abandonic, -ă adj., s. m. f. (cel) care trăiește teama patologică de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)

ABATERE, abateri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) abate² și rezultatul ei. ◊ Expr. Abatere de la regulă = excepție. ♦ Încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală. ♦ (Tehn.) Diferența dintre valoarea reală și cea proiectată a unei piese. – V. abate².

aberație s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, noțiune, comportament; aberanță; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ◊ ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ◊ ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizații pe marginea imaginilor. 3. unghi format de direcția adevărată și de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ. (< fr. aberration, lat. aberratio)

ABIA adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) Foarte puțin, aproape deloc. 3. (Temporal) De foarte puțină vreme; de îndată ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel puțin; măcar, barem. – Lat. ad vix.

abonat, -ă adj., s. m. f. 1. beneficiar al unui abonament. 2. (fam.) (cel) care frecventează o familie, un local etc. (< abona)

abreviator s. m. cel care abreviază scrierile unui autor. (< fr. abréviateur, lat. abbreviator)

absenteist, -ă adj., s. m. f. (cel) care practică absenteismul. (< fr. absentéiste)

absolut, -ă I. adj. 1. care nu comportă nici o restricție, necondiționat. 2. total, complet, desăvârșit. ◊ adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 °C). 3. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce există în sine și prin sine. III. adv. cu desăvârșire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)

ABSOLUT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

absolvent, -ă s. m. f. cel care a absolvit o formă de învățământ. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)

abstinent, -ă adj., s. m. f. (cel) care practică abstinența. (< fr. abstinent, lat. abstinens)

abstractizare s. f. operație a gândirii constând în a degaja din mulțimea însușirilor și legăturilor fenomenelor și obiectelor pe cele fundamentale, esențiale, generale; abstracție. (< abstractiza)

ACADEMIE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) academie] – Din fr. académie, lat. academia.

ACASĂ adv. În sau spre casa în care locuiești; fig. la locul natal, în sau către patrie. ◊ Cei de-acasă = rudele apropiate, familia; p. ext. conaționalii. ◊ Expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă = acum înțeleg sau admit ce spui. – A³ + casă.

ACCELERAT, -Ă, accelerați, -te, adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. ◊ Tren accelerat (și substantivat n.) = tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

ACOLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășețe limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân’) pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mână etc.)? Ce faci acolo? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de acolo! = da’ de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce mă privește, ce avantaj am din asta? [Acc. și acolo] – Lat. eccum-[i]lloc.

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

ACTUALISM s. n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pământului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.

ACVARIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

AD-HOC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanță. ◊ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iași și la București) și au cerut unirea țărilor românești. – Din lat. ad hoc.

ADJUDECA, adjudec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotărâre judecătorească) un bun scos la licitație persoanei care oferă prețul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.

ADJUTANT, adjutanți, s. m. 1. Ofițer atașat unui comandant sau unui șef militar într-o unitate militară, îndeplinind atribuții similare unui secretar; ofițer care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Ieșit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzător plutonierului; persoană având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofițer; persoană având acest grad. – Din fr. adjudant.^[1]

ADOLESCENȚĂ s. f. Perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.

ADORA, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fără limită, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slăvi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.

ADRESĂ, adrese, s. f. 1. Indicație (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele și domiciliul destinatarului. ♦ Date care indică domiciliul unei persoane. ◊ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A greși adresa = a) a nimeri în alt loc sau la altă persoană decât cea indicată; b) (fam.) a avea o părere greșită despre cineva sau ceva, a se înșela asupra cuiva. 2. Comunicare oficială făcută în scris de o organizație, o instituție etc. 3. (Inform.) Expresie (numerică) pentru localizarea informației în memorie (3). – Din fr. adresse.

ADUCȚIE, aducții, s. f. 1. Construcție hidrotehnică destinată transportării unui fluid de la punctul de captare până la cel de folosire. 2. Mișcare efectuată de un mușchi aductor. [Var.: aducțiune s. f.] – Din fr. adduction, lat. adductio, -onis.

ADUNARE, adunări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) aduna și rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operații aritmetice, care constă în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ◊ Adunare constituantă = adunare alcătuită din reprezentanți aleși în vederea votării sau modificării unei constituții. Adunare legislativă = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunța prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare națională = a) organ suprem al puterii de stat în unele țări; b) organ de stat cu funcții legislative sau consultative. Adunare generală = adunare cu participarea generală a membrilor în anumite organizații, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor ființe într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjecție) Semnul dat pentru strângerea într-o formație ordonată a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colecție (de texte). 7. (Înv. și reg.) Petrecere. – V. aduna.

AEROIONIZATOR, aeroionizatoare, s. n. Aparat pentru concentrarea anionilor negativi într-o încăpere în scopul obținerii unui aer asemănător celui natural. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Din fr. aéroionisateur.

AEROLIT, aeroliți, s. m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicați, cu aspect de piatră, care cade pe pământ. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.

AFECTUOS, -OASĂ, afectuoși, -oase, adj. Care manifestă simpatie, prietenie pentru cei din jur; prietenos. ♦ Tandru, drăgăstos. [Pr.: -tu-os] – Din fr. affectueux, lat. affectuosus.

AFELIU s. n. Punctul cel mai depărtat de Soare de pe orbita unei planete. – Din fr. aphélie.

A FORTIORI adj. (Despre raționamente) Care constă în trecerea de la o judecată la alta, în favoarea celei de-a doua judecăți existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.

AGFACOLOR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obținere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie și cinematografie. – Din germ. Agfakolor.

AGNOZIE s. f. Pierdere sau tulburare a funcțiilor intelectuale de recunoaștere a celor văzute, auzite, pipăite. – Din fr. agnosie.

AHEI s. m. pl. 1. Populație indo-europeană așezată la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizație. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generală a vechilor triburi grecești la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).

AJUTOR, -OARE, ajutori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care ajută pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o și subordonându-i-se). 2. S. n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurări dificile); asistență acordată cuiva; ajutorință. ◊ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept bănesc acordat salariaților în cazul pierderii temporare a capacității de muncă. ♦ Sprijin bănesc. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt al celor care se află în primejdie. – Lat. adjutor, -is, adjutorium.

ALĂTURI adv. 1. (Local) Lângă cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ◊ Loc. adj. De alături = vecin, învecinat. ◊ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a călca) alăturea cu drumul = a greși (în comportare, în păreri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lângă altul, unul împreună cu altul (sau cu alții). ◊ Loc. prep. Alături de... (sau, rar, cu...) = pe același plan, pe lângă. ◊ Expr. A fi alături de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alăturea adv.] – A³ + lature.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ALBĂSTRIME, (2) albăstrimi, s. f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastră. 2. Întindere de culoare albastră; spațiu albastru. 3. (Înv., peior.) Termen cu care țăranii numeau uneori pe cei îmbrăcați orășenește; p. ext. ciocoime. – Albastru + suf. -ime.

ALBUȘ, albușuri, s. n. 1. Substanță albă-transparentă, vâscoasă, compusă în cea mai mare parte din albumină, care înconjoară gălbenușul oului de păsări, reptile, pești etc. 2. (Rar) Sclerotică. – Alb + suf. -uș.

ALDE art. invar. (Pop. și fam.) 1. Oameni ca...; specimene de felul..., de tagma... ♦ Lucruri, întâmplări de felul... 2. Cei din familie, din jurul cuiva; al lui... 3. (Precedând un nume propriu, un nume de rudenie etc.) Alde Ion – Al + de⁴.

ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deține (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.

ALT, ALTĂ, alți, alte, adj. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină nu este aceeași sau același cu ființa sau lucrul despre care a fost vorba, care este de față sau este cel obișnuit) Alt om. Alt obiect. ◊ Expr. (Pop.) Câte alte = multe. [Gen.-dat. sg.: altui, altei, gen.-dat. pl.: altor] – Lat. alt[(e)rum].

ALTERN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele două perechi de unghiuri formate de o parte și de alta a două drepte tăiate de o secantă. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) așezate de o parte și de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultură bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.

ALTUL, ALTA, alții, altele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit) Să răspundă altul. ◊ Expr. Unuia (și) altuia = oricui. Unii (și) alții = mulți. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul după altul = succesiv. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Poveste, întâmplare. ◊ Expr. Alta (acum)!, exprimă dezaprobarea față de o propunere sau o veste neașteptată. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (și) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice preț; fără a se gândi prea mult. Până una-alta = deocamdată. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu „unul”, „una”) Celălalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.

ALUMOSILICAT, alumosilicați, s. m. Sare naturală a acizilor silicici, în a cărei structură cristalină o parte din ionii de siliciu sunt înlocuiți cu cei de aluminiu. – Din fr. alumosilicate.

ALUN, aluni, s. m. Arbust cu frunze rotunde, păroase pe dos, cu flori monoice, cele mascule sub formă de amenți, și cu fructe comestibile (Corylus avellana). – Din alună.

AMĂNUNT, -Ă, amănunți, -te, s. n., adj. 1. S. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amănunțime. ◊ Loc. adj. și adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantități. Comerț cu amănuntul. ◊ Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau până în cele mai mici amănunte sau în amănunt, în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios. 2. Adj. (Înv.) Amănunțit². [Var.: (reg.) amărunt s. n.] – A³ + mănunt „mărunt”.

AMÂNA, amân, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei acțiuni într-un moment ulterior celui stabilit inițial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A³ + mâne (= mâine).

AMÂNAT², -Ă, amânați, -te, adj., adv. 1. Adj. Care a fost sau va fi îndeplinit la un moment ulterior celui stabilit inițial. 2. Adv. (înv. și reg.) Târziu, după mult timp. – V. amâna.

AMBASADOR, ambasadori, s. m. Reprezentant diplomatic cu rangul cel mai înalt. ♦ Persoană trimisă cu o misiune specială pe lângă un stat sau un for internațional. – Din fr. ambassadeur.

AMBITUS s. n. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav până la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.

AMBULANȚĂ, ambulanțe, s. f. Instalație sanitară mobilă, în spatele frontului, care dă răniților primele ajutoare. ♦ Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentați sau grav bolnavi; salvare. – Din fr. ambulance.

AMELIORARE, ameliorări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) ameliora și rezultatul ei; îmbunătățire, îndreptare, ameliorație. 2. Proces de creare a unei noi rase de animale și noi soiuri de plante de cultură sau de îmbunătățire a celor existente. [Pr.: -li-o] – V. ameliora.

AMFIMACRU, amfimacri, s. m. Unitate ritmică formată din trei silabe, dintre care prima și ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurtă. – Din fr. amphimacre. corectat(ă)

AMFIPROSTIL, amfiprostiluri, s. n. Templu care are câte un portic pe fațada anterioară și unul pe cea posterioară. – Din fr. amphiprostyle.

AMFOTONIE s. f. Stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic și a celui parasimpatic. – Din fr. amphotonie.

AMIGDALĂ, amigdale, s. f. (Anat.) Fiecare dintre cele două glande de natură limfatică, situate de o parte și alta a omușorului. – Din fr. amygdale.

AMIRAL, amirali, s. m. I. Cel mai mare grad în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale cărui larve trăiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.

ANASON s. m. Plantă erbacee aromatică cu flori mici și albe, cultivată pentru uleiul eteric și substanțele grase care se extrag din fructe cu diverse întrebuințări în industria alimentară și cea farmaceutică (Pimpinella anisum). ♦ Băutură alcoolică preparată din fructele acestei plante. [Var.: anison s. m.] – Din tc. anason.

APOGEU, apogee, s. n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei acțiuni etc. 2. Punctul cel mai depărtat de pământ la care se află un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.

APOSTOL, (I) apostoli, s. m. I. 1. (În religia creștină) Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. 2. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual creștin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) și scrisorile lor adresate diferitelor persoane și comunități. – Din sl. apostolŭ.

APSIDĂ apside, s. f. Fiecare din cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.

ASTRAGAL, astragale, s. n. 1. Unul din cele două oase mai mari ale tarsului. 2. Element decorativ de secțiune semicirculară, care separă fusul coloanei de capitel. – Din fr. astragale, lat. astragalus.

AURICUL, auricule, s. n. Fiecare dintre cele două despărțituri de sus ale inimii; atriu. [Pr.: a-u-] – Din fr. auricule, lat. auricula.

AUSPICIU, auspicii, s. n. 1. (În antichitatea romană) Prevestire făcută de auguri (1); augur (2). ◊ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurări extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protecția cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.

AUSTRALOPITEC, australopiteci, s. m. Maimuță fosilă cu însușiri apropiate de cele umane, care a trăit în Africa. [Pr.: a-us-] – Din fr. australopithéque.

AUTODAFE, autodafeuri, s. n. 1. Ceremonie în cursul căreia cei condamnați de inchiziție pentru erezie erau puși să revină la credința părăsită. 2. Ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici; p. ext. acțiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.

AUTODOTA, autodotez, vb. I. Refl. A-și procura prin mijloace proprii cele necesare activității. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + dota.

AUTONOMIE s. f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ♦ Situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

AUTOSTRADĂ, autostrăzi, s. f. Șosea modernă de mare capacitate, rezervată exclusiv circulației autovehiculelor și având de obicei cele două sensuri de circulație separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) auz] – Lat. audire.

AVAET s. n. Impozit încasat în Țara Românească (în sec. XVIII-XIX) de la cei care erau numiți în slujbe. – Din tc. havaet „venituri”.^[1]

AVANSCENĂ, avanscene, s. f. 1. Partea de dinainte a scenei, cuprinsă între cortină și rampă. 2. Fiecare dintre cele două loji așezate lângă scenă. – Din fr. avant-scène.

AVĂ², ave, s. f. Unealtă de pescuit formată din trei fâșii de plasă, care se așază vertical în apă cu ajutorul unor bucăți de plută prinse la marginea lor superioară și al unor bucăți de plumb la cea inferioară. – Din tc., bg. av.

AVOCAT, -Ă, avocați, -te, s. m. și f. Persoană care are profesiunea de a acorda asistență juridică celor interesați. ◊ Expr. A se face (sau a fi) avocatul cuiva = a lua apărarea insistentă a cuiva. [Var.: advocat, -ă s. m. și f.] – Din fr. avocat, lat. advocatus.

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. și fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.

ĂSTĂLALT, ASTĂLALTĂ, ăștialalți, astelalte, pron. dem., adj. dem. (Pop. și fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastră, cel mai aproape de noi. A venit ăstălalt. Partea astălaltă. [Gen.-dat. sg.: ăstuilalt, ăsteilalte și asteilalte; gen.-dat. pl.: ăstorlalți, ăstorlalte] – Ăst + alalt (= ălalalt).

BACI, baci, s. m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice. – Et. nec.

BALAMA, balamale, s. f. Mic dispozitiv metalic format din două piese articulate pe un ax, dintre care cel puțin una se învârtește după montare în jurul axului, spre a permite unei uși, unei ferestre, unui capac de ladă etc. să se închidă și să se deschidă prin rotire parțială; șarnieră, țâțână. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulații ale corpului. ◊ Expr. A-i (sau a i se) slăbi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau ține) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza bătrâneții, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.

BALANȚĂ, balanțe, s. f. 1. Instrument pentru măsurarea greutății corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți etalonate. ◊ Balanță romană = cântar cu o singură greutate etalonată, care se deplasează pe brațul lung al pârghiei inelate de al cărei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântărit. ◊ Expr. A pune în balanță = a compara două lucruri sau două fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelații din emisfera australă. 2. (Fin.) Comparație, raport între mai mulți indicatori care trebuie echilibrați; (concr.) tabel, situație care conține o asemenea operație etc. ◊ Balanță de verificare = operație contabilă de totalizare a cifrelor din debit și a celor din credit; situația conturilor la o anumită dată. Balanță comercială (a unei țări) = raportul dintre valoarea generală a importului și cea a exportului. – Din fr. balance.

BAN¹, bani, s. m. 1. Unitate monetară și monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. monedă măruntă, divizionară a leului. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată; argint (2). ◊ Expr. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânși) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o sumă de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau băiat) de bani gata = fiu de oameni avuți care face extravaganțe cu banii primiți sau moșteniți de la părinți. – Et. nec.

BAN², bani, s. m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria feudală. 2. (Titlu și funcție de) mare dregător în Țara Românească după sec. XV; (și în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deținea acest rang. – Cf. magh. ban, scr. ban.

BANDĂ², benzi, s. f. 1. Fâșie de stofă, hârtie, de piele etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă. ♦ Fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricație; conveier. Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, pe care pot circula în același sens numai un șir de vehicule. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (În sintagmele) Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = a) interval de frecvență în care un aparat electronic își menține caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvențe radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicații prin reglementări naționale și internaționale. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.

BARCAGIU, barcagii, s. m. Cel care are meseria de a conduce o barcă; luntraș. – Barcă + suf. -agiu.

BAREM¹ adv. Măcar, cel puțin, batăr. [Var.: baremi, barim adv.] – Din bg., scr. barem.

BAS, (1) s. n., (2) bași, s. m., (3) basuri, s. n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii bărbătești; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cântăreț a cărui voce se plasează în acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care deține în orchestră un rol analog cu acela al basului (2) într-un cor. – Din it. basso, fr. basse.

BASE-BALL s. n. Joc sportiv nord-american, practicat între două echipe de câte nouă jucători cu o minge ca cea de oină, care se lansează cu un bătător spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisă înapoi tot prin lovire cu bătătorul. [Pr.: beiz-bol] – Cuv. engl.

BAȘ¹- (Înv.) Element de compunere având sensul de „principal, cu gradul cel mai înalt”, izolat din cuvinte turcești care denumeau funcții sau ranguri (baș-aga, baș-caimacam etc.) și folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. baș.

BAȘ-BOIER, baș-boieri, s. m. (Înv.) Cel mai de seamă boier al țării; p. ext. boier mare. – Baș¹+Boier.

BATARD, -Ă, batarzi, -de, adj. (Despre scriere) Care este intermediar între scrierea rondă și cea cursivă; (despre penițe) care are forma potrivită spre a servi la acest fel de scriere; bastard. ♦ (Substantivat, f.) Literă din această scriere. – Din fr. bâtard.

BATĂR adv. (Reg.) Cel puțin, măcar, barem¹. ♦ (Cu valoare de conjuncție, urmat de „că”) Cu toate că, deși. [Var.: batâr adv.] – Din magh. bátor.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BĂNICER, băniceri, s. m. 1. Meseriaș care face coșuri sau banițe din coajă de tei. 2. Cel care măsoară cereale cu banița. 3. Bănicioară. – Baniță + suf. -ar.

BĂRBIE, bărbii, s. f. 1. Parte a feței formată de proeminența maxilarului inferior; barbă. ◊ Bărbie dublă = gușa de sub bărbie la persoanele grase. 2. Parte cărnoasă care atârnă sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele două lame roșii, cărnoase, care atârnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijină bărbia (1) violonistului. – Barbă + suf. -ie.

BÂZĂ, bâze, s. f. Joc de copii în care partenerii lovesc pe la spate, pe rând, cu palma în palma așezată la subsuoara brațului opus a celui care se pune „bâză” și care trebuie să ghicească cine l-a lovit, în timp ce partenerii de joc strigă „bâzzz!”. – Bâz + suf. -ă.

BÂZOI s. n. (Pop.) Coarda cu timbrul cel mai de jos a unor instrumente muzicale. – Bâz + suf. -oi.

BENJAMIN s. m. (Rar) Cel mai mic copil al unei familii; cel mai tânăr membru al unui grup. – Din fr. benjamin.

BENZOPURPURINĂ s. f. Substanță colorantă care constituie unul dintre cei mai importanți coloranți roșii pentru bumbac. – Din fr. benzopurpurine.

BERBEC, berbeci, s. m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelație din emisfera boreală; unul din cele douăsprezece semne ale zodiacului. ◊ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie și 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Mașină de război întrebuințată odinioară la spargerea zidurilor și porților unei cetăți asediate. 2. Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pământul, la spargerea bucăților mari de fontă etc. [Var.: berbece s. m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BIOBIBLIOGRAFIE, biobibliografii, s. f. Biografia unui autor împreună cu titlurile lucrărilor lui și ale celor privitoare la viața și la activitatea lui. [Pr.: bi-o-bi-bli-o-] – Din fr. biobibliographie.

BIOCONȘTIINȚĂ, bioconștiințe, s. f. Formă de conștiință atribuită animalelor, mai ales celor superioare. [Pr.: bi-o-con-ști-in-] – Bio- + conștiință.

BLASFEMATOR, -OARE, blasfematori, -oare, adj., s. m. și f. (Livr.) (Persoană) care defăimează (cele sfinte). – Din fr. blasphématoire.

BOGDAPROSTE interj. (Pop.; adesea substantivat) Cuvânt de mulțumire adresat celui care dă ceva de pomană. ◊ Loc. adj. De bogdaproste = de pomană. ◊ Expr. Ca un pui de bogdaproste = (despre copii) nenorocit, prăpădit. (Fam.) A umple de bogdaproste = a ocărî (2). [Var.: bodaproste interj.] – Din bg. bog da prosti.

BOICOT, boicoturi, s. n. Interdicție declarată împotriva unui individ, a unui grup social, a unui stat etc. prin care se stabilește refuzul de a cumpăra, a vinde sau a întreține orice fel de relații cu cei supuși acestui procedeu. – Din boicota (derivat regresiv).

BOIER, boieri, s. m. 1. Mare stăpân de pământ (care deținea, uneori, și o funcție înaltă în stat); persoană din aristocrația feudală; nobil; p. ext. stăpân. ♦ (Fam.) Persoană cu atitudini, obiceiuri sau pretenții de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”), adresat persoanelor înstărite, celor cu funcții administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).

BOLBOROSI, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A vorbi nedeslușit. ♦ A vorbi într-o limbă străină (pe care ascultătorii nu o înțeleg). 2. Intranz. (Despre lichide) A gâlgâi, a scoate un zgomot asemănător cu cel al apei care fierbe. ♦ (Pop.) A chiorăi. – Formație onomatopeică.

BOMBĂNEALĂ, bombăneli, s. f. Faptul de a bombăni; vorbe spuse de cel care bombănește; bombănire. – Bombăni + suf. -eală.

BORD, borduri, s. n. Marginea din stânga sau cea din dreapta a punții unei ambarcații (mari). ◊ Jurnal de bord = registru în care se înregistrează toate evenimentele importante petrecute în cursul călătoriei unei ambarcații sau a unui avion. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) bord = în ambarcație; p. anal. în avion. ◊ Expr. A arunca peste bord = a renunța la ceva ca nefiind de folos. – Din fr. bord.

BOSCORODEALĂ, boscorodeli, s. f. Faptul de a boscorodi; vorbe spuse de cel care boscorodește. – Boscorodi + suf. -eală.

BOȚMAN, boțmani, s. m. Șef de echipaj pe o navă; cel mai mare în grad dintre marinarii de la bordul unei nave de comerț; nostrom. – Din rus. boțman.

BRAHMAN, -Ă, brahmani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Membru al castei sacerdotale, considerați prima dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. 2. Adj. Brahmanic. – Din fr. brahmane.

BRILIANT, briliante, s. n. 1. Diamant șlefuit în dublă piramidă cu numeroase fațete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatră prețioasă, montat în bijuterii. 2. Numele celui mai mic corp de literă tipografică. [Pr.: -li-ant] – Din fr. brillant, rus. brilánt.

BRONHIE, bronhii, s. f. Fiecare dintre cele două ramificații ale traheii prin care aerul ajunge în plămâni. – Din fr. bronche, lat. bronchia.

BRR interj. I. 1. Exclamație pe care o scoate cel căruia îi este frig; bruh. 2. Exclamație care exprimă spaima. 3. Exclamație care exprimă dezgustul sau greața. II. Exclamație cu care oile sunt îndemnate la mers. III. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul tobei. – Onomatopee.

BUCATĂ, (I) bucăți, (II) bucate, s. f. I. 1. Parte tăiată, ruptă, desfăcută dintr-un corp solid, dintr-un întreg; dărab. ♦ (Determinat prin „de drum”, „de cale” sau presupunând această determinare) Distanță, porțiune. ♦ (Determinat prin „de vreme”, „de timp” sau presupunând această determinare) Interval, perioadă. ♦ (În limbajul comercial și în cel industrial) Exemplar, piesă, parte unitară dintr-un ansamblu, dintr-o mulțime de obiecte de același fel. ◊ Expr. A vinde (sau a cumpăra) cu bucata = a vinde (sau a cumpăra) cu amănuntul, în detaliu. A plăti cu bucata (sau, rar bucată) = a plăti munca după numărul de piese executate; a plăti în acord. A face ceva din bucăți = a confecționa, a încropi ceva din părți sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucată = om integru. 2. Operă (sau fragment unitar) literară sau muzicală de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ◊ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intenție un lucru neplăcut, un rău, a-i provoca o încurcătură. ♦ (Pop.) (Recoltă de) grâne, cereale. – Lat. buccata.

BUFNIȚĂ, bufnițe, s. f. Cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, având penajul de culoare brună-ruginie cu dungi negre și galbene, cap mare și ochi galbeni-portocalii mari, apropiați unul de altul, cu smocuri lungi de pene la urechi; bou-de-noapte, buhă, bufnă (Bubo bubo). – Bufnă + suf. -iță.

BUGLĂ bugle, s. f. Trompetă din piele care emite un sunet mai moale și mai plăcut decât cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat din alamă. – Din fr., engl. bugle.

BULFEU, bulfeie, s. n. Fiecare dintre cele două speteze care leagă partea de sus a jugului de policioară. – Din magh. bélfa.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

BURIC, burice, s. n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice rămasă în mijlocul abdomenului după căderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ◊ Expr. Buricul pământului = centrul pământului. A se crede (sau a se socoti) buricul pământului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toți. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primește hrană din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = plantă erbacee cu flori mici, albe sau roșietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. *umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.

BUTOI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor etc.; bute. ◊ Expr. Butoi fără fund = se spune despre cei care beau fără măsură. A vorbi ca din butoi = a avea vocea răgușită. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrică la revolvere, în care se introduc cartușele. – Bute + suf. -oi.

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. ◊ Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că buza este ușor despicată (ca la iepure). ◊ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înșelat, dezamăgit în așteptările sale. A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a rămâne păgubaș; a fluiera a pagubă. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copii) a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza străchinii. ◊ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui șanț, a unei păduri etc. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. 5. (În sintagma) Buză de bandaj = partea proeminentă a bandajului montat pe roțile autovehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și la conducerea vehiculului respectiv pe șină. – Cf. alb. buzë.

CA¹ adv., interj. A. Adv. I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații) 1. La fel cu, cum (e), precum (e), după cum (e). O carte ca cea din raft. ◊ Expr. Ieri ca (și) astăzi = totdeauna. Ca (și) cum = parcă. ♦ Cât. Înalt ca bradul. 2. Aproape, cam, aproximativ. ◊ Expr. Ca mâine(-poimâine) = în curând. Ca ieri(-alaltăieri) = de puțin timp. 3. Decât. E mult mai frumos ca acesta. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) În felul..., cum e obiceiul, cum se știe. Tinerii, ca tinerii, se zbenguiesc. ◊ Expr. Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... ♦ Treacă-meargă, fie. Ziua, ca ziua, trece vremea mai repede. 2. În calitate de..., fiind... El înainte, ca ghid, iar noi după el, ca vizitatori. ♦ În loc de..., drept... Se poate socoti ca răsplată. ◊ Expr. (Fam.) Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? 3. Cu privire la..., în ce privește... Ca formă, lucrarea este bine prezentată. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: râși, urși, vulpi. B. Interj. (Reg.) Ia! Ei! Ca dă-te mai încoace și mai spune o dată. – Lat. quam.

CAFEGIU, cafegii, s. m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domnească însărcinat cu prepararea și servirea cafelelor. 3. (Fam.) Bărbat care bea cu plăcere multă cafea (2). – Din tc. kahveci.

CAIMAC, caimacuri, s. n. 1. Pojghiță de grăsime care apare pe suprafața laptelui fiert sau a iaurtului. ◊ Expr. A lua caimacul = a-și însuși partea cea mai bună. 2. Spuma care se formează la suprafața cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul și deasupra cărbunelui. – Din tc. kaymak.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

CALCANEU, calcanee, s. n. Unul dintre cele două oase ce formează călcâiul. – Din fr. calcanéum, lat. calcaneum.

CALEIDOSCOP, caleidoscoape, s. n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul căruia se găsesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul opus celui prin care se privește, să formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrică într-o publicație periodică, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un conținut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.

CALIF, califi, s. m. Titlu purtat, după moartea lui Mahomed, de șefii musulmanilor care dețineau puterea politică și pe cea religioasă; persoană având acest titlu. – Din fr. calife.

CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natură) Care se află în stare de liniște deplină. ◊ Calm ecuatorial = zonă îngustă de o parte și de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferică scăzută, vânturi slabe și ploi abundente. Calm tropical = zonă aflată între zona alizeelor și cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a mării în care aceasta nu are ondulații. ♦ (Despre procese) Care se desfășoară liniștit. 2. (Despre oameni, despre manifestările și stările lor sufletești) Care se stăpânește; stăpânit, cumpănit, liniștit; p. ext. potolit, domol, așezat, flegmatic, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniște deplină a atmosferei. 2. Stăpânire de sine, sânge rece, tact în acțiuni, în vorbire. ♦ Pace sufletească, lipsă de frământări. – Din fr. calme.

CALOS, -OASĂ, caloși, -oase, adj. (Anat.) Care are îngroșări, întărituri. ◊ Corp calos = fascicul de fibre nervoase care unește cele două emisfere ale creierului mare. – Din fr. calleux, lat. callosus.

CALOTĂ, calote, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți obținute prin tăierea unei sfere cu un plan. 2. Boltă a cărei suprafață interioară are, în secțiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere internă; p. ext. piesă tehnică asemănătoare cu o calotă sferică. 4. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul și este mărginită de boruri. ♦ Tichie care acoperă creștetul capului. 5. (În sintagma) Calotă craniană = partea superioară a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calotă glaciară = masă de gheață care acoperă porțiuni mari în regiunile polare sau părțile superioare ale munților înalți. – Din fr. calotte.

CAMBIE, cambii, s. f. Act, document prin care cel care-l semnează se obligă să plătească necondiționat, la un anumit termen și într-un anume loc, o sumă de bani. – Din it. cambio.

CAMPIONAT, campionate, s. n. 1. Competiție oficială organizată pe o probă sau pe o ramură de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau a celei mai bune echipe. 2. Situația, calitatea de campion. [Pr.: -pi-o-] – Din it. campionato.

CANAT, (1) canate, (2, 3) canaturi, s. n. 1. Fiecare dintre cele două părți ale unei piei de animal tăiate în jumătate, de-a lungul spinării. 2. Fiecare dintre părțile mobile din care este alcătuită o ușă, o poartă, o fereastră etc. 3. Toc², pervaz de ușă. – Din tc. kanat.

CANELA, canelez, vb. I. Tranz. A face caneluri pe suprafața interioară sau cea exterioară a unei piese, a unei coloane etc. – Din fr. canneler.

CANID, canide, s. n. (La pl.) Familie de mamifere carnivore digitigrade, cu gheare neretractile și cu patru degete la picioarele dinainte și cinci la cele din spate, din care fac parte lupul, vulpea, șacalul etc.; (și la sg.) animal din această familie. – Din fr. canidés.

CANTON, cantoane, s. n. 1. Clădire din imediata vecinătate a unei căi de comunicație, înzestrată cu aparatele necesare pentru supravegherea și întreținerea acesteia și care servește și ca locuință pentru cantonier. 2. Cea mai mică unitate în administrația pădurilor; locuința pădurarului. 3. Unitate teritorial-administrativă în unele țări. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederația Elvețiană. – Din fr. canton.

CANTONAMENT, cantonamente, s. n. 1. Staționare vremelnică (a unor unități militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalați cei cantonați. 2. Loc de cazare special amenajat și perioada de timp în care o echipă sau un lot de sportivi se pregătesc în comun (în vederea participării la o competiție de amploare). – Din fr. cantonnement.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPILAR, -Ă, capilari, -e, adj. 1. Subțire, fin, îngust. ◊ Vase capilare (și substantivat, n. pl.) = cele mai mici vase de sânge, care servesc la hrănirea țesuturilor și stabilesc legătura între vene și artere. 2. Care aparține capilarității, privitor la capilaritate. ◊ Tub capilar = tub îngust în care se manifestă fenomenele de capilaritate. – Din fr. capillaire, lat. capillaris.

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CARÂMB, carâmbi, s. m. 1. Parte a cizmei care îmbracă pulpa piciorului de la genunchi până la gleznă. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei, în care intră spetezele carului. 3. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scării, în care intră fusceii. – Lat. *calamulus (< calamus „trestie, arc, prăjină”).

CARDINAL, -Ă, cardinali, -e, adj., s. m. I. Adj. Principal, esențial, fundamental. ◊ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, care ajută la determinarea poziției unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, ființe etc. II. S. m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înalții demnitari care alcătuiesc consiliul papei și dintre care se alege noul papă; persoană care poartă acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Roșu cardinal = roșu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

CARNASIER, -Ă, carnasieri, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre animale) Carnivor. 2. S. f. Fiecare dintre cele patru măsele mari și tăioase ale unor animale carnivore. [Pr.: -si-er] – Din fr. carnassier.

CARO, carale, s. n. Una dintre cele două culori roșii la cărțile de joc, însemnată cu romburi. – Din fr. carreau.

CAROLINGIAN, -Ă, carolingieni, -e, adj. Care aparține dinastiei lui Carol cel Mare, privitor la această dinastie. [Pr.: -gi-an] – Din fr. carolingien.

CAROTIDĂ, carotide, s. f. Fiecare dintre cele două artere principale, ramuri ale aortei, situate de o parte și de alta a gâtului, care transportă sângele de la inimă la cap; arteră cefalică. – Din fr. carotide.

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A(-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = A pretinde că ghicește viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. ◊ Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte.

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă¹. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

CASĂ², case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care sunt ținuți bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi bilanțul încasărilor și al plăților unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.

CASCADĂ, cascade, s. f. 1. Cădere naturală de apă pe cursul unui râu, provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii; cataractă. ◊ Expr. Cascadă de râs = râs zgomotos, sacadat și prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascadă = model de legare a unor aparate sau mașini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element să fie egal cu cel de la ieșirea elementului anterior. – Din fr. cascade.

CASTRAVETE, castraveți, s. m. 1. Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refăcut din castraveți (pl. lui castraveț < bg. krastaveț, krastavița).

CATAZONĂ, catazone, s. f. Ansamblul șisturilor cristaline formate în condițiile celui mai intens metamorfism regional. – Din fr. catazone.

CATETĂ, catete, s. f. Fiecare dintre cele două laturi care alcătuiesc unghiul drept al unui triunghi dreptunghic. – Din fr. cathète, lat. cathetus.

CATILINARĂ, catilinare, s. f. 1. (La pl.) Titlul celor patru discursuri ale lui Cicero împotriva lui Catilina. 2. Fig. Apostrofă vehementă la adresa cuiva. – Din fr. catilinaire.

CATOBLEPAS, catoblepași, s. m. 1. Animal fabulos despre a cărui privire se credea că omoară pe cei asupra cărora era ațintită. 2. Specie de pește veninos. – Din fr. catoblépas.

CAV, -Ă, cavi, -e, adj. (Despre obiecte) Care are o cavitate. ◊ Venă cavă = denumire pentru cele două vene (inferioară și superioară) care transportă sângele la inimă. – Din fr. cave.

CĂLDARE, căldări, s. f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; găleată. ◊ Căldare de abur = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferică; cazan cu abur. Căldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Conținutul unei căldări (I). II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade; cazan. ◊ Căldare glaciară = circ glaciar. – Lat. caldaria.

CĂLUȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CĂLUȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț.

CĂPĂTAT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta.

CĂTUȘĂ, cătușe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanț, cu care se leagă uneori mâinile (și picioarele) arestaților. 2. Plantă erbacee meliferă, cu flori albastre-violacee și cu miros greu (Ballota nigra). [Pl. și: cătuși] – *Cată (< lat. catta „pisică”) + suf. -ușă.

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis.

CÂMP, câmpuri, s. n. și (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe un teren fără accidente prea mari. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. Câmp de luptă. ◊ (Astăzi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva își desfășoară activitatea; activitate, muncă, producție. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca cele care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = porțiune anatomică pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.

CÂNEPĂ, cânepe, s. f. 1. Plantă textilă cu tulpina înaltă și dreaptă și cu frunze alterne dințate pe margini, cu flori mici, verzui, cultivată pentru fibrele care se scot din tulpină și pentru uleiul care se extrage din semințe (Cannabis sativa). ◊ Cânepă indiană = varietate de cânepă cultivată îndeosebi în anumite regiuni din India, Iran, Africa de nord și cele două Americi, din care se extrag stupefiante (Cannabis indica). ◊ Compus: cânepa-codrului = cânepioară (2). 2. Fibre textile extrase din tulpina de cânepă (1). – Lat. *canapa (= cannabis).

CÂNTECEL, cântecele, s. n. Diminutiv al lui cântec. ◊ Cântecel comic = monolog comic, satiric (în care alternează părțile recitate cu cele cântate). [Var.: (reg.) cânticel s. n.] – Cântec + suf. -el.

CÂRMI, cârmesc, vb. IV. Intranz. 1. A manevra cârma unei ambarcații, a unei nave, schimbând direcția de mers; p. gener. a o coti, a o lua în altă parte. 2. Fig. (Rar) A se abate de la cele spuse, de la cele hotărâte. – Din sl. krŭmiti.

CÂRNI, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în altă direcție; a (se) întoarce. ◊ Expr. (Tranz.) Îți cârnește nasul din loc = miroase extrem de urât. A-și cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arăta nemulțumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotărâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotărât. 2. Tranz. A tăia, a rupe vârful lăstarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.

CÂRTI, cârtesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A-și exprima (mereu) nemulțumirea prin murmure sau critici (făcute de obicei în absența celui în cauză); a se plânge, a protesta (mereu). – Et. nec.

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât..., cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

CEA interj. Strigăt cu care se mână boii spre dreapta. ♦ (Substantivat) Partea dreaptă; dreapta. [Var.: (reg.) ceala interj.] – Onomatopee.

CEALA interj. v. cea.

CEAPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee legumicolă, bienală, din familia liliaceelor, comestibilă, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescențe dese (Allium cepa). ◊ Ceapă de apă = ceapă care se cultivă prin răsad și se recoltează în același an în care s-a semănat. Ceapă de sămânță = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific și cu conținut bogat de vitamine, folosit în alimentație; p. gener. orice bulb al unei plante. ◊ Expr. Nu face (sau nu valorează nici cât) o ceapă degerată, se spune despre cineva (sau despre ceva) fără nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putință, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spațiu, distanță care se poate parcurge în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București. ◊ Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt marcate pe cadranul și cu acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează cuiva succes când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul morții = a se agita; a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Ceas electronic = ceas a cărui funcționare se bazează pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicată prin cifre afișate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anunțată verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrărilor de semnal orar și a unor informații vorbite asociate, folosit pentru anunțarea orei exacte în rețeaua telefonică. Ceas solar = suprafață mărginită de numere, având în centru o tijă a cărei umbră indică cu aproximație orele zilei; cadran solar. ◊ Expr. A merge ca ceasul = (despre mașini, aparate etc.) a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.

CEAUNAȘ, ceaunașe, s. n. Diminutiv al lui ceaun. [Pr.: cea-u-] – Ceaun + suf. -aș.

CEAUȘEL, ceaușei, s. m. (Înv.) Diminutiv al lui ceauș. [Pr.: cea-u-] – Ceauș + suf. -el.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CELA, CEEA, ceia, celea, pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] – Din acela, aceea (cu afereza lui a).

CELĂLALT, CEALALTĂ, ceilalți, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai depărtat dintre amândoi, al doilea; ălălalt, aialaltă. ◊ (Adjectival) Acolo, în partea cealaltă. 2. (La pl.) Toți cei care sunt de față sau care pot fi luați în considerație, afară de cel sau cei amintiți în mod special sau scoși din discuție. ◊ (Adjectival) Ceilalți oaspeți. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Imediat următor altuia. Luna cealaltă. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalți, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealaltă pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= ăllalt).

CELUI, celuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Din magh. csalni.

CELUIALĂ, celuieli, s. f. (Reg.) Înșelare, amăgire. ♦ Ademenire. [Pr.: -lu-ia-] – Celui + suf. -eală.

CELUIT, -Ă, celuiți, -te, adj. (Reg.) Înșelat, amăgit. ♦ Ademenit, momit. – V. celui.

CELUITOR, -OARE, celuitori, -oare, s. m. și f., adj. (Reg.) (Persoană) care înșală, amăgește, ademenește. [Pr.: -lu-i-] – Celui + suf. -tor.

CELULĂ, celule, s. f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu, reprezentând cea mai simplă unitate anatomică. 2. (În sintagma) Celulă de partid = (în trecut) denumirea organizației de bază a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitățile hexagonale ale fagurilor de ceară, în care albinele depun mierea, cresc ouăle, puietul sau depozitează hrana; alveolă. 4. Încăpere (strâmtă) în închisori, unde sunt ținuți arestații sau condamnații. 5. Ansamblu format din aripile (și fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alăturate și cu aceeași funcție, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celulă de siloz. 7. (În telecomunicații) Suprafață geografică limitată acoperită de un releu de emisie-recepție, în cadrul sistemului de telefonie celulară. – Din fr. cellule, lat. cellula.

CENTAUR, centauri, s. m. (În mitologia greacă) Ființă imaginară, cu trup de cal și cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelație din emisfera australă, din care face parte steaua cea mai apropiată de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.

CENTRIPET, -Ă, centripeți, -te, adj. Care tinde să se apropie de centru; centripetal. ◊ Forță centripetă = forță egală și opusă celei centrifuge, care menține un corp rotitor pe traiectoria circulară. – Din fr. centripète.

CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

CERNE, cern, vb. III. 1. Tranz. (Adesea fig.) A trece un material prin sită sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlătura corpurile străine. 2. Tranz. Fig. A distinge. 3. Intranz. unipers. Fig. A ploua mărunt, a bura. 4. Tranz. Fig. A alege partea bună, valabilă (dintr-un studiu, dintr-o concepție etc.), eliminând restul; a discerne. – Lat. cernere.

CERTIFICAT, certificate, s. n. Act oficial prin care se confirmă exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris sau în care se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării unor drepturi; atestat. ◊ Certificat de alegător = (în unele state) act prin care se constată înscrierea unui cetățean, în listele electorale și pe baza căruia acesta își exercită dreptul la vot. Certificat prenupțial = certificat medical eliberat celor ce vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. – Din fr. certificat, lat. certificatum.

CETACEU, cetacee, s. n. (La pl.) Ordin de mamifere acvatice care cuprinde cele mai mari animale actuale, cu corpul de forma unui pește și cu membrele anterioare transformate în lopeți; (și la sg.) animal care face parte din acest ordin. – Din fr. cétacé.

CEVIANĂ, ceviane, s. f. Fiecare dintre cele trei drepte care unesc un punct oarecare cu vârfurile unui triunghi, punctul fiind coplanar cu triunghiul. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. cévienne.

CHA-CHA-CHA s. n. Dans modern cu ritm vioi, inspirat din folclorul afro-cubanez. [Pr.: cea-cea-cea] – Din sp. cha-cha-cha.

CHEAG, cheaguri, s. n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor tinere și al copilului, care are proprietatea de a închega cazeina din lapte; chimozină, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masă gelatinoasă roșie care se formează prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond inițial al unei averi mai mari. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se îmbogățească, a se îmbogăți. A avea cheag = a fi bogat – Lat. *clagum (= coagulum).

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.