau legătură inversă, care asigură întoarcerea la intrare a unei părți din energia semnalului de ieșire. În sistemele tehnice automate, semnalele de r. se stabilesc la intrarea unui amplificator și sunt, de regulă, proporționale cu semnalele de ieșire. După cum semnalul de r. este în fază cu semnalul de intrare și-l întărește sau în opoziție de fază cu acesta și-l slăbește, r. poate fi pozitivă sau negativă. R. pozitivă are drept rezultat o mărire a amplificării (o intensificare progresivă a semnalelor de ieșire), putându-se ajunge până la amorsarea de oscilații (în care caz amplificatorul se transformă în generator de oscilații), la funcționarea nestabilă a sistemului și chiar la scoaterea lui din funcțiune. În organismele vii, reacțiunea pozitivă servește la intensificarea sau la prelungirea unui efect (autoexcitație). R. negativă are drept efect o reducere a amplificării, reducerea distorsiunilor și perturbațiilor, mărirea stabilității sistemului și adaptarea funcționării lui la solicitări. De aceea reacțiunea negativă este o condiție generală a autoreglării sistemelor automate și a organismelor vii și are un rol esențial în cibernetică. 3. (ELT.) Reacțiunea indusului, totalitatea fenomenelor datorite câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. Câmpul magnetic al indusului se se compune cu câmpul magnetic inductor, dând câmpul magnetic rezultant. Compunerea acestor câmpuri depinde, la mașinile de curent continuu, de poziția periilor iar la mașinile sincrone de factorul de putere.

SASANÍZI, dinastie de șahi persani (224-651), care a condus o formațiune statală ce a cuprins în hotarele sale terit. dinspre Sogdiana și Georgia până în N Pen. Arabia și de la fl. Indus până la Tigru și Eufrat (terit., integral sau parțial, al actualelor state: Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ș.a.); capitala la Ctesifon (azi în ruine, pe malul E al Tigrului, în apropiere de Bagdad). Întemeiată în 224 de Ardașir, un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde și numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva arsacidului Artabanos (Artavaste) V, pe care l-a înfrânt decisiv, punând capăt existenței Regatului parților. Imperiul condus de S. a fost, timp de patru sec., prima mare putere militară a Orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul veleităților universale ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în E cu kușanii și cu heftaliții (hunii albi), iar în V cu Imp. Roman și cu succesorul acestuia – Imp. Bizantin. Respingând elementele civilizației elenistice, S. au restabilit zoroastrismul ca religie de stat. Între cei mai de seamă reprezentanți ai dinastiei – pe lângă întemeietor – sunt: Șapur I (241-272), Șapur II (309-379), Chosroe/Chosroes I (531-579) – în timpul domniei căruia Imp. S. atinge maxima expansiune terit. și apogeul puterii politice și militare, și Chrosroe II (590-628). Yezdegerd (Yezdigird) III, reprezentant al dinastiei (632-651), după ce a suferit o grea înfrângere în lupta de la Kadisyya (31 mai-1 iun. 637) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul și se retrage în munți – unde a supraviețuit până în 651. S. a fost ultima dinastie originară din Persia, înainte de cucerirea arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte lumii islamice.

PACINOTTI, Antonio (1841-1912), fizician italian. Prof. univ. la Bologna, Cagliari, Pisa. A inventat și construit primul motor electric cu indus în formă de inel cu crestături și colector (1860, inelul lui P.), pe care l-a îmbunătățit, acesta fiind prototipul dinamului.

OCITOCÍNĂ (< fr.; {s} gr. ocytokon „naștere ușoară”) s. f. Hormon secretat de nucleii nervoși paraventriculari din hipotalamus, depozitat în lobul posterior la hipofizei, care îl eliberează în circulație. Are acțiune stimulantă asupra contracției musculaturii uterine, inducând nașterea. Se administrează în perfuzii în caz de inerție uterină. Sin. oxitocină.

SIEMENS [zí:məns] 1. Werner von S. (1816-1892), inginer și industriaș german. Între 1848 și 1849 a instalat prima mare linie telegrafică europeană între Berlin și Frankfurt am Main. A inventat metode de acoperire galvanică, indusul pentru mașini electrice (1854), principiul autoexcitației mașinilor electrice (1867), fotometrul cu seleniu (1887) și a realizat prima linie experimentală de tramvai (Berlin, 1879). Împreună cu J.G. Halske (1814-1890) a creat, la Berlin, în 1847, societatea electrotehnică Siemens & Halske. 2. Sir Wilhelm S. (1823-1883), inginer german, naturalizat în Anglia (1844). Fratele lui S. (1). A inventat (1861) cuptorul cu vatră și recuperator (cuptorul Siemens-Martin), un regulator inerțial pentru mașinile cu abur. După al Doilea Război Mondial numeroase companii S. au prosperat; după 1966 s-au unit în firma „Siemens A.G.”.

SIMIONESCU, Bogdan (n. 1948, Iași), chimist român. M. coresp. al Acad. (2000), prof. univ. la Iași. Studii și cercetări privind compușii macromoleculari semiconductori, fenomenele metacromatice induse de polimeri în soluții diluate de coloranți, sinteza precursorilor materiei vii în condiții abiotice simulate, procesele neconvenționale de polimerizare, copolimerii bloc și grefați etc.

SIMULÁRE (< simula) s. f. 1. (INFORM.) S. pe calculator = realizarea, cu ajutorul unor programe speciale, a modelului unui sistem real, pe baza unui număr mare de parametri, pentru a putea prognoza modul de funcționare a acestuia. Prin modificarea parametrilor se pot obține diverse variante, pentru a o selecționa pe cea optimă. Gradul de precizie a s. este influențat de complexitatea sistemului real; de ex. pentru prognozarea consecințelor posibile ale acumulării în atmosferă a gazelor cu efect de seră, numărul de variabile este atât de mare încât orice s. implică o simplificare care afectează puternic precizia rezultatelor. 2. Imitarea simptomelor unor afecțiuni pentru a induce în eroare pe examinator (de ex. în vederea obținerii unor certificate medicale) sau pentru a impresiona asistența.

SIND (SINDH), reg. istorică în valea cursului inferior al fl. Indus și actuala prov. în SE Pakistanului; 140,9 mii km²; 30,4 mil. loc. (1998); centrul ad-tiv în orașul Karāchi. În Antic. reg. a făcut parte din aria de civilizație a Indusului, apoi s-a aflat sub stăpânirea dinastiei persane a Ahemenizilor (sec. 6-4 î. Hr.); cucerită de Alexandru Macedon (325 î. Hr.), mai târziu a fost inclusă în statul indian condus de dinastia Maurya (sec. 4-3 î. Hr.), iar la începutul primului milen. stăpânită de puternicul stat al Kușanilor (sec. 1-3 d. Hr.). Cucerită de arabi în 711-712, S. s-a aflat într-o dependență formală față de Califatul abbasid. După o scurtă stăpânire a Ghaznavizilor (1025-1054) și a mai multor dinastii locale, în 1561 S. a fost cucerită de Akbar și inclusă în Imperiul Marilor Moguli (până în sec. 18). Cucerită de britanici în 1843 a rămas în stăpânirea colonială a acestora, în ciuda răscoalelor din 1896-1908 și 1941 prin care se urmărea înlăturarea jugului colonial. După dobândirea independenței Pakistanului (1947), a devenit prov.; din 1955 a făcut parte din prov. West Pakistan, iar din 1970 a devenit prov. de sine stătătoare S.

*indigén, -ă s. (fr. indigène, d. lat. indigena, compus din indu, înăuntru, și génitus, născut. V. ginte, geniŭ, pro-genitură). Pămîntean, authochton, stabilit într’o țară din timpurĭ străvechĭ: indigeniĭ Tasmaniiĭ aŭ dispărut toțĭ. Adj. Pămîntenesc, originar din țară: arbore, vin indigen; vițe indigene.

*indúc, -dús, a -dúce v. tr. (lat. in-dúcere. V. duc). Duc în, împing în: a induce pe cineva în eroare. Fac o inducțiune, conclud: de acolo induc că și el va cădea. V. deduc.

indústrie f. (lat. indústria, activitate, hărnicie, d. indu, în, și strúere, a construi). Meserie, arta de a fabrica: industria feruluĭ. Totalitatea operațiunilor pin care se transformă materiile prime și se produc bogățiĭ: industria agricolă, manufacturieră. Cavaler de industrie, șarlatan, escroc.

FIBIGER [fí:bigər], Johannes Andreas Grib (1867-1928), microbiolog și patolog danez. Prof. univ. la Copenhaga. Pionier în domeniul cercetărilor privind cancerul (pe care l-a indus experimental în 1913). Lucrări privind patogenia difteriei și a tuberculozei. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1926).

FISIÚNE (< fr., lat.) s. f. Proces spontan sau indus (sub acțiunea neutronilor, particulelor alfa, protonilor, deuteronilor, fotonilor etc.) de scindare a unui nucleu atomic greu (uraniu, plutoniu etc.), de obicei, în două produse de f., de energii cinetice foarte mari, și emisiune de neutroni. A fost descoperită (1938) de O. Hahn și F. Strassmann. Neutronii emiși într-o reacție de f. pot iniția noi reacții de f., acestea autoantrenându-se rapid (reacție în lanț), cu degajarea unor mari cantități de energie. Reacția nucleară în lanț, controlată cu ajutorul moderatorilor, constituie sursa de energie a reactoarelor nucleare.

înșél, a -á v. tr. d. șea, șa, pl. șele, pin aluz. la șireteniile întrebuințate cu calu pînă-l deprinzĭ să sufere șaŭa. [Cp cu pingelesc, potcovesc, încalț, căptușesc, boĭesc; it. sellare, pv. ensellar, fr. seller, sp. ensillar, pg. sellar. – Se conjugă ca deșel]. Pun șaŭa caluluĭ: a înșela calu. (Se zice și înșeŭez, ca îngreuĭez pe lîngă ingrelez). Fig. Amăgesc, induc în eroare pin faptă saŭ pin vorbă: l-a înșelat c’un franc la socoteală. Comit infidelitățĭ. Seduc. A înșela la cantar, a da lipsă cîntărind. V. refl. Greșesc: m’am înșelat la socoteală, în privința drumuluĭ. V. păcălesc, escrochez, mistific.

LENZ [lénts], Heinrich Friedrich Emil (pe numele adevărat Emil Hristianovici) (1804-1865), fizician și electrotehnician rus de origine germană. Prof. univ. la Sankt-Petersburg. A studiat fenomenul inducției electromagnetice (1833), stabilind sensul curentului indus (regula lui L.) și efectul caloric al curentului electric (efectul Joule-L.).

MASSON [masõ], Antoine (1806-1860), fizician francez. A realizat (1836) curenți induși de înaltă tensiune. Împreună cu L. Breguet, a construit (1836) un telegraf electric și prima bobină de inducție (1841), pe care a folosit-o înaintea lui H. Geissler ca să obțină descărcări electrice în gazele rarefiate.

MATTEUCCI, Carlo (1811-1868), fizician și chimist italian. A formulat, independent de M. Faraday, legile electrolizei. Contribuții privind magnetismul și curenții induși; cercetări asupra electricității („Studiul fenomenelor electrice la animale”).

NᾹNGA PARBAT, vârf în extremitatea vestică a M-ților Himalaya, la S de Indus (8.126 m), în N Pakistanului. Ghețari. Escaladat la 3 iul. 1953 într-o ascensiune solitară de austriacul Hermann Buhl. Cunoscut și sub numele de Diamir („regele munților”).

NAPIER [néipjə] 1.Sir Charles James N. (1782-1853), general britanic. S-a distins în Pen. Iberică în lupta împotriva francezilor. Guvernator al Cefaloniei (1822-1833). A comandat trupele care au înăbușit mișcarea chartistă (1839-1841). Numit guvernator în India (Sind, 1843-1847); prin victoria de la Gujarat (1849), a încheiat cucerirea malului drept al râului Indus. 2. Sir Charles N. (1786-1860), amiral britanic. Văr cu N. (1). În serviciul reginei Portugaliei, a distrus flota pretendentului Dom Migue (5 iul. 1833) și a comandat (1854-1856) flota Baltică în Războiul Crimeii.

NECROHORMÓNI (necro + hormoni) s. m. pl. (BIOL.) Substanțe extrase din țesuturi și celule moarte care pot fie să omoare celule vii, fie să inducă în ele mitoze.

PROTOZOÁRE (< fr.; {s} proto- + gr. zoon „animal”) s. n. pl. Grup de organisme inferioare unicelulare, microscopice (2-3 până la 100-200 μ lungime, Protozoa) (ex. amiba, hematozoarul, parameciul). Cele mai multe duc o viață independență, fiind saprotrofe iar unele sunt parazite (ex. tripanozoma) care induce boala somnului, plasmodium, care provoacă malaria. Au nucleu distinct; adesea prezintă flageli, cili sau pseudopode, cu ajutorul cărora se deplasează activ. În unele clasificări, p. alcătuiesc o încrengătură de sine stătătoare, în altele, moderne sunt incluse în mai multe încrengături ale regnului Protocista.

PUNJAB (PANJAB) [pandʒáb] (din persană, panj „cinci” + ab „apă”) 1. Regiune naturală în N Câmpiei Indo-Gangetice (India și Pakistan), cuprinsă între m-ții Himalaya (la N), M-ții Suleiman (la V) și râul Yamuna (Junina) la S, străbătută de cinci râuri (Jhelum, Chenab, Ravi, Beas, Sutlej) care, unindu-se, formează râul Panjnad, afl. al Indusului; 256,6 mii km²; alt. sub 200 m. Climă tropicală aridă cu precipitații care scad de la E spre V. În N climă montană. Vegetație de savană și de semideșert. 2. (Punjabi Suba) Stat în NV Indiei; 50,4 mii km²; 24,2 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Chandῑgarh. Parte de N cu relief muntos (Himalaya). În sec. 18, akhii au întemeiat un puternic regat P., care a trecut, în 1849, în stăpânire britanică; în 1947, o mică parte din P. a fost înglobată la India, iar restul la Pakistan. Expl. forestiere. Cereale, bumbac, trestie de zahăr. Creșterea animalelor. Irigații. 3. Provincie în E Pakistanului; 205,3 mii km²; 73,6 mil. loc. (1998). Centrul ad-tiv: Lahore. Alte orașe: Faisalabad, Rawalpindi.

HARAPPA, oraș antic (milen. 3-2. î. Hr.), unul dintre principalele centre ale civilizației H. (Indus) din Epoca bronzului (India și Pakistan). Săpăturile arheologice au scos la iveală orașe cu ziduri din cărămizi smălțuite. Ruinele se află astăzi în NV Pakistanului (Punjab).

HEMPEL [hémpəl], Carl Gustav (1905-1997), filozof și logician german. Stabilit în S.U.A. (1937). Prof. univ. la Yale și Princeton. Reprezentant al pozitivismului logic. Paradoxul lui H. privește maniera în care enunțurile de observație induc o generalizare a fenomenelor observate. A făcut o analiză a explicației științifice pe baza unui model „deductiv nomologic” („Aspecte ale explicației științifice”).

IND (SINDH, INDUS), fluviu în Asia (China, India, Pakistan); 2.900 km. Supr. bazinului: 1,16 mil. km². Izv. din Pod. Tibet (China), de la 5.300 m alt., parcurge NV Indiei și străbate lanțul M-ților Himalaya. Înaltă, se îndreaptă spre SSV, curge pe terit. Pakistanului, prin C. Indo-Gangetică, trece prin Dera Ismaῑl Khān, Sukkur și Hyderābād și se varsă printr-o deltă de 8 mii km² în Marea Arabiei. Afl. pr.: Kabul, Sutlej. Din cauza regimului său diferit de alimentare (în cursul superior nivo-pluvial, iar în cel mijlociu și inferior, din ploi musonice), regimul hidrologic este variabil, nivelul crescând la apele mari cu c. 7 m. Navigabil pentru vase mici de la Dera Ismaῑl Khān și până la vărsare. Irigații (peste 11 mil. ha). Baraje pentru hidrocentrale și alimentare cu apă.

INDUS 1. v. Harappa. 2. v. Ind.

INDÚCȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. (LOG., FILOZ.) Formă fundamentală de raționament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. I. este de două feluri: completă și incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente. I. științifică se bazează pe dezvăluirea esenței, a legii. Spre deosebire de deducție, cu care se află în raport de subordonare, i. nu are decât o concluzie probabilă. ◊ I. matematică (o formă a inducției complete) = metodă de demonstrație a unor propoziții matematice, ce au drept indici numere naturale, prin parcurgerea următoarelor etape: se stabilește cel mai mic număr pentru care propoziția are sens și se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propozițiile notate cu indici până la un număr natural, și propoziția notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propozițiile sunt adevărate. 2. (FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitație sau de inhibiție dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un țesut influențează celule sau țesuturi învecinate. 3. (FIZ.) Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ I. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variației fluxului inductor. ◊ I. mutuală = i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenți electrici variabili. ◊ I. proprie = i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variației curentului electric care străbate circuitul; autoinducție, selfinducție. Bobină de i. v. bobină; i. electrostatică v. influență² (2); electrizare prin ~. 4. (FIZ.) i. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. ◊ I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic.

4) sandál n., pl. urĭ (turc. sandal, un fel de satin; ngr. sandali [scris -ntali], mlat. sindalum, cendalum, d. cl. sindon, sindonis, care v. d. ngr. sindon, -ónos [cub. indian], pînză de India, de unde și turc. Sind, o parte a Indiiĭ și fluviŭ Indu). Vechĭ. Un fel de pînză de mătase.

ÎNȘELĂCIÚNE (< înșela) s. f. 1. Inducere în eroare; p. ext. escrocherie, fraudă. 2. (Dr.) Infracțiune constând în inducerea în eroare și păgubirea unei persoane prin prezentarea drept adevărate a unor fapte mincinoase sau invers, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altcineva un anumit folos material.

induce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. induc, 1 pl. inducem, 2 pl. induceți; imp. indu, neg. nu induce; part. indus

inducere s. f., g.-d. art. inducerii; pl. induceri

KORZYBSKY [korzîpski], Alfred Hadbank Skarbek (1879-1950), filozof și lingvist polonez. Stabilit în S.U.A. (1940). A inițiat „o semantică generală” potrivit căreia semnificatul unei expresii verbale ar corespunde reacției pe care acesta o induce în sistemul nervos („Știință și sănătate”, „Introducere în sistemele nonaristotelice și în semantica generală”).

chilimbar n. Mold. V. chihlibar: parfume dela Indus în vas de chilimbar AL.

grunz n. Mold. 1. drob de sare: grunji de sare pe spinare POP.; 2. bulgăre de glod înghețat: zăpada acoperise grunzii GHICA. [Ung. GÖRÖNGY, grunz: forma grunz e analogică, indusă fiind din pl. grunji].

înde prep. 1. exprimă un raport intern mai energic decât în: au început a vorbi înde ele CR.; 2. intră în compozițiunea unor vorbe, ca: îndemână, îndeplini, îndupleca, etc. [Lat. INDU].

îndelung a. și adv. ce durează lung, mult timp: îndelung răbdător. [Lat. INDU LONGO].

îndemână f. 1. în mână: să-ți ții paloșul îndemână ISP.; 2. la dispozițiune: nu am cartea la îndemână; 3. fig. comod: vremea este îndemână, prilejul favoritor NEGR. [Lat. INDU MANU].

induce v. 1. a împinge, a conduce: a induce în eroare; 2. a face o inducțiune, a trage o consecvență.

înșelà v. 1. a induce în eroare (întrebuințând viclenia sau minciuna), a minți cu acest scop: înșală pe toată lumea; 2. a comite infidelități; 3. a cădea în eroare: se înșală ușor. [Aplicațiune metaforică a verbului precedent: a pune șeaua, adică a acoperi calul, de unde noțiunea de a acoperi, a ascunde].

Cașmir n. regat al Aziei, în Himalaya: 3 mil. loc., străbătut de Indu, cu cap. Cașmir. Aliat cu Englezii. Șaluri renumite.

Indu m. sau Sindu, mare fluviu al Indiei, se varsă în Marea de 0man: 3000 km.

seducător a. care seduce, farmecă: maniere seducătoare. ║ m. cel ce seduce, care induce în eroare.

seduce v. 1. a induce în eroare, a amăgi: a seduce marturii; 2. fig. a câștiga printr’o atracțiune irezistibilă: a seduce prin elocvența sa.

TRANSĂ, transe, s. f. Stare de conștiență modificată, caracterizată prin reducerea sensibilității la stimuli și chiar o pierdere temporară a contactului cu mediul ambiant, indusă prin hipnoză, substanțe psihotrope sau practici religioase. – Din fr. transe.

TRIȘA, trișez, vb. I. Intranz. și tranz. A înșela la jocul de cărți; p. gener. a induce în eroare; a păcăli, a înșela. – Din fr. tricher.

ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau las’ că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.

CACEALMA, cacealmale, s. f. (La jocul de cărți) Inducere în eroare a adversarului, dându-i impresia că ai cărți mai bune decât ale lui. ♦ P. gener. Păcăleală, înșelăciune. – Din tc. kaçırma.

SCORNI, scornesc, vb. IV. 1. Tranz. A plăsmui, a inventa. ♦ A născoci ceva cu intenția de a induce în eroare; a ticlui, a urzi. 2. Refl. A se isca, a se ivi, a se porni, a se declanșa, a se stârni, a se dezlănțui. 3. Tranz. (Pop.) A face să iasă din adăpost; a stârni, a urni. [Var.: (reg.) zgorni vb. IV] – Din bg. skorna, ucr. skornjaty.

SCORNITURĂ, scornituri, s. f. 1. Afirmație falsă, cu intenția de a induce în eroare, scorneală, minciună; zvon 2. (Pop.) Ceea ce plăsmuiește, inventează, concepe cineva. – Scorni + suf. -tură.

SOFISM, sofisme, s. n. Silogism sau raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce în eroare; p. gener. argument, afirmație etc. false. – Din fr. sophisme, lat. sophisma.

REACȚIE, reacții, s. f. I. 1. Faptul de a reacționa; atitudine, manifestare ca răspuns la ceva. 2. (Psih.) Orice răspuns integral sau parțial al unui sistem psihic la o stimulare exterioară lui. 3. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanțe chimice sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căruia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. 4. (Fiz.; în sintagma) Reacție nucleară v. nuclear. 5. (Fiz.; în forma reacțiune) Forță (sau cuplu de forțe) care se opune unei acțiuni, fiind egală și de sens contrar cu aceasta. ◊ (Astron.) Reacție gravitațională = modificare a direcției și a modulului vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. ♦ Derivarea unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul lui de intrare. ◊ (Tehn.) Reacțiunea inclusului = totalitatea fenomenelor datorite câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. II. (În forma reacțiune) Împotrivire politică și economică față de orice manifestare a progresului social; totalitatea acțiunilor care au ca scop restaurarea unui regim politic autoritar; p. ext. totalitatea forțelor reacționare. [Pr.: re-ac-. – Var.: reacțiune s. f.] – Din fr. réaction.

EROARE, erori, s. f. 1. Cunoștință, idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit; greșeală. ◊ Expr. A induce (pe cineva) în eroare = a înșela, a amăgi. 2. Falsă reprezentare asupra unei situații de fapt ori asupra existenței unui act normativ. ◊ Eroare judiciară = stabilire greșită a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte. 3. Diferența dintre valoarea reală a unei mărimi și valoarea calculată a acestei mărimi. – Din fr. erreur, lat. error, -oris.

FISIUNE, fisiuni, s. f. Fenomen spontan sau indus de scindare a unui nucleu atomic greu în mai multe produse cu mase cinetice foarte mari. [Pr.: -si-u-] – Din fr. fission.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se utilizează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin dioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține pe cineva sau ceva în mână, în brațe etc. pentru a-l transporta în altă parte; a duce. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme = a arăta cuiva o grijă deosebită, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete = a dispune de cineva după bunul său plac. (Înv.) A purta arma = a aduce arma în poziția regulamentară de salut. ♦ A trece, a transmite ceva (dintr-o mână într-alta, din mână în mână, de la unul la altul) ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bârfi. ♦ (Despre vehicule) A transporta, a căra. ♦ (Despre animale) A trage după sine. 2. Tranz. A duce dintr-o parte în alta, dintr-un loc în altul sau într-un anumit loc; a conduce (îndrumând, călăuzind, dirijând); a însoți. ♦ (Înv. și pop.) A induce în eroare; a amăgi, a păcăli. ◊ Expr. A purta (pe cineva) cu vorba = a face promisiuni fără a-și ține cuvântul (pentru a obține un răgaz); a tărăgăna. ♦ (Pop.) A mânui o unealtă. 3. Tranz. A-și duce sarcina, a avea făt în pântece. ♦ Fig. A suporta, a suferi, a răbda. 4. Refl. (Reg.) A umbla (de colo până colo), a circula, a merge. 5. Tranz. A mișca încoace și încolo corpul sau o parte a corpului; a umbla sau a-și ține corpul într-o anumită poziție. ♦ A face să se miște de colo până colo; a agita, a plimba dintr-o parte în alta. 6. Tranz. A avea, a poseda, a deține; a conține, a ascunde. ♦ A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. ◊ Loc. vb. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni. A purta interes = a se interesa de... (Reg.) A purta frică de... = a se teme de... 7. Tranz. A avea, a moșteni sau a transmite un nume. 8. Tranz. A avea, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). 9. Tranz. A pune pe sine un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc., a fi îmbrăcat, încălțat sau împodobit cu..., a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. ◊ Loc. adj. De purtat = care servește ca îmbrăcăminte (de fiecare zi). ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru (în semn de doliu) sau cu un semn negru de doliu pe îmbrăcăminte. ♦ A avea ceva pe sine (de la natură sau datorită obiceiului, a modei etc.) Poartă un coc deosebit. ◊ Expr. (Fam.) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie. (Refl. impers.) Se poartă = e la modă, se obișnuiește, e modern. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. ♦ Tranz. A aranja îmbrăcămintea, accesoriile de îmbrăcăminte, părul etc. într-un anumit fel. Poartă părul peste cap. 10. Tranz. A suporta cheltuielile, grija cuiva; a întreține. ◊ Expr. A purta de grijă cuiva = a îngriji. A purta grija cuiva = a fi îngrijorat din cauza cuiva. 11. Tranz. A deține o funcție, un post, un titlu. ◊ Expr. A purta răspunderea = a fi răspunzător. 12. Tranz. A întreține, a duce, a susține. ◊ Loc. vb. A purta (o) discuție = a discuta. A purta (o) conversație = a conversa. A purta lupte (sau război) = a se lupta, a se război. 13. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. 14. Refl. A se comporta, a se manifesta (într-un anumit fel). – Lat. portare.

MINȚI, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

AMĂGI, amăgesc, vb. IV. 1. Tranz. A induce în mod conștient în eroare, a înșela. Strașnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgești. VLAHUȚĂ, O. AL. 34. Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri. CREANGĂ, P. 24. Toți [vînătorii] își povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc și cum, în sfîrșit, s-a făcut nevăzută. ODOBESCU, S. III 17. ◊ Fig. În o strachină e borș de pește proaspăt, în alta ihnea de pește sărat, amăgită cu cîteva măsline. HOGAȘ, DR. II 115. Refl. Dacă toată ziua te amăgești cu cîte-o îmbucătură, nu spui seara că nu-ți trebuie să cinezi? V. ROM. februarie 1952, 182. 2. Refl. (Neobișnuit) A se înșela, a greși. Mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgește și că ceea ce spune nu a fost niciodată. ODOBESCU, S. III 48. 3. Tranz. A ispiti, a fermeca. Harnică maic-ai avut... te-a făcut Cu ochi negri de ochit, Cu sprîncene de-amăgit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 30.

OPĂCI, opăcesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A opri în loc, a reține; a împiedica. 2. A induce în eroare, a deruta; a necăji; a năuci, a zăpăci. 3. A liniști, a potoli, a domoli. – Din bg. opača, sb. opačiti.

ANALIZĂ s. f. (< fr. analyse < lat., gr. analysis): metodă științifică de cercetare a textelor, care constă în descompunerea acestora în părțile constitutive, în vederea examinării și caracterizării lor adecvate din punct de vedere lingvistic. ◊ ~ fonetică: cercetare a sunetelor care compun cuvintele din texte (vocale, semivocale, consoane), a grupurilor de sunete din cuvinte (silabe, diftongi, triftongi), a alternanțelor fonetice existente în cuvinte (vocalice, consonantice) etc. ◊ ~ fonologică: cercetare a fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre foneme etc. ◊ ~ lexicală: cercetare a cuvintelor din texte după alcătuirea lor, distingând rădăcina, tema și terminația; după sfera lor de circulație (cuvinte de argou, cuvinte de jargon, cuvinte populare, cuvinte regionale, cuvinte familiare, cuvinte tehnice, cuvinte științifice etc.); după felul în care au apărut în limbă (prin derivare, prin compunere, prin conversiune, prin împrumut); după gruparea lor pe familii de cuvinte; după apartenența lor la una din cele două componente ale vocabularului (fondul principal de cuvinte și masa vocabularului) etc. ◊ ~ semantică: cercetare a cuvintelor din texte după sensurile lor și de aici încadrarea lor în grupe diferite (antonime, omonime, paronime, sinonime; cuvinte monosemantice, cuvinte polisemantice; cuvinte concrete, cuvinte abstracte etc.). De obicei, a. semantică se realizează simultan cu cea lexicală. ◊ ~ semică: cercetare a configurației semantice a unui cuvânt, a ansamblului (fasciculului) de trăsături semantice specifice, în unități minimale de semnificație denumite seme (v.). ◊ ~ gramaticală: cercetare a cuvintelor din texte ca unități morfologice (părți de vorbire) și sintactice (părți de propoziție) și a unităților sintactice superioare (propoziții și fraze) care le cuprind. ◊ ~ morfologică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de vorbire cu trăsături distincte (substantive, adjective, articole, numerale, pronume, verbe, adverbe, interjecții, prepoziții, conjuncții), a criteriilor de clasificare a acestora (originea; posibilitatea sau imposibilitatea de a lua cunoștință prin simțuri de obiectele denumite de acestea, de însușirile obiectelor, de procesele exprimate, de caracteristicile proceselor; sfera noțiunilor; genul; tipul de declinare sau de conjugare; modul alcătuirii; existența sau inexistența flexiunii; sensul; existența sau inexistența funcției sintactice; distribuția), a categoriilor gramaticale care le caracterizează (gen, număr, caz, persoană, comparație, diateză, mod, timp), a tipurilor de flexiune cărora le aparțin (nominală, pronominală, verbală) etc. ◊ ~ sintactică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de propoziție cu trăsături distincte (principale: subiecte și predicate; secundare: atribute, complemente și elemente predicative suplimentare; speciale: apozițiile; simple, complexe, multiple și dezvoltate; anticipate și reluate; cu aspect pozitiv și cu aspect negativ; coordonate, intercalate și incidente etc.), a criteriilor de clasificare a părților de propoziție (părțile de vorbire prin care sunt exprimate sensurile construcțiilor, părțile de vorbire de care depind), a propozițiilor în care acestea sunt induse (enunțiative, interogative, exclamative; simple și dezvoltate; afirmative și negative; principale și secundare; regente și subordonate; independente și dependente; coordonate, intercalate și incidente; cu subiect și eliptice de subiect etc.), a tipurilor de subordonate (necircumstanțiale: subiective, predicative, completive de agent, atributive, completive directe; completive indirecte, predicative suplimentare; circumstanțiale; de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, instrumentale, sociative, condiționale, concesive, consecutive, opoziționale, de relație și de excepție; speciale; apozitive), a frazelor care includ propozițiile, a ordinii (topicii) părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze, a tipurilor de raporturi sintactice din propoziție și din frază (de coordonare, de subordonare, de inerență și apoziționale) și a mijloacelor de realizare a acestora (prepoziții, locuțiuni prepoziționale, conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume și adjective relative, pronume și adjective nehotărâte cu funcție relațională, adverbe relative) etc. ◊ ~ lingvistică: cercetare complexă a textelor din punct de vedere fonetic, lexical, semantic, gramatical (morfologic și sintactic); stilistic și ortografic. Este o analiză selectivă. Ea poate fi parțială (atunci când se are în vedere numai o parte din aspectele amintite, să zicem aspectul lexical, aspectul semantic și aspectul morfologic) sau completă (atunci când se au în vedere toate aspectele amintite mai sus). ◊ ~ stilistică: cercetare a cuvintelor și a construcțiilor lingvistice din punctul de vedere al valorilor afective, artistice pe care acestea le pot avea în diferite contexte. Ea este o analiză subiectivă. ◊ ~ constituenților imediați: a. propozițiilor prin împărțirea lor în elemente constitutive sau constituenți. Astfel, propoziția Tabloul este frumos poate fi descompusă mai întâi în doi constituenți – Tabloul + este frumos (subiectul + predicatul), apoi constituentul este frumos poate fi descompus în alți doi constituenți – este + frumos (verbul copulativ și numele predicativ). ◊ ~ contrastivă: a. bazată pe compararea fenomenelor a două sau mai multe limbi naturale diferite, în vederea predării uneia dintre ele vorbitorilor celeilalte. ◊ ~ distribuțională: a. care ține seama de totalitatea contextelor în care apare un segment (v.). ◊ ~ funcțională: a. care ține seama de funcția unui segment în propoziție.

EROARE erori, s. f. 1. (În opoziție cu adevăr) Lipsă de concordanță între percepțiile noastre și realitatea obiectivă, confirmată de practică, a lucrurilor percepute; cunoștință greșită, falsă despre această realitate, idee, părere, opinie greșită (pe care cineva și-o formează sau o are din nebăgare de seamă, din lipsă de discernămînt etc.); ceea ce e greșit, greșeală. Adevărul și eroarea, ca și toate categoriile logice care se mișcă în antagonisme polare, au valabilitate absolută numai pentru un domeniu foarte limitat. ENGELS, A. 107. Mi-am închipuit că ai trecut peste drum la Caraiman. – Eroare. SEBASTIAN, T. 345. Pentru ce să nu combatem erorile răspîndite în public de reaua-credință sau de fanfaronada unora? ODOBESCU, S. III 48. ◊ Eroare probabilă = diferență probabilă între datele obținute printr-un calcul și cele obținute pe bază de experiență. ◊ Expr. A induce pe cineva în eroare = a face (pe cineva) să creadă sau să i se pară că ceva este altfel decît e în realitate; a înșela, a amăgi. 2. Diferența dintre valoarea unei mărimi și valoarea măsurată sau calculată a acestei mărimi.

BLUF, blufuri, s. n. (Englezism) Născocire, minciună făcută cu scopul de a speria, de a intimida sau de a induce în eroare pe cineva. V. cacialma.

BONOM, bonomi, s. m. (Franțuzism) Om cu caracter blajin, credul, putînd fi ușor indus în eroare.

CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.