hectometru s. m. (sil. -tru), art. hectometrul; pl. hectometri, art. hectometrii; simb. hm

hm interj.

HM interj. (se folosește pentru a exprima îndoială, neîncredere, nemulțumire, ironie etc.). /Onomat.

LOUISIADE [lui:zi:ád], arhipelag în componența statului Papua-Noua Guinee, situat în NE Mării Coralilor, la 200 km SE de ins. Noua Guinee, format din c. 80 de insule coraligene și trei insule vulcanice (Tagula 800 km²; Misima 250 hm²; Rossel 337 km²); c. 2,2 mii km² (supr. uscatului). Extins în cadrul unei supr. acvatice de c. 26 mii km². Climă subecuatorială umedă. Cocotieri. Pescuit. Zăcăminte de aur (în ins. Tagula). Descoperit, în 1606, de Luis Váez Torres și explorat, în 1768, de Louis-Antoine de Bougainville, care i-a atribuit numele L., în onoarea regelui Ludovic (Louis) XV.

hectometru (-me-tru) s. m., art. hectometrul; pl. hectometri, art. hectometrii; simb. hm

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu bățul, cu biciul etc. Erau zdrențuiți de bătăi, unii cu vînătăi. DUMITRIU, B. F. 154. Desigur, numai din pricina firii lui pe dos i s-a părut lui Cănuță două palme mult mai dureroase decît bătaia de deunăzi. CARAGIALE, O. I 326. Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = lovituri date la palmă ca pedeapsă (în școala din regimul burghezo-moșieresc). Bătaie de moarte (sau bătaie soră cu moartea sau un pui de bătaie) = bătaie strașnică. Argatului îi făgădui o sfîntă de bătaie soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 153. Doamne Negru-vodă, Nu pot, vai de mine, Io să merg cu tine... Stăpînul m-o bate Bătaie de moarte. TEODORESCU, P. P. 461. Bătaie cu (sau de) flori = serbare organizată în trecut, primăvara, la care participanții își aruncau flori unii altora. Cupeul lui era cel mai gătit cînd se dădeau la șosea bătăile de flori. PAS, Z. I 225. ◊ Expr. A da (sau a trage cuiva) o bătaie sau a lua (pe cineva) la bătaie = a bate. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. A se lua la bătaie = a se încăiera, a se bate. A mînca (o) bătaie = a primi bătaie (de la cineva). A stinge (sau a snopi, a prăpădi, a zvînta) în bătăi (pe cineva) = a bate (pe cineva) zdravăn. L-au prăpădit în bătăi pe pădurar. SADOVEANU, N. F. 72. A da bătaie = a face (ceva) foarte repede, a zori, a grăbi. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap = frămîntare a minții, încordare; p. ext. trudă, muncă, osteneală. Hm! cîtă bătaie de cap ca să te ia vizitiu! PAS, L. I 93. Făcu ce făcu și-l puse și pe dînsul la bună rînduială, ca și pe ceilalți doi, dar cu mai mare bătaie de cap. ISPIRESCU, L. 201. Bătaia de cap a tuturor era să-l scape pe gardian. VLAHUȚĂ, O. A. 161. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; faptă urîtă. Pentru asemenea bătaie de joc vei fi eliminat din școală. SADOVEANU, N. F. 145. A lua în bătaie de joc = a lua în batjocură, în rîs. Cine te-a pus la cale să mă iei, tocmai pe mine, în bătaie de joc? CREANGĂ, P. 83. Cal de bătaie v. cal. 2. Bătălie, luptă; război. V. atac, harță. Alb-împărat vesti pe cei doi gineri să vie cu oștile lor în ajutor, strînse și oastea lui și porniră la bătaie. VISSARION, B. 40. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Ferentarul ager și cu lungă chică Intră în bătaie fără nici o frică. BOLINTINEANU, O. 15. ♦ (Învechit) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștii. BĂLCESCU, O. II 113. 3. (în expr.) A pune la bătaie (o sumă de bani, o cantitate de alimente, de băutură etc.) = a oferi (o sumă de bani, o cantitate de alimente sau de băutură etc.) spre a fi cheltuită sau consumată de către alții. Se propti cu mîinile în masă, trufaș, căci se știa cu zece lei, din care puse jumătate la bătaie. PAS, L. I 11 II. 1. Lovire, de obicei repetată, a unui obiect de (sau cu) altul; izbire, izbitură. Bătaia ciocanului. ◊ Bătaia porumbului (sau păpușoiului) = desfacere a boabelor de porumb de pe cocean, prin lovirea repetată a acestuia cu un băț. Mă apuc și dau porumbul jos din pod și pune-l, nene, La bătaie. PREDA, Î. 79. Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. Deși vorbi aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor, zdruncinînd liniștea pădurii ca o bătaie grea de aripă. REBREANU, N. 68. O bătaie de aripi turbură deodată liniștea nopții și un glas de cocoș răsună limpede. SANDU-ALDEA, U. P. 173. ◊ Expr. A fi la bătaie = (în jocul cu mingea, despre una dintre cele două echipe) a fi la conducerea jocului, cînd jucătorii echipei trebuie să lovească mingea cu bastonul și apoi să parcurgă cele două culoare (de ducere și întoarcere), apărîndu-se de loviturile jucătorilor echipei adverse. ♦ (Concretizat; în opoziție cu urzeală) Bătătură, băteală. Îndesește bătaia și își deapănă tortul Din care și-or țese lelițele portul. DEȘLIU, G. 47.. ♦ Scornirea peștelui și a vînatului; hăituiala, goană. Bătăiași, pe fugă-ndatăî Vîntul bate de minune, Luați bătaia sus, din piscuri! La ODOBESCU, S. III 88.2. Ciocănire, lovire, pocănire (în ușă, în fereastră etc.). Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă?... – Omule pisica noastră... – Nu-i bătaie pisicească... Ci-i bătaie ciocoiască. TEODORESCU, P. P. 340. ♦ Zvîcnire, palpitație puternică a inimii, a pulsului, p. ext. a pieptului (datorită unei emoții etc.). Recunoșteam în mine, după bătaia inimii, senzația fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte. SADOVEANU, N. F. 26. În curind tăcerea se făcu așa de adîncă, încît își auzeau bătăile inimii. BUJOR, S. 36. Cînd pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri. EMINESCU, O. I 82. 3. Sunet (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcțiune. Nu izbuti decît să audă bătaia pendulei. DUMITRIU, B. F. 47. De peste arături bătăile tractoarelor, mînate de tractoriștii din al doilea schimb, se auzeau limpezi și puternice. MIHALE, O. 488. Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncetat. COȘBUC, P. I 289. 4. Distanță (adesea luată ca unitate de măsură) pînă la care ajunge un proiectil, o săgeată etc.; curba descrisă de un proiectil; p. ext. distanță pînă la care poate ajunge vederea cuiva, rază vizuală. Ajunse la o bătaie bună de săgeată. SADOVEANU, N. F. 80. Tîrgu-Neamțu se afla aproape, la o bătaie de săgeată pe drum drept. SADOVEANU, F. J. 531. Făcind cotul scării, îi ies în bătaia ochilor. CARAGIALE, N. S. 39. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor). Mai faci un pas și intri în bătaia puștii. GALAN, Z. R. 226. 5. (În legătură mai ales cu anumite fenomene naturale, ale căror denumiri determină de obicei cuvîntul) a) Suflare (a vîntului), adiere. Gheorghe Dima a întins așadar pielea iepurelui pe două brațe de stuh și a așezat-o în bătaia vîntului să se usuce mai repede. GALAN, Z. R. 51. Grîul în floare pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. COȘBUC, P. II 62. b) Cădere (a ploii, a grindinei etc.). Stătea pe gînduri în bătaia ploii. ▭ Blana groasă a cînelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. SADOVEANU, O. II 552. c) Dogoreală, arșiță. Mobila cazonă... se dezmințea greoaie sub bătaia razelor calde. SAHIA, N. 71. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 410. d) Lumină. În bătaia farurilor, coamele drepte ale brazdelor își aruncau umbrele alungite înainte, în negrul pămînturilor. MIHALE, O. 201. Moșneagul tăcu și zîmbi, iar paharele pline sticleau în bătaia luminărilor. SADOVEANU, O. V 57. [Baioneta] n-a sclipit... de loc în bătaia soarelui. Era plină de unsoare. SAHIA, N. 69. 6. Lătrat (scurt și ritmic) al clinilor. Bătaia copoilor începu iar, acu mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. SADOVEANU, O. III 361. Pîrvu... se depărta cu pasul domol, în bătaia cînilor. VLAHUȚĂ, N. 131. ♦ (Rar) Cîntec al păsărilor de pădure. În amurgul prelungit pînă către ora 11, am auzit și bătaia privighetorii. SADOVEANU, C. 41.

HÎM interj. v. hm.

HM interj. (Uneori repetat) Exclamație care exprimă rezervă, contrarietate, nemulțumire, îndoială, neîncredere și bănuială. Numai cîte un «hm» scotea din cînd în cînd și, bătînd la spate tabacherea cu palma întreagă, o deschidea. HOGAȘ, DR. II 108. Hm, hm! zise ea suspinînd și dînd din cap; mă-ta nu vrea să te crească, ci să te prăpădească! SBIERA, P. 29. (Scris și: hîm) Hîm, hîm! Aici miroase a carne de om! ISPIRESCU, L. 86. – Scris și: hîm.

GHILIMELE (SEMNELE CITĂRII) s. f. (< fr. guillemets): semne de punctuație sub forma a două virgulițe sau unghiuri dispuse paralel („” sau « ») întrebuințate în scrieri pentru reproducerea citatelor, titlurilor, vorbirii directe, fragmentelor, grupurilor de cuvinte sau cuvintelor la care scriitorul face referire, care îl interesează dintr-un anumit punct de vedere, pe care vrea să pună accentul sau să le evidențieze. Astfel: „Țugulea cu ai săi sta pe o măgură și se uita” (P. Ispirescu); „O, cum ai răscula norodul, / «Sărmana plebe care-asudă» – / Ai da nebun cu calapodul / În rânduiala asta crudă!” (G. Topârceanu); „...și într-un târziu îi aduse un maior... care striga întretăiat, ca și cum se îneca: «După mine, băieți, după mine, băieți». Așa i-a adus prin rovinele semănate de morți înapoi” (Em. Gârleanu); „Mă uitam la el cum clătina din cap și mormăia: «hm!... de!» la orice socotea el că e un act de risipă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pandurii primiseră învoire de la el să dobândească însă doar averile «rău agonisite», dar acum era greu de lămurit” (Camil Petrescu); „Foarte mulți, foarte ușor și acest «foarte» crește-n închipuirea ei” (I. Slavici); „Când a înnoptat, l-a dus la unul din «palate»: o colibă de stuf...” (V. Em. Galan); „Dar împăratul a zis la rândul său: «Acest lapte nu se mai bea»” (Ion Creangă); „«Să trăiască Domnul Ștefan!» mii de glasuri îi urează” (V. Alecsandri).

INTERJECȚIE s. f. (cf. fr. interjection, lat. interjectio < inter „între” + iacere „a arunca”): parte de vorbire care sugerează stări fizice și psihice sau care evocă, prin imitare aproximativă, sunetele și zgomotele din natură. Este caracterizată prin lipsa conținutului noțional, prin conținut semantic suficient sau insuficient, prin lipsa flexiunii, prin posibilitatea (parțială) de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (predicat interjecțional, subiect, nume predicativ, atribut interjecțional, complement direct și complement circumstanțial de mod) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai i. iată, iacă și iacătă) sau prin lipsă de distribuție. ◊ ~ moștenită: i. transmisă în limba română, probabil, din româna comună (străromână) și din latină. Astfel: ah!, aho!, au!, boc!, balang!, bâr!, cea!, dang!, ehei!, fâș!, gâl!, hei!, jap!, leop!, oleoleo!, măi!, nea!, pleosc!, scârț!, tronc!, țac!, uf!, vâj!, zbrr!; vai!, zău! (zeu!) etc. ◊ ~ neologică: i. pătrunsă în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu aleluia!, amin!, of! (oh!) – din v. sl.; aferim, aman, bre, haide, halal, haram – din turcă; bogdaproste, huideo, ia, iată, na – din bulgară; pașol, utiu – din rusă; țibă – din ucraineană; alo, aport, marș – din franceză; basta!, bravo! – din italiană și din franceză; stop! – din engleză prin filieră franceză. ◊ ~ formată din substantiv sau din verb prin conversiune: fa (fă) < fată; drace! < drace; doamne! < doamne etc.; păi < apoi; poftim! < poftim. ◊ ~ simplă: i. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu vai, of, na, bravo!, aho!, hăi!, pac!, trosc!, zdup! etc. ◊ ~ compusă: i. alcătuită din două sau mai multe unități de expresie (interjecții diferite), ca de exemplu balanga-langa!, cioc-boc!, haida-de!, hăp-șa!, hei-rup!, hodoronc-tronc!, șart-part!, tronca-tranca!, tropa-leopa!, trosc-pleosc! etc. ◊ ~ care sugerează o stare fizică sau o stare emoțională: a!, adio!, ah!, aha!, au!, brr!, bravo!, de!, ehe!, ei!, ha!, halal!, huo!, măre, o!, of!, ptii!, sâc!, uf!, ura!, vai! etc. ◊ ~ care sugerează o stare volițională: aho!, alo!, aport!, bâr!, bre!, cea!, dii!, fa, hai, hăis!, iată, marș!, măi!, na!, nani!, pardon!, poftim!, sst!, stop!, uite, zât! etc. ◊ ~ care evocă prin imitare aproximativă sunete și zgomote (onomatopee): boc!, bang!, behehe!, bâldâbâc!, buf!, câr!, clanț!, cotcodac!, cucurigu!, crau!, cucu!, gogălț!, groh!, ham!, haț!, hârști!, mâr!, oac!, pac!, pleosc!, sfârr!, teleap!, trop!, țâști!, zdronc! etc. ◊ ~ dependentă (regim, subordonată, determinantă): i. care intră în relație cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o anumită funcție sintactică (nume predicativ, atribut interjecțional, complement direct, complement circumstanțial de mod), ca în exemplele „E vai de tine!”, „Era o iarnă... hehe!”, „Și am auzit odată oh!”, „Mergea lipa-lipa pe drum”. ◊ ~ regentă (determinată): i. de care depinde o anumită unitate sintactică (un nume predicativ, un complement direct, un complement circumstanțial de loc, de mod, de timp, sociativ, instrumental etc., un element predicativ suplimentar; o subordonată subiectivă, o subordonată predicativă, o subordonată completivă directă, o subordonată circumstanțială de timp, de cauză, de scop, de condiție etc. sau o subordonată predicativă suplimentară), ca de exemplu „Un mintean negru... cioareci la fel... o manta scurtă... cizme înalte: iată îmbrăcămintea sa” (Al. Odobescu); „Și într-o ramă iată o canava iubită” (D. Anghel); „Eu atunci haț! de sumanul moșneagului” (Ion Creangă); „Haide înainte!” (Th. Neculuță); „Asemenea cel mijlociu țuști iute sub chersin” (Ion Creangă); „Dar mai în desară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul” (idem); „Și zvrr cu pravila cea mare după călugări” (idem); „Iacătă-ne teferi” (P. Ispirescu); „Ceea ce nu se știe, iată ce ne interesează acum!”, „Nouă ani din viața mea... iată ce reprezintă acest Dictionar” (I.-A. Candrea); „Și când să pun mâna pe dânsa, zbrr!” (Ion Creangă); „Ho!, Ho! că acu vezi pe dracu” (L. Rebreanu); „Hi, căluții tatei, să ne întoarcem cât mai degrabă acasă” (Ion Creangă); „...vai de sat, dacă n-or găsi ce caută” (M. Sadoveanu); „Eu așa am bătut găina și iacătă-o cum se ouă” (Ion Creangă). ◊ ~ independentă: i. cu valoarea unei propoziții independente neanalizabile, folosită ca răspuns la o propoziție interogativă („E adevărat ce spui? – Zău!”; „Și a primit? – Aș!) sau ca reprezentantă a stilului direct (Aa! S-a mirat prelung... domnul Dionisie” – M. Sadoveanu; „Unde te-a izbit, omule?... Aha!” – L. Rebreanu; „Ei, ce-a zis Codan?” – Camil Petrescu; „Oameni de la Dunăre și nu te pot îndruma! Halal!” – R. Tudoran; „Ura! măreț se-nalță-n vânt / Stindardul României” – G. Coșbuc; „Valeu! și unde-i balaurul, moș Nichifor?” – Ion Creangă; „Sst! ascultă, mămico... îl auzi?” – Cezar Petrescu). ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: i. care se combină, pe rând cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, ca de exemplu adio!, vai!, hai!, na!, uite, poci, trosc!, zvâc! etc. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: i. care se combină simultan cu doi termeni, întocmai ca o copulă în cadrul aceleiași propoziții, ca de exemplu iată, iacă (iaca) și iacătă. ◊ ~ specializată (specifică): i. cu folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca de exemplu adio! (regretul), aferim! (aprobarea), halal!, huo! (disprețul), hm! (îndoiala), sâc! (satisfacția), ura!, vivat! (entuziasmul, bucuria); alo!, haț!, haide!, mersi!, nani!, pardon!, stop!, bâr!, cea!, hăis!, marș!, odâr!, zât!; buf!, cotcodac!, pitpalac!, ham!, plici!, puf!, sforr!, țuști!, zvrr! etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecifică): i. cu mai multe folosiri, în funcție de contextele variate în care apare, ca de exemplu ah! (durere, milă, deznădejde, teamă, nostalgie, regret, ciudă, satisfacție, îngâmfare, dispreț, admirație, dorință fierbinte etc.), hei (regret, nemulțumire – adresare), mă (amenințare sau nemulțumire – adresare) etc. ◊ ~ copulă (copulativă): i. cu rol de copulă în structura unui predicat nominal sau în regenta unei subordonate predicative, ca de exemplu iată, iacă (iaca) și iacătă („Un creion, două caiete și șase manuale, iată conținutul servietei”; „Zile și nopți de trudă – iată ce înseamnă această lucrare!”). ◊ ~ predicativă: i. cu funcție de predicat interjecțional într-o propoziție, ca de exemplu haide, ho!, iată, na!, poftim!, uite! etc. („Atunci na! strigă Șerbu” – Em. Gârleanu; „Uite, așa am umblat și noi” – B. Șt. Delavrancea; „Mai bine ia-ți traista și hai la drum” – R. Tudoran; „Ho! nu mai înainta!”; „Poftim banii înapoi!” „Iată lișițele!”; ◊ ~ momentană: i. care sugerează o acțiune terminată, care durează foarte puțin, ca de exemplu bâldâbâc!, buf!, hârști!, haț!, jap!, jart!, leop!, marș!, na!, pac!, poc!, tranc!, trosc!, țac!, țâști!, țuști!, uite!, zdranc!, zdup!, zvâc! etc. ◊ ~ durativă: i. care sugerează o acțiune neterminată, care durează sau se prelungește în timp, ca de exemplu balang!, mârr!, morr!, fârr!, sforr!, văjj!, zbrr!, fâl-fâl, gogâlț-gogâlț, lipa-lipa, teleap-teleap, tic-tac, tipa-tipa etc. (Pentru clasificarea i. v. și criteriu).

RĂSPICAT, -Ă, răspicați, -te, adj. (Despre vorbe, p. ext. despre voce) Lămurit, limpede, p. ext. hotărît, energic. Dorea să vadă un obraz, o privire bărbătească, hotărîtă, aștepta un cuvînt răspicat. VORNIC, P. 216. Spuse cuvintele din urmă c-o voce adîncă și răspicată. SADOVEANU, O. VIII 21. I-a spus deodată vorbă răspicată. CONTEMPORANUL, III 554. ◊ (Despre gesturi, atitudini) Scriitorul a luat o atitudine răspicată față de fiecare erou pe care l-a creat. L. ROM. 1953, nr. 1, 54. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbe de declarație) Hm, rosti el răspicat, nu mai întreb cine sînteți și încotro vă duceți. SADOVEANU, O. I 39. Găsi de cuviință să ia o înfățișare aspră, întrebînd răspicat pe maica Natalia. STĂNOIU, C. I. 223. (Rar, pe lîngă alte verbe) Aparțineau însă unor generații răspicat deosebite. C. PETRESCU, A. 401.

SILNIC², -Ă, silnici, -e, adj. 1. Făcut prin constrîngere, cu sila; forțat, impus, silit. Munca, din silnică cum era sub capitaliști, se transformă într-o faptă de cinste. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 1/4. ◊ Muncă silnică = pedeapsă judiciară grea, constînd din închisoare și muncă forțată (în ocnele de sare). Aceștia sînt sectarii religioși, trimiși la muncă silnică pentru credințele lor. GHEREA, ST. CR. II 227. ◊ Fig. Se auzeau noaptea carii ronțăind mărunt și monoton, ca o veșnicie de muncă silnică în întuneric. C. PETRESCU, R. DR. 29. ◊ (Adverbial) Au lucrat alături cu dobitoacele lor și li s-a luat silnic cea mai mare parte din puținele lor foloase. SADOVEANU, P. M. 231. ♦ Care se face în silă, fără plăcere, de nevoie. Domnul avu un rîs silnic. După spaimă, simți înfiorarea bucuriei. SADOVEANU, Z. C. 342. Pașii se tîrau greoi și silnici, ca mersul ocnașilor spre un capăt de drum unde nu așteaptă nimic. C. PETRESCU, Î. II 42. ◊ (Adverbial) Hm! Catincuță, grăi bătrînul rîzînd silnic cu fața lui slăbită; tu crezi că ești tot în anii tinereții. SADOVEANU, O. VIII 88. Duși pe gînduri, cu privirea pierdută în văzduh, îmi răspund scurt și silnic. VLAHUȚĂ, R. P. 61. ♦ Greoi, anevoios. Cu ochii ei albaștri, măriți și rotunjiți din pricina răsufletului silnic, privea și ea în sus, căci văzuse de unde putea să-i vie scăparea. SADOVEANU, O. VII 39. 2. Zorit, grăbit, silit. Trăsura mea... mergea atît de repede, încît roatele sfîrîiau, iar caii spumegau de sudoare. În fuga asta silnică am trecut prin mai multe uliți. NEGRUZZI, S. I 295.

hâm i vz hm

hectometru sm [At: DA ms / S și (abr): hm / Pl: ~i / E: fr hectomètre, ger Hektometer] 1 Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 100 de metri. 2 (Îs) ~ pătrat Unitate de măsură pentru suprafață, egală cu aria unui pătrat cu latura de 100 de metri Cf (Agr): hectar. 3 (Îs) ~ cub Unitate de măsură pentru volum, egală cu volumul unui cub cu latura de 100 de metri.

hm! i [At: ALECSANDRI, T. 226 / V: hâm, hum / E. fo] (Are) Cuvânt care exprimă: 1 Neîncredere. 2 Rezervă. 3 Nemulțumire. 4 Surpriză. 5 Îngândurare. 6 Nehotărâre.

hum¹ i vz hm

hectometru (desp. -me-tru) s. m., art. hectometrul; pl. hectometri, art. hectometrii; simb. hm

CLĂTI (-tesc) I. vb. tr. 1 ‡ A urni, a clinti, a mișca din loc ¶ 2 A sdruncina, a zgudui ¶ 3 Trans. A scutura, a mișca ușor: Munții vîrful își clătesc (ALECS.) ¶ 4 A curăți spălînd cu apă și frecînd (vorb. de vase); a-și ~ gura, a o spăla cu înghițituri de apă: să clătești gura de trei ori pe zi cu vitriol clocotit (ALECS.) ¶ 5 A spăla rufele de săpun, a le limpezi în cea din urmă, apă. II. vb. intr. Trans. A scutura, a clătina, a mișca ușor: bătrîna a ieșit clătinînd din cap (NEGR.); Hm! tu tot clătești din coadă (RET.). III. vb. refl. 1 A se urni, a se clinti, a se mișca din loc: un fir de păr nu se va ~ din capul Înălțimii Tale (NEGR.) ¶ 2 A se mișca ușor, a se clătina: mi se clătește o măsea ¶ 3 A se sgudui, a ce sdruncina, a se cutremura: încăperea se ~ din temelie (DLVR.) [vsl. klatiti].