IBIDEM adv. (Cu privire la un text deja citat) În același loc, tot acolo, în aceeași lucrare. [Prescurtat: ibid., ib.] – Cuv. lat.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.

ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele...? -Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.

ROADE, rod, vb. III. 1. Tranz. și intranz. A rupe cu dinții fărâme dintr-un obiect tare (pentru a mânca). ◊ Expr. (Tranz.) A roade (cuiva) urechile = a) a mânca foarte mult, păgubind pe cineva; b) a plictisi (pe cineva) repetând(u-i) mereu același lucru, a-i împuia capul cuiva. 2. Tranz. Fig. (Despre gânduri, sentimente etc.) A chinui, a consuma, a tortura. 3. Tranz. (Reg.) A morfoli ceva în gură. 4. Tranz. și refl. A (se) distruge printr-o acțiune lentă și îndelungată de măcinare, de frecare; a (se) toci, a (se) uza printr-o întrebuințare îndelungată. ◊ Expr. (tranz.) A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. ♦ Tranz. (Despre corpuri tari, aspre, venite în contact cu pielea) A freca pielea (provocând răni). 5. Refl. Fig. (Rar) A se ciopli, a se șlefui; a căpăta maniere, a se civiliza. – Lat. rodere.

PEȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nici o vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi desperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-ferăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-lup = avat; pește-păun = pește mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julio); pește-porcesc = porcușor; pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ◊ Zodia peștelui sau (eliptic) peștii = una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

MÂNCARE, (2,3) mâncări, s. f. 1. Acțiunea de a mânca și rezultatul ei. ◊ Poftă de mâncare = apetit. De mâncare sau de-ale mâncării = hrană, alimente. ◊ Loc. adj. De mâncare = comestibil. 2. (Abstract) Prânz; cină, masă. 3. (Concr.) Ceea ce se mănâncă; hrană, aliment. ◊ Expr. A strica mâncarea degeaba = a trăi degeaba, fără a fi de vreun folos, a nu fi bun de nimic. A o duce într-o mâncare și într-o băutură = a petrece, a chefui întruna. ♦ Fel de bucate. ◊ Expr. Asta-i altă mâncare (de pește) = asta e cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. ♦ Fig. (Fam. și depr.) Soi, fel. [Pl. și: (3) mâncăruri] – V. mânca.

TOTUNA adv. 1. La fel, același lucru. Expr. A-i fi (cuiva) totuna, se spune când, din mai multe alternative, cineva nu dă preferință nici uneia, socotindu-le pe toate pe același plan. 2. (Rar) Întruna, fără a se opri. – Tot + una.

RĂSCITI, răscitesc, vb. IV. Tranz. A citi același lucru de multe ori. – Răs- + citi.

RIVALITATE, rivalități, s. f. Concurență între două sau mai multe persoane care aspiră la același lucru. – Din fr. rivalité, lat. rivalitas, -atis.

SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. „Dovleac” și „tărtăcuță” desemnează, prin derivație sinonimică, „cap”. 2. S. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sinonimelor (2) și al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) și germ. Synonymik.

COREDACTOR, coredactori, s. m. Persoană care este redactor împreună cu alții la aceeași lucrare. – Co- + redactor.

ALT altă (alți, alte) adj. Care nu este același (lucru sau ființă) cu cel de față sau cu cel despre care este vorba. ◊ Pe de altă parte, din ~ punct de vedere, cu alte cuvinte altfel zis. Câte alte multe. /<lat. alt[e]rum

A CETERA ceter pop. 1. intranz. înv. A cânta din ceteră (sau din alt instrument cu coarde). 2. tranz. pop. 1) (persoane) A deranja întruna și insistent cu același lucru; a pisa; a necăji; a plictisi. 2) (hăituri, colinde etc.) A spune pe de rost, expresiv și cu intonație adecvată; a declama; a recita. /Din ceteră

A CIOCĂNI ~esc 1. intranz. 1) A bate cu ciocanul (sau cu un alt obiect). 2) A produce un zgomot prin lovirea repetată (într-un obiect tare); a bocăni. ~ la ușă. 2. tranz. 1) med. A examina prin lovituri ușoare cu degetul (sau cu un instrument). 2) (persoane) A deranja întruna și insistent cu același lucru; a pisa; a plictisi; a necăji. 3) (mai ales copii) A bate ușor. /Din ciocan

A DONDĂNI ~esc pop. 1. intranz. 1) A vorbi încet și nedeslușit în semn de nemulțumire; a bombăni; a bodogăni; a mormăi. 2) A vorbi mult și fără rost; a pălăvrăgi; a flecări; a trăncăni. 2. tranz. (persoane) A deranja întruna repetând insistent același lucru; a necăji; a plictisi; a pisa. /Onomat.

DRAC ~ci m. (în religia creștină) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol; demon; satană. ◊ A se teme ca ~cul de tămâie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este același lucru. A face pe ~cul în patru a face tot ce se poate; a pune totul în joc. Pe ~cul se spune pentru a arăta neîncrederea sau pentru a tăgădui ceva. Parcă-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urât. A trage pe ~cul de coadă a fi foarte sărac; a o duce foarte greu. Și-a băgat ~cul coada între ei se spune când între prieteni se stârnește o vrajbă neașteptată. Nu-i ~cul atât de negru lucrurile nu stau atât de rău cum se pare. A fi ~cul gol (sau împelițat) a) a fi rău; b) a fi foarte isteț. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o păți. Salba (sau poama) ~cului om ticălos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rău; b) a fi neastâmpărat, zvăpăiat. Unde și-a înțărcat ~cul copiii (sau la ~cul în praznic) foarte departe; într-un loc pe care nu-l știe nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A căuta pe ~cul a-și face singur neplăceri. A scăpa de ~cul și a da peste tată-său a ajunge din rău în mai rău. A da (sau a lăsa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lăsa la voia întâmplării. A nu avea nici pe ~cul a fi sănătos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune când ești cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurată. Și pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune când ești nedumerit de ceva. Să-l ia ~cul (ducă-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea față de acțiunile cuiva sau față de o situație. /<lat. draco

EVICȚIUNE ~i f. Privare de un lucru obținut legal ca urmare a unei sentințe sau a exercitării de către altcineva a dreptului său în privința aceluiași lucru. /< fr. éviction, lat. evictio, ~onis

A HĂRȚUI ~iesc tranz. 1) (persoane) A deranja întruna cu repetarea insistentă a aceluiași lucru (pretenții, reproșuri etc.); a necăji; a pisa. 2) (dușmani) A ataca în permanență, la intervale de timp mici, pentru a slei de puteri. 3) (ființe) A irita peste măsură în mod intenționat; a zădărî; a întărâta; a ațâța. /harță + suf. ~ui

IBIDEM adv. (se folosește la citare) În aceeași lucrare sau în același pasaj; tot acolo. [Sil. i-bi-] /<Cuv. lat.

NEAGĂ f. pop. (mai ales urmat de -rea) Persoană îndărătnică și nesuferită. * A o ține ca ~a-rea a susține mereu unul și același lucru; a o ține una și bună. A ședea ca ~a-rea pe capul cuiva a se afla în permanență lângă cineva și a-l plictisi mereu. A se ține ca ~a (de cineva) sau a se lega ca o ~ (de cineva) a urmări pe cineva mereu. /Orig. nec.

A NECĂJI ~esc tranz. 1) (persoane) A deranja cu repetarea insistentă a aceluiași lucru; a pisa; a plictisi. 2) (ființe) A supune unor chinuri (fizice); a chinui. /Din necaz

A PISA ~ez tranz. 1) (corpuri solide) A preface în fărâme cu ajutorul unei unelte. ~ piper. 2) fig. (ființe) A bate crunt; a snopi în bătaie. 3) fig. (persoane) A deranja întruna, repetând insistent același lucru; a necăji; a plictisi. /<lat. pi[n]sare

A PISĂLOGI ~esc tranz. pop. A deranja întruna, repetând insistent același lucru; a necăji; a pisa; a plictisi. /Din pisălog

A PLICTISI ~esc tranz. 1) A face să se plictisească. 2) A deranja întruna, repetând insistent același lucru; a pisa; a necăji. /<ngr. pliktisa

A TOCA toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A tăia în bucăți mici (cu ajutorul unui cuțit sau al unei mașini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi în mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult și repede (ca o toacă). ◊ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunându-i mereu aceleași lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi și uscate a flecări. 3) (despre arme) A țăcăni întruna. 4) (despre păsări, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. /<lat. toccare

TOTUNA adv. 1) În aceeași măsură; la fel; același lucru; deopotrivă. ◊ A-i fi (cuiva) ~ a-i fi (cuiva) indiferent. 2) rar Fără a se opri; întruna. /tot + una

URECHE¹ ~i f. I. 1) (la om și la animale) Organ-pereche al auzului, situat (simetric) pe partea laterală a capului. ◊ Până peste ~i foarte mult. A trage cu ~ea a asculta pe furiș, neobservat de nimeni. A-i intra pe o ~ și a-i ieși pe alta a uita repede cele auzite; a nu da (nici o) atenție spuselor cuiva. A-i rupe cuiva ~ile a pedepsi pe cineva, trăgându-l de urechi. A se face într-o ~ a se preface nebun; a fi neserios. A-i roade cuiva ~ile a-i spune cuiva mereu același lucru. A fi numai ~i a asculta foarte atent. A ajunge la ~ea (sau ~ile) cuiva a afla ceva ținut în secret. 2) Capacitate de a auzi; auz ◊ A avea ~ muzicală a avea capacitatea de a memora și reproduce cu ușurință sunete muzicale, melodii. A fi fudul de ~i (sau de o ~) a nu auzi bine. 3) pop. Organ de respirație la animalele acvatice; branhie. II. (în îmbinări ce denumesc plante): ~ea-babei ciupercă comestibilă de culoare galbenă-portocalie, cu margini văluroase, ridicate în sus; urechiușă. ~ea-iepurelui a) plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze ovale și cu flori galbene, dispuse în umbele; urechelniță; b) plantă erbacee decorativă, cu frunze înguste, păroase, dințate pe margini, și cu flori roșii sau roz, dispuse în formă de ciorchine. ~ea-ursului plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, având frunze dințate, rotunjite la vârf, și flori galbene, dispuse în umbele unilaterale. ~ea-șoarecelui plantă erbacee decorativă, cu tulpina erectă, puțin ramificată, având frunze înguste, nezimțate, și flori mici, albastre, albe sau roșii. ~ea-porcului plantă erbacee decorativă semilemnoasă, cu tulpina erecta, ramificată, păroasă, având frunze alungite, zimțate și flori albăstrui-violete. [G.-D. urechii] /<lat. oricla

RECONVENȚIONAL, -Ă adj. (Jur.) Cerere reconvențională = cerere prin care un pîrît cere reclamantului același lucru cerut lui de reclamant în fața aceleiași instanțe; reconvențiune. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. reconventionnel].

TAUTACISM s.n. Figură de stil care constă în repetarea aceluiași semn la începutul unor cuvinte sau silabe succesive. [< fr. tautacisme, cf. gr. tauto – același lucru].

basc (-că), adj. – Din Țara Bascilor. Fr. basque. – Der. bască, s. f. (beretă). S-a spus înainte și bască (< fr. basque) pentru „fustă lungă”; cuvîntul a ieșit din uz o dată cu moda. Același lucru se poate spune despre baschină, din fr. basquine.

bezmetic, (bezmetică), adj. – Zăpăcit, năuc, aiurit. Var. dezmetic. Der. din sl. bezumŭ „nebunie” (Iordan, Arhiva, XXX, 221; REW 428), cu fonetism dezvoltat ca în sl. bezŭ matokŭ „(stup) fără regină”, cf. sb. bezmatičiti „a rămîne fără regină” (Weigand, Jb, XIV, 112; Loewe 56; DAR; Pușcariu, Lr., 356). Asocierea poate părea curioasă, dar este ilustrată suficient de citatul lui Conachi (dat de Scriban): albinele bezmeticesc fără matcă. După Giuglea, Dacor., II, 823, besmetic ar proveni din lat. amphisbeticus, ca în it. bisbetico. – Var. desmetic „zăpăcit” contrazice semantismul lui desmetici „a se trezi din beție, a-și veni în fire”. Este posibil ca desmetici să reprezinte un mai vechi *desmîntici < lat. *deexmenticare (cf. it. dimenticare, REW 2550a), care a însemnat probabil același lucru ca bezmetici „a zăpăci, a năuci”. Ulterior, desmetici a fost simțit ca opusul lui bezmetici și interpretat ca „des-zăpăci”, după schema normală a rom. (cf. face-desface; îmbrăca-desbrăca; închide-deschide). Altă ipoteză, care îl explică pe dezmetic prin contaminarea lui bezmetic cu desmetici, la Pușcariu, Dacor., VIII, 111.

bîrsan (bîrsană), adj. – Se spune despre oile de Bîrsa, regiune din sud-estul Trans., și de lîna lor lungă și aspră. De la Bîrsa, nume al regiunii a cărei capitală este Brașovul; ambele nume au probabil aceeași origine. Cihac, II, 490, se gîndește mai curînd la numele mag. al orașului respectiv, Brassó, ceea ce este de fapt același lucru. – Der. bîrsănesc, adj. (din Bîrsa).

tei-belei s.n. (pop.; în expr.) nu-i tei-belei, ci-i belei-tei = e tot una, e același lucru, e tot un drac.

SINONIMIC, -Ă adj. Referitor la sinonimie. ♦ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze în sens figurat același lucru. [Cf. fr. synonymique].

coșar (-re), s. n. – 1. Hambar, pătul. – 2. Staul, grajd. – 3. Împletitură de nuiele, leasă. – 4. Colibă, bordei. – Var. coșer, coșare, coșară, coșerie. Mr. cușare, megl. cușară. Sl. (bg. košara, sb. kòšara), din aceeași rădăcină ca și coș, fiind vorba în general de împletitură făcute cu nuiele de răchită (Cihac, II, 75; DAR). Totuși, explicația este incertă, fiind vorba de un cuvînt care, în alte limbi sl., provine cu siguranță din rom. (slov. košar, rut. košiera, pol. koszara, cf. Wedkiewicz, Mitt. Wien., 274). Berneker 586 a încercat să explice cuvîntul sl. prin rom. casă, mr. cășare (cf. împotrivă Capidan, Raporturile, 207). – Der. coșerar, s. m. (muncitor care face împletituri de răchită; sărman care trăiește într-o colibă). Coștei, s. n. (hambar) pare rezultat al unei confuzii a lui coșar cu bg. kăšta „casă” (Graur, BL, IV, 75), fără legătură cu coștei „castel” (Tiktin). Același lucru se poate spune despre coștereață, s. f. (cocină; ogradă), contaminare a lui coșar cu bg. kăšta „casă”, sb. kučèrica „colibă”, rom. porcăreață, coteneață.

dugliș (duglișe), adj. – (Mold.) Leneș, trîndav. Mag. dög „cadavru” și putoare, dögelni „a dormi” (Scriban). Pentru trecerea de la „puturos” la „leneș”, cf. puturos. După Tiktin, aflat în legătură cu duh, ceea ce din punct de vedere semantic este același lucru.

COREDACTOR, -OARE s. m. f. redactor împreună cu alții la aceeași lucrare. (< rus. koredaktor)

RECONVENȚIONAL, -Ă adj. (jur.) cerere ~ă = cerere prin care un pârât cere reclamantului același lucru cerut lui din reclamant în fața aceleiași instanțe; reconvențiune. (< fr. reconventionnel)

SINONIMIC, -Ă I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivație ~ă = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze același lucru. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)

sgardă (-ărzi), s. f. – 1. Salbă, colier. – 2. Curea sau cerc de metal de la gîtul cîinilor. – 3. (Arg.) Cravată. – Var. zgardă. Origine necunoscută. Explicațiile prin gard (Geheeb 37), din rut. garda „podoabă” (Pușcariu, Dacor., II, 610), din alb. škardhë (cf. Rosetti, II, 122) sau din gherdan (Scriban) nu sînt satisfăcătoare. Rut. pare să provină din rom. (Miklosich, Wander., 20); același lucru se poate spune și despre cuvîntul alb.

strungă (-gi), s. f. – 1. Deschizătură de ieșire din țarcul oilor, portiță prin care poate trece numai o oaie. – 2. Țarc, ocol la oi. – 3. Defileu, chei. – 4. Gaură, deschizătură. – 5. Strungăreață. – Mr., megl. strungă. De la strung, în sensul de „dispozitiv care execută frecare”, fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiței sau pe ciobanul care așteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. torno „instrument care face să treacă obiectele printr-un spațiu închis”, chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung și strungă este același de „lucru care roade” și este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui”, cf. struji. Totuși pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide” (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. – Din alb. strungë (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar, 35) e același lucru, deși alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragoń < lat. stringĕre. Dintr-o rădăcină indoeurop. *strng- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, I, 89; Barič, Albanorum St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi” (Philippide, II, 735); din gr. στενυγά „îngustime” (Diculescu 198) sau *στρόγγα (Drăganu, Romînii în veac. IX-XIV, 60; cf. Tamás, Archiv. Europ. Centro-Orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *struma „curgătoare” (Pascu, I, 191); cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v. germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). În general se admite că este cuvînt foarte vechi și că în rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice și orientale, cf. Tiktin și Candrea, și Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I, 31). Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreață, s. f. (răritură la dință; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreșit toate formele cu infixul n, ca ngr. στρούγγα (Meyer, Neugr. St., II, 79; Murnu, Lehnw., 43), alb. strungë (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strąga, mag. ezstrenga (Candrea, Elementele, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. straga) pot proveni și ele dintr-o formă anterioară nazalizării, cf. strug față de strung, sau din sl.

ATÎT², adv. 1. În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de scump etc.). ◊ Expr. Atît..., cît... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atît... cît și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Tot atît = același lucru, tot una, egal; indiferent. Încă pe atît = (aproape) încă o dată aceeași măsură, sumă etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atît mi-a (sau ți-a etc.) fost = pînă aici mi-a (sau ți-a etc.) fost viața, sănătatea etc.; cu asta s-a sfîrșit. Atît (numai sau doar) că... = numai că..., doar că... Cu cît... cu atît sau cu atît... cu cît = pe măsură ce... tot mai mult... Atît... atît... = în măsura în care... Atît știu, atît spun. 3. Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. Eu atît îți spun. [Var.: atîta adv.] – Lat. eccum-tantum.

dodecafonie, metodă de compoziție în muzica sec. 20, bazată pe utilizarea liberă a tuturor celor 12 semitonuri* ale gamei cromatice* temperate*. D. a rezultat din unele acumulări în plan tehnic ce s-au manifestat în muzica europ. (mai ales germ. și austriacă), la sfârșitul sec. trecut și începutul acestui sec., global integrate în fenomenul atonalismului*. Depășind cadrele stricte ale laboratorului de creație, d. a antrenat și o gândire structurală ce vizează viitoarea sistematizare a elementelor prin serie*, ajungând la o viziune nouă asupra substanței și discursului muzical. Pe de altă parte, d. își leagă destinul de acela al Școlii vieneze* moderne, șeful școlii, Schönberg, fiind considerat și inițiatorul acestei metode (chiar dacă J.M. Hauer a realizat mai înainte o serializare a elementelor cromatice* ale melodicii). O definitivă aplicare a seriei* Schönberg o obține în 1923, cu lucrarea Cinci piese pentru pian, după care elevii săi, Berg și Webern, o aplică cu consecvență. Această istoric determinată situare în timp și spațiu a făcut ca d. să fie considerată, dincolo de virtuțile ei tehnice, drept unul dintre principalele curente ale primei jumătăți a sec.; din punct de vedere estetic însă, ea a interferat, în special, expresionismul*, de la principiile căruia au pornit reprezentanții Școlii vieneze* atunci când doreau un „idiom muzical expresionist” [obsesia unor formule (IV), atematismul și fărâmițarea conturului melodic, complicația ritmică, cultivarea intensă a a disonanței* în armonie (III, 1), „melodia timbrală” (Klangfarbenmelodie*) etc.]. Opere ca Vozzek și Lulu de Berg, Moise și Aaron de Schönberg sau Cantatele lui Webern sunt producții de tip expresioniste. Pe de altă parte, influențe ale neoclasicismului* se manifestă în lucrări precum Concertul de cameră pentru vl., pian și 13 instr. de suflat de Berg, faptul putând fi considerat însă nu ca o aliniere la această tendință – căreia îi dăduse o replică și Stravinski – ci ca o necesitate interioară a d. de a-și „recupera” o anume fermitate a discursului, ritmica mai viguroasă și polif., unele elemente intonaționale (II, 2) perceptibile (așa se explică făurirea de către Berg, în Concertul pentru vl. și orch., a unei serii compatibile cu acordul* major* sau citirea în aceeași lucrare, a unui coral de Bach). Din rațiuni asemănătoare, o reclasicizare a formei se produce la Webern, care imaginează structuri* extrem de concise. Dintre cele două principii fundamentale ce au străjuit devenirea d.: utilizarea celor 12 semitonuri și serializarea lor, cel din urmă a câștigat treptat în importanță. Astfel, muzica urmașilor Școlii vieneze, Nono, Berio, Stockhausen, Boulez, influențată și de ideile lui Messiaen, se numește, printr-un consens unanim, serială. Deși principiul era conținut în metoda dodecafonică, prin serializarea efectuată atât orizontal (în melodie) cât și vertical (în armonie), serializarea devine ulterior integrală, extinzându-se în toți parametrii*: dinamică (1), timbru*, atac (3). Totodată, muzica neo-serialiștilor (numiți și post-serialiști) părăsește cantonarea dogmatică în cercul închis al celor 12 sunete, în favoarea unui contur mai suplu, „muzicalizat” prin formule de vârstă uneori milenară și cu o „semantică” familiară (fenomenul începuse deja la Webern). Serialismul*, care a păstrat ceva din ineditul discursului preconizat de d., a facilitat astfel calea sintezelor, prin determinarea mai puțin rigidă a facturii (mergând, prin reacție, până la situația contrară a indeterminării și a aleatorismului*), calea pătrunderii în substanța muzicală a vechilor moduri* sau a modurilor de esență folc., pe care o adoptă mai ales unii dintre compozitorii români postbelici. Echiv. germ. Zwölftonmusik.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

a toca (pe cineva) la cap expr. a spune mereu același lucru, a plictisi.

tot un drac! / o mâță! expr. același lucru!

ALIUD EST CELARE, ALIUD TACERE (lat.) una este să tăinuiești, alta e să taci – Discreția și complicitatea nu sunt unul și același lucru.

pisălog, -oagă, pisălogi, -oage s. m., s. f., adj. (persoană) care plictisește pe cineva cu insistențele sale / cu repetarea aceluiași lucru

pop s., adj. (muz.; americanism) Formă de muzică larg apreciată, născută în țările anglo-saxone (jazz, folk, rock and roll) ◊ „Valoarea popului muzical actual românesc este nu numai o dovadă a progresului muzical actual, ci demonstrează elocvent standardul său competitiv.” Săpt. 19 IX 75 p. 7. ◊ „Pe măsuța de alături, un magnetofon urlă în permanență muzică pop.” Cont. 11 V 79 p. 4. ◊ „A existat și există încă tendința multor critici de specialitate de pretutindeni de a folosi termenii «pop» și «rock» pentru a denumi unul și același lucru. Practic ar fi imposibilă o delimitare sau chiar o încercare de acest fel între «pop» și «rock». Cele două expresii sunt întotdeauna împreună, folosindu-se fie una, fie cealaltă, după împrejurări.” Săpt. 13 III 81 p. 7; v. și R.l. 27 VII 82 p. 6 (din engl., fr. pop [music]; DMN 1955, BD 1968; DEX, DEX-S)

NON BIS IN IDEM (lat.) nu de două ori pentru același (lucru) – Axiomă juridică potrivit căreia nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași vină. P. ext. Recomandare pentru a evita repetarea unui subiect, a unei metode.

SCIENTIA ET POTENTIA IN IDEM COINCIDUNT (lat.) știința este unul și același lucru cu puterea – Fr. Bacon, „Novum Organum”, 3. În varianta engleză, „Knowledge is power” („Știința este putere”).

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

vătaf, -i, (vătaj, vătav), s.m. – I. (În Evul Mediu, în țările rom.) 1. (În Mold.) Administrator al unei provincii sau al unui județ. 2. (În Munt.) Administrator de plasă. 3. Supraveghetor al slujilor de la curtea unui boier sau la o mănăstire; logofăt. 4. Conducător (comandant, căpitan) al unui grup de curteni sau oșteni. II. (În Maramureș) 1. Păcurar: „Că nu-s fiara fiarelor, / Că-s vătafu oilor” (Memoria 2001: 12). 2. Mai mare peste păcurarii de la stână; baci, gazdă, păcurariul cel mare (ALR 1971: 382): „Baci sau vătaf, în Maramureș, cu frecvență mai mare a celui dintăi”, cu sensul de administrator de stână (Latiș 1993). „Vătaful mai poate fi ciobanul care nu ia oi în responsabilitate” (idem). Vătaful este conducătorul păcurarilor care păzesc oile cu lapte; de obicei este desemnat de către stânaș; tot stânașul îl numește pe baci (conducătorul stânei și cel care prepară produsele lactate). Deci vătaf și baci nu e același lucru (Georgeoni 1936: 78). 3. Paznic de semănături sau fânațe (Petrova, Săcel, Moisei, Borșa); vătaf de țarină (Săcel); gornic, boactăr, pândaș, iagăr (ALR 1971: 421). 4. Căpetenie, comandant, șef: vătaf de tâlhari: „Pă dânsa o d-auzât / Păunașî codrilor, / Vătăjî tâlharilor” (Papahagi 1925: 266); vătaf de colindători, vătaf de țigani etc. – Probabil din tăt. vataha „grup” (Miklosich cf. DER); Cf. ucr. vataha, pol. wataha, bg. vatah (DEX).

deprindere f. 1. dispozițiune, ușurință dobândită prin repețirea aceloraș acte: deprinderea este o a doua natură; 2. țendența de a face adesea aceleași lucruri: deprinderi bune, rele; 3. exercițiu.

repetà v. 1. a zice din nou ceeace s’a mai zis; 2. a spune după alții: nu repeta calomnia; 3. a zice în particular, ca exercițiu, ceeace va trebui apoi zis în public: a repeta un rol; 4. a reîncepe: a repeta o experiență; 5. a spune mereu aceleași lucruri: se repetă într’una.

ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. pron. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și. Atât..., cât și... = și..., și,...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele? – Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz. și tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Lat. *toccare.

TOTUNA adv. 1. La fel, același lucru. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) totuna, se spune când, din mai multe alternative, cineva nu dă preferință nici uneia, socotindu-le pe toate pe același plan. 2. (Rar) Întruna, fără a se opri. – Tot + una.

SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. „Dovleac” și „tărtăcuță” desemnează, prin derivație sinonimică, „ cap ”. 2. S. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sinonimelor (2) și al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) și germ. Synonymik.

COREDACTOR, -OARE, coredactori, -oare, s. m. și f. (Rar la f.) Persoană care este redactor împreună cu alții la aceeași lucrare. – Co- + redactor.

RĂSCITI, răscitesc, vb. IV. Tranz. A citi același lucru de multe ori. – Pref. răs- + citi.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

RIVALITATE, rivalități, s. f. Concurență între două sau mai multe persoane care aspiră la același lucru, la aceeași situație. – Din fr. rivalité, lat. rivalitas, -atis.

ROADE, rod, vb. III. 1. Tranz. și intranz. A rupe cu dinții, puțin câte puțin, dintr-un obiect tare (pentru a mânca). ◊ Expr. (Tranz.) A roade (cuiva) urechile = a) a mânca foarte mult, păgubind pe cineva; b) a plictisi (pe cineva) repetând(u-i) mereu același lucru, a-i împuia capul cuiva. 2. Tranz. Fig. (Despre gânduri, sentimente etc.) A chinui, a consuma, a tortura. 3. Tranz. (Reg.) A morfoli ceva în gură. 4. Tranz. și refl. A (se) distruge printr-o acțiune lentă și îndelungată de măcinare, de frecare; a (se) toci, a (se) uza printr-o întrebuințare îndelungată. ◊ Expr. (Tranz.) A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. ♦ Tranz. (Despre corpuri tari, aspre, venite în contact cu pielea) A freca pielea (provocând răni). 5. Refl. Fig. (Rar) A se ciopli, a se șlefui; a căpăta maniere, a se civiliza. – Lat. rodere.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

IBIDEM adv. (Cu privire la un text deja citat) În același loc, tot acolo, în aceeași lucrare. [Abr.: ibid., ib.] – Cuv. lat.

MÂNCARE, (1) mâncări, (3) mâncăruri, s. f. 1. Acțiunea de a mânca și rezultatul ei. ◊ Poftă de mâncare = apetit. De mâncare sau de-ale mâncării = hrană, alimente. ◊ Loc. adj. De mâncare = comestibil. 2. (Abstract) Prânz; cină, masă. 3. (Concr.) Ceea ce se mănâncă; hrană, aliment. ◊ Expr. A strica mâncarea degeaba = a trăi degeaba, fără a fi de vreun folos, a nu fi bun de nimic. A o duce într-o mâncare și într-o băutură = a petrece, a chefui întruna. ♦ Fel de bucate. ◊ Expr. Asta-i altă mâncare (de pește) = asta e cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. ♦ Fig. (Fam. și depr.) Soi, fel. – V. mânca.

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, Î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul și fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. ◊ Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

ATÎT² adv. (Și în forma atîta) 1. (Uneori întărit prin «întru») În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de îndelungat, de scump etc.). Și de i-am fost vrodată dragă, N-avea el cap să mă-nțeleagă? Că rea doar într-atîta nu-s! COȘBUC, P. I 185. Nu mai dondăni atîta din gură! CREANGĂ, P. 59. Intrigile... mă cuprinseră într-atît, încit, neaflînd minută de răgaz, am fugit în țară. NEGRUZZI, S. I 60. Și atîta s-au spăriat, în loc să se bucure! DRĂGHICI, R. 156. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv sau al unui adverb, de care se leagă prin prep. «de») Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. Astăzi nu sînteni atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Începe ușor A zice cu dor Un chitic duios Atît de frumos, Munții că răsun, Șoimii se adun. ALECSANDRI, P. P. 66. ◊ (Corelativ) Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît (sau precît) și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară... BĂLCESCU, O. II13. Lele, nu mai suspina... Că-i atîta vina mea Cît și, lele, vina ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. (întregit prin «tot») La vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepe vestitul ageamiu carele, văzîndu-se luat în răspăr... se apără. ODOBESCU, S. III 9. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad, în asemenea măsură. Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. ◊ Expr. (în legătură cu o alternativă) Tot atît = același lucru, tot una, deopotrivă, egal; indiferent. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i. CREANGĂ, P. 212. Încă (sau mai) pe atîta = încă o dată (sau aproape încă o dată), aceeași măsură sau sumă, același preț etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... – Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? CREANGĂ, P. 151. Atîta mi-a fost (sau ți-a fost etc.) = pînă aici mi-a fost (sau ți-a fost etc.) viața, sănătatea etc., cu asta s-a sfîrșit, mai mult nu se mai poate. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta-i fu. Căzu la boală. ISPIRESCU, L. 311. Atîta (numai sau doar) că... = numai cît..., doar că... Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că moșneagul... a rămas pleșuv și spetit. CREANGĂ, P. 294. Atîta e de mine = m-am dus pe copcă, s-a Isprăvit cu mine. ◊ (Corelativ) Cu cît... Cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Atîta... atîta... = în măsura în care... Atîta știu, atîta spun. 3. (Cu sens restrictiv) Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. S-a prăpădi [fata] prin cea săcretă de pădure, ori a nimeri chiar la curțile zmeului, apoi atîta o mai vedem! RETEGANUL, P. V 22. – Variantă: atîta adv.

EPOCĂ, epoci, s. f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebește de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, remarcabile. Leninismul este marxismul epocii noastre, steagul luptei pentru comunism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. Pentru crearea unei întregi linii a acțiunii rolului e necesară o cunoaștere amănunțită a piesei, a epocii, a vieții. V. ROM. februarie 1952, 13. Încă înainte de 1290, epocă cînd cronicile și hrisoavele pun venirea Radului Negru v., se aflau prinți romîni. BĂLCESCU, O. I 136. ◊ Costum de epocă = îmbrăcăminte caracteristică unei perioade din trecut. ◊ Expr. (Prin exagerare) A face epocă = a atrage atenția, a face vîlvă, a se impune (la un moment dat). 2. Timp, vreme (în care se repetă periodic același lucru în aceleași condiții). Epoca însămînțărilor. ▭ Și zilele treceau. Epoca negurilor în deltă sosise. BART, E. 386. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. Au fost descoperite vase de ceramică din a doua epocă a fierului. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 5/6. – Accentuat și: epocă. - Pl. și: (învechit) epoce (GHEREA, ST. CR. II 294, EMINESCU, O. I 140). – Variantă: (învechit) epohă (RUSSO, S. 73, ALECSANDRI, T. 1035, NEGRUZZI, S. I 275) s. f.

EXACT¹ adv. 1. În concordanță cu realitatea. [Ideile și teoriile] înlesnesc dezvoltarea societății, progresul ei și capătă o însemnătate cu atît mai mare, cu cît reflectă mai exact nevoile dezvoltării vieții materiale a societății. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 4/2. ♦ Tocmai, chiar. Am spus amîndoi exact același lucru. ▭ Cu cei înscriși astăzi, avem exact nouă sute de hectare. MIHALE, O. 110. 2. În conformitate cu un program, fără abatere, cu punctualitate. Trenul sosește exact la 8. ▭ Viu miercuri exact pentru concert. CARAGIALE, O. VII 25.

ARTICULARE s. f. (< articula < fr. articuler, cf. lat. articulare): 1. pronunțare sau rostire deslușită a unui sunet sau cuvânt cu ajutorul organelor vorbirii. 2. atașare la un substantiv sau la un adjectiv a articolului hotărât enclitic. Astfel, atașând articolele l, le și a la substantivele copil, pește și mapă am realizat a. acestora: copilul, peștele, mapa. A. este proprie substantivului. O întâlnim însă și la adjectiv, dar numai atunci când acesta precedă substantivul: harnicul băiat, isteața fată. 3. (în lingvistica structurală) trăsătură care caracterizează efectiv toate limbile și care se manifestă pe două planuri diferite: planul primei articulări și planul celei de-a doua articulări (André Martinet). Prima a. se bazează pe un șir de unități lingvistice – moneme -, reprezentate prin cuvinte (lexeme) și morfeme, înzestrate fiecare cu o formă vocală (fonică) și cu un înțeles, neanalizabile în alte unități succesive mai mici care să posede înțelesuri. Unitățile lingvistice dezvăluite de prima a. sunt semne minimale, din moment ce nu pot fi analizate într-o succesiune de alte semne. Cu aceste unități lingvistice formulăm enunțuri prin care facem cunoscute semenilor faptele de experiență și nevoile umane. Ele nu se pot confunda cu strigătele – semnale neanalizabile care nu constituie o comunicare lingvistică. Varietatea nesfârșită a faptelor de experiență, a nevoilor și a situațiilor face imposibilă folosirea unui număr atât de mare de strigăte distincte, deoarece memoria nu le-ar putea înmagazina. Prin folosirea cuvintelor și a morfemelor (monemelor), limitate la câteva mii și întâlnite parțial în orice context, în nenumărate combinații, se comunică infinit mai multe lucruri decât prin milioane de strigăte diferite nearticulate și în aceasta constă economia primei a. A doua a. se bazează pe alt șir de unități lingvistice (foneme), reprezentate prin și deduse din forma vocală (fonică) a primelor unități, care au rolul de a deosebi cuvintele între ele. Deoarece fiecărei unități semnificative minimale (fiecărui cuvânt sau morfem) nu-i corespunde un produs vocal specific și neanalizabil, posibilitățile articulatorii și sensibilitatea auzului uman fiind cu totul limitate, limbile folosesc doar câteva zeci de produse fonice care se combină pentru alcătuirea formei vocale (fonice) a unităților din prima a. și în aceasta constă economia celei de-a doua a. Orice limbă se manifestă deci sub forma lineară a enunțurilor, numită în mod obișnuit lanțul vorbirii. Această formă lineară a limbajului omenesc e derivată în ultimă analiză din caracterul vocal (fonic) al enunțurilor (acestea se desfășoară în timp și sunt percepute ca o succesiune). Caracterul linear al enunțurilor explică succesivitatea cuvintelor, a morfemelor (monemelor) și a fonemelor. În această succesiune, ordinea fonemelor are o valoare distinctivă la fel ca și alegerea acestora. Astfel, semnul lingvistic alt are aceleași foneme ca și semnele lat și tal, fără a se confunda între ele; la fel, alte în raport cu tale și late. Nu același lucru se întâmplă însă cu termenii (monemele) din unele enunțuri: schimbându-le locul, se schimbă sau nu se schimbă semnificația enunțurilor („Pădurarul omoară mistrețul” nu e același lucru cu „Mistrețul omoară pădurarul”, dar „El s-a dus acolo” e cam același lucru cu „El acolo s-a dus” sau „Acolo s-a dus el”, între ele nefiind diferențe esențiale); în mod obișnuit, lexemele își anexează morfeme care le ajută să exprime funcția sau rapodurile acestora cu alte semne și să ocupe diferite poziții în lanțul vorbirii, fără a afecta prea mult înțelesul ansamblului („Îi scriu mamei” față de „Mamei îi scriu”; „umbrele turnurilor” față de „ale turnurilor umbre” etc.). Numai economia care rezultă din cele două a. amintite permite obținerea unui instrument de comunicare pentru toți vorbitorii, capabil să transmită o cantitate atât de mare de informație cu o cheltuială atât de mică. Pe lângă economie, cea de-a doua a. favorizează independența formei semnificantului (a structurii fonice) corespunzător, asigurând astfel o mai mare stabilitate formei lingvistice și înțelegerea între vorbitori. Toate limbile recurg la cele două a., toate se deosebesc însă prin felul în care vorbitorii fiecăreia din ele analizează datele experienței și prin modul în care pun la contribuție posibilitățile oferite de organul vorbirii. Altfel spus, fiecare limbă articulează în felul ei atât enunțurile, cât și semnificanții.

BOLȘEVISM s. n. Învățătura leninistă despre teoria și tactica mișcării revoluționare a proletariatului și despre transformarea revoluționară a orînduirii capitaliste în orînduire comunistă; leninism. V. comunism. Bolșevismul și leninismul sînt unul și același lucru. Sînt două denumiri ale unuia și aceluiași lucru. STALIN, O. VI 384. Experiența bolșevismului ne învață că principala condiție a construcției socialiste victorioase este consolidarea dictaturii proletariatului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 456.

GÎND, gînduri, s. n. 1. Rezultatul procesului de gîndire; (sens curent, adesea cu înțeles colectiv) idee, cuget. Orice gînduri ar lua naștere în capul omului și oricînd ar lua naștere, ele pot să se nască și să existe numai pe baza materialului limbii, pe baza termenilor și frazelor limbii. Gînduri nude, libere de materialul limbii, libere de «materia naturală» a limbii nu există. STALIN, PROBL. LINGV. 35. Gîndul acesta îi frămîntase mintea. MIHALE, O. 459. Ni s-aud deodată gîndurile toate, Clar, ca niște oameni ce vorbesc în noi. D. BOTEZ, P. O. 68. Gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A-l frămînta, a-l munci sau a-l apăsa (pe cineva) gîndul (sau gînduri) = a fi obsedat de o idee, a fi urmărit în mod insistent de o preocupare. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. A-și lua (sau a-și muta) gîndul (de la ceva sau de la cineva) = a-și lua speranța (de la ceva), a renunța (la ceva sau la cineva). Să-ți muți gîndul de la ajutorul meu! Gînd la gînd cu bucurie, se spune cînd două persoane pomenesc deodată același lucru sau doresc o întîlnire și se văd pe neașteptate. (În basme) A zbura, a fugi (sau a duce pe cineva) ca gîndul (rar ca un gînd) = a zbura (sau a duce) cu mare repeziciune. Să-mi spui dinainte cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. [Calul] zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburile de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. 2. Reflexie, meditare. Adîncit în gînduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte. TOPÎRCEANU, B. 21. Doar luna singură-și revarsă Văpaia-i rece și senină Pe-această frunte grea și arsă De gîndu-i dornic de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 116. ◊ Expr. (În legătură cu diverse verbe, în special cu «a cădea», «a rămîne») Pe gînduri sau dus pe gînduri = cu mintea în altă parte, preocupat de alte lucruri decît de cele prezente, cufundat în visare, visător. Rămase afară, în cerdac, privind pe gînduri depărtările albastre. C. PETRESCU, R. DR. 22. Străinul parcă n-auzea cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157. A sta la (sau pe) gînduri = a chibzui mult înainte de a lua o hotărîre, a șovăi, a ezita. [Calul zise:] Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Stă nițel pe gînduri... ș-apoi îi zice... GHICA, la TDRG. A pune (pe cineva) pe gînduri = a-i produce (cuiva) îngrijorare, a îngrijora (pe cineva). A-și face (fel de fel de) gînduri, a intra la (sau a se lua de) gînduri = a se îngrijora. Începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască. CAMIL PETRESCU, O. II 598. Cum să nu mă îngrijesc și să nu-mi fac fel de fel de gînduri, cînd te văd așa? VLAHUȚĂ, la TDRG. Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luase și ele de gînduri. ISPIRESCU, L. 11. Dascălul... văzînd lipsa lui atîtea zile, a intrat la gînduri. ȘEZ. IV 186. A-i sta (cuiva) gîndul (la ceva) = a fi preocupat (de ceva). 3. Închipuire, imaginație, fantezie. Gîndurile fiecăruia zburau departe, la licăririle de viață nouă ce le-apăreau în inimi. MIHALE, O. 520. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. Gîndul meu la tine zboară Ca o pasăre ușoară Cătră cuibul înverzit. ALECSANDRI, P. I 143. ◊ Loc. adv. Cu gîndul = în închipuire, în imaginație. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 88. ◊ Expr. A aluneca cu gîndul = a trece pe nesimțite de la un gînd la altul. Și plimbîndu- se... Negrea alunecă cu gîndul spre o mulțime de lucruri deosebite. SADOVEANU, O. IV 41. A fura (pe cineva) gîndurile v. fura. 4. Minte. (Mai ales în expr.) În gînd sau în gîndul cuiva = a) în cuvinte nerostite cu glas tare, necomunicate altora. Începea să latre ascuțit, alene... turburînd somnul vecinilor, care-l ocărau în gînd. BASSARABESCU, V. 10. În gîndul lui măsoară Drumul lung pe care-a mers; Suspinînd privește-n urmă Cîte fericiri s-au șters! VLAHUȚĂ, O. A. 175; b) în minte (4), în memorie. Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! Ș-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi la mine! COȘBUC, P. I 193. A-i da (a-i trece sau a-i trăsni) cuiva (ceva) prin (sau în) gînd = a-i veni cuiva brusc o idee, a-și aduce aminte pe neașteptate de ceva. Cum sta baba împietrită, dracul îi și dă în gînd una. CREANGĂ, P. 174. A-și scoate (sau a scoate altuia) ceva din gînd = a(-și) izgoni din minte, a(-și) abate gîndul în altă parte, a uita (sau a face pe cineva să uite). De-aș face orice-aș face, nu pot să-l scot din gînd. COȘBUC, P. I 59. Nici cu gîndul n-am gîndit = nici prin minte nu mi-a trecut, nu m-am așteptat nicidecum la asta. Cînd cu gîndul n-ai gîndi = cînd nici nu te-ai aștepta. Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde, cînd cu gîndul n-ei gîndi. ISPIRESCU, L. 43. 5. Intenție, scop, plan. Se ridicase în picioare cu gînd să plece și el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărîse să rămînă. GALAN, Z. R. 26. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că ești grăbit, și-o lasă, Să n-asculți, orice să-ți spuie, Și-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci. COȘBUC, P. I 137. Fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gînd rău asupră-ți. ISPIRESCU, L. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. A avea (de) gînd sau a-i fi (cuiva) gîndul Să... = a avea intenția, a voi să... Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gînd să se-nsoare. BASSARABESCU, V. 38. Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă. ISPIRESCU, L. 3. Am căptușit niște iepuroi și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndul să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. A-și pune în gînd (sau a pune gînd) să... = a lua hotărîrea să..., a-și propune. Mi-am pus în gînd să vă povestesc. ISPIRESCU, L. 40. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nemic, își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. A pune (cuiva) gînd rău = a avea intenții rele față de cineva, a plănui nimicirea cuiva. Cum văzură frații pe Țugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile și mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. ISPIRESCU, L. 328. Cu gîndul să... = cu intenția, cu scopul să... Fără gînd de... = cu intenția de a nu... Pleacă fără gînd de întoarcere. A fi (într-)un gînd cu... = a avea aceleași idei, intenții, planuri cu... Unde-s oamenii un gînd, Munca-i bucurie. FRUNZĂ, S. 26. (Familiar) A-l paște sau a-l bate (pe cineva) gîndul = a-l obseda pe cineva un gînd, a-l îndemna gîndul să..., a fi preocupat de gîndul să... 6. Convingere. Se culcă pe pragul ușei cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simță ea. ISPIRESCU, L. 30. 7. Voie, dorință, plac. Copiliță, mîndruliță... Nu mai plînge, că-n curînd Împlini-voi al tău gînd. ALECSANDRI, P. P. 207. ◊ Expr. Pe (sau după) gîndul (cuiva) = pe plac, pe voie, după dorință. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P. A. 36. Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga, Ca să faci pe gîndul meu. id. P. P. 142.

GRADAȚIE, gradații, s. f. 1. Creștere treptată, înaintare succesivă. În afaceri sînt gradații, e o întreagă ierarhie. ARGHEZI, P. T. 32. ♦ (Concretizat) Totalitatea diviziunilor care se găsesc pe suportul unei scări gradate. 2. Figură de stil constînd în trecerea treptată de la o idee la alta, într-o progresie ascendentă ori descendentă. Același lucru trebuie să-l spunem și despre zugrăvirea și gradația sentimentelor. GHEREA, ST. CR. III 402. ♦ Trecere pe nesimțite de la un ton la altul, de la o culoare la altele. 3. (În trecut) Grad de vechime în serviciu, căruia îi corespundea creșterea salariului. ♦ Suma cu care creștea salariul după anumite termene.

CHINUI, chinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A supune (pe cineva) la o mare suferință fizică; a tortura, a căzni. Tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oamenii și să chinuiești nevasta și copiii! CREANGĂ, P. 47. Doi tătari țeapa-i gătesc, Doi amar mi-l chinuiesc. ALECSANDRI, P. P. 77. Mai bine era să se fi îngropat în mare ca cealanți (= ceilalți) tovarăși ai săi, decît să moară chinuit de foame! DRĂGHICI, R. 42. ◊ Refl. Sărmana s-a chinuit așa pînă despre ziuă. CREANGĂ, P. 98. 2. Tranz. A pricinui cuiva suferințe morale, a supune la chinuri sufletești. Zadarnic căuta bătrînul să șteargă din minte icoana copilăriei, care îl chinuia stăruitor. BART, E. 111. Rămase într-un neastîmpăr ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. ISPIRESCU, L. 45. Spune babei ce te chinuiește; că, de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. CREANGĂ, P. 189. ◊ Refl. Sărmană inima mea! Multă vreme-ai tot jelit, Tot mereu te-ai chinuit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Intranz. (Rar) Mai văzut-ai om pe lume Să chinuiască ca mine? SEVASTOS, N. 164. ♦ (Cu sens atenuat) A necăji, a incomoda, a plictisi. Nu mai chinui pe bietul om, întrebîndu-l de zece ori același lucru. 3. Refl. A se strădui, a se osteni, a se căzni. Se chimda de două zile la o problemă, dar nu reușea să-i dea de capăt. ▭ M-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia, și acum... parcă văd c-am să rămîn fără dînsul. CREANGĂ, P. 81. – Prez. ind. și: chinui (RETEGANUL, P. I 26).

DOINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină! Doiniță! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit... – Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: daină (ISAC, O. 32) dăină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f.

IBIDEM adv. (Referitor la un text care a fost deja citat) Cuvînt latinesc care înseamnă în același loc, tot acolo, în aceeași lucrare și eventual la același autor sau la aceeași pagină. - Scris și: (prescurtat) ib.

COTCODĂCI, cotcodăcesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre găini) A scoate sunete caracteristice (mai ales după ce a ouat). Ograda e plină de păsări, găini, rațe, gîște; toate cotcodăcesc și măcăiesc, căci a venit gospodina. CAMILAR, TEM. 50. După vrun ceas de ședere, [găina] sare de pe cuibar, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Aud cotcodăcind în podul grajdului! ALECSANDRI, T. I 385. Găina care cotcodăcește seara dimineața n-are ouă. ◊ (Rar, despre cocoși) Cocoșul cotcodăcește și cîrîie cînd prind a țîșni, trezite de sulițările răsăritului, rîndunicile de sub streșini. CAMILAR, TEM. 26 2. Fig. (Despre oameni) A vorbi fără rost, a trăncăni, a pălăvrăgi. Milescu... cotcodăcea ca găinile. D. ZAMFIRESCU, R. 112. ◊ Tranz. Ei, nu mai cotcodăci aceleași lucruri, mă plictisești. CONTEMPORANUL, VII 500.

CULTISM s. n. (< fr. cultisme): 1. (în sens restrâns) greșeală de limbă a cărei origine o constituie dorința vorbitorilor de a se exprima mai îngrijit, mai literar, mai „ales”, mai puțin banal. Căutând termeni literari, vorbitorul neglijează de multe ori deosebirile de sens și ajunge la lărgiri sau restrângeri de sensuri, la deplasări semantice și stilistice. Dintre toate c. posibile cel mai frecvent este c. lexical, bazat pe existența în cadrul limbii a unor perechi sau a unor serii sinonimice diferențiate stilistic. Astfel, se înlocuiesc termeni cu semantică mai bogată sau cu sens mai general sau mai abstract prin sinonimele lor parțiale, în contexte necomune: a sta prin a staționa și a începe prin a debuta („Ceasul staționează”, „Un cântec debutează așa”); se restrâng sensurile altora: a aviza în locul lui a aproba („Planul a fost avizat”); se ajunge la diferențierea stilistică între un termen vechi, simțit ca „mai ales” și un neologism (a întruchipa este preferat lui a întrupa) sau între două cuvinte la fel de vechi (a cutreiera este preferat lui a străbate: „suflet cutreierat de agitație”) sau la fel de noi (simptom este preferat lui indiciu: „simptom al spiritului ales”). Același lucru se poate spune și despre preferința unor vorbitori pentru: circulă în locul lui merge (de la „Trenul circulă greu” la „Fermoarul circulă greu”), efectuează în locul lui face, balon în locul lui minge, a solicita în locul lui a cere, traversează în locul lui trece, a creiona în locul lui a schița, amplitudine în locul lui amploare etc. – cuvinte care ajung să fie folosite exact în contextele necomune cu celelalte și deci necorespunzător. 2. (în sens mai larg) manieră stilistică formalistă și ermetică, specifică minorităților intelectuale, care presupune folosirea abuzivă a neologismelor, a cuvintelor pompoase, o sintaxă complicată, cu inversiuni și expresii eliptice, metafore hiperbolice, aluzii mitologice, istorice și geografice, prețiozitate, afectare și pedantism (v. gongorism și stil gongoric). 3. cuvânt introdus în limbă pe cale cultă; împrumut cult, opus celui popular.

DERIVAȚIE SINONIMICĂ s. f. + adj. (după fr. dérivation synonymique): procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze în sens figurat același lucru.

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

LOCALIZARE, localizări, s. f. Acțiunea de a localiza și rezultatul ei. 1. Fixare între anumite limite; limitare. Localizarea incendiului. ▭ Credem, în ce ne privește, că dacă se susține că localizările nervilor sînt difuze... se poate susține același lucru și pentru rădăcini, pentru că, la fel cu unii nervi, ele emană din mai multe grupuri celulare. PARHON, O. A. I 84. ◊ Localizări cerebrale = legarea diverselor procese psihice de anumite regiuni (și de anumite grupări de celule) ale scoarței cerebrale. ♦ Determinare în spațiu sau în timp a unui fapt, a unei acțiuni etc. 2. Adaptare a unei opere literare (mai ales a unei piese de teatru) străine la specificul unei țări, unei localități. O bună localizare e aproape tot așa de grea ca și o lucrare originală. CARAGIALE, O. III 225. Să ofere premii la cele mai bune traducțiuni și localizări ale publicațiunilor alese. ODOBESCU, S. II 75.

NULĂ, nule, s. f. 1. Zero. Trei nule puse înaintea cifrei una sau după ea nu înseamnă același lucru. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Niște ochelari cu cercuri negre ca două nule ce i s-ar fi urcat din catalog pe nas. ANGHEL, PR. 79. 2. (Rar) Lipsă de orice merit; nulitate, incapacitate. O eroi!... cu voi drapîndu-și nula, vă citează toți nerozii. EMINESCU, O. I 149.

RĂSCITI, răscitesc, vb. IV. Tranz. A citi același lucru de mai multe ori. Nu mă puteam opri de a o tot scoate [diploma] din buciumul ei de tinichea și de a-mi citi și răsciti numele. GANE, N. III 69.

PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A sta de pază, a veghea (pentru a ocroti de primejdie sau pentru a nu lăsa să se îndepărteze, să fugă). Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. A rămas acasă să păzească lucrurile. C. PETRESCU, C. V. 298. Mihai-vodă nu se privește în Ardeal decît ca un guvernator, spre a administra țara și a o păzi de năvălirile dușmanilor. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ Fig. Pe verdele colinelor în terasă se înălțau chiparoșii negri care păzeau cimitirele turcești. BART, E. 44. Stelele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur și-n gradine miros și-o umbră adînc viorie. EMINESCU, N. 57. ◊ (Absol., în expr.) Doamne păzește! = a) (la origine invocare religioasă) dumnezeu să ne ferească; (astăzi cu valoare de exclamație) vai de mine! Doamne păzește... pe gura femeii ieșea o pară roșie. ȘEZ. I 247; b) (folosit ca negație) de loc, nicidecum. 2. Refl. A se feri de o primejdie, a se da în lături. Vrăjmașul se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. Cînd ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. CREANGĂ, P. 31. De ce te păzești, de aceea nu scapi = adesea ți se întîmplă ceea ce ai căutat să eviți. ♦ A evita (să faci un lucru). M-am păzit să scot volumele din rafturi și să le răsfoiesc. SADOVEANU, O. VI 432. Ieșiră, jenați că nu mai găsesc nimic să-și spună, simțind că amîndoi se gîndesc la același lucru, de care se păzeau să vorbească. VLAHUȚĂ, O. AL. II 66. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pronumelui reflexiv) Dă-te la o parte! ferește-te! Păzește, că vine mașina. ◊ Expr. Să te păzești, Pîrleo! = bagă de seamă, ține-te bine! Rupînd-o d-a fuga să te păzești, Pîrleo, că îi sfîrîia călcîile de iute ce se ducea. ISPIRESCU, L. 361. (Tranz.; familiar) A lua (pe cineva) la trei păzește = a mustra, a certa pe cineva, a lua la zor. (Rar) A o lua la trei păzește = a o lua la fugă. Dolofanul cu ochi bulbucați și sfrijitul cu țăcălie își primeau partea cuvenită [de lovituri], iar apoi, scăpați în înghesuială, o luau la trei păzește. PAS, L. I 256. 3. Tranz. A supraveghea pe cineva sau ceva. Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! Dar de nu-i păzi-o bine, Ți-ai găsit dușman în mine! COȘBUC, P. I 138. Ba nu Guliță... mata șezi cu Luluța de o păzește să nu facă vro nebunie. ALECSANDRI, T. I 208. ◊ Expr. A-și păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență. Asta nu vă privește pe d-voastră; ia mai bine păziți-vă gura. CREANGĂ, P. 82. Dușmanii, dușmancele Nu-și mai păzesc gurile, Nu-și mai grijesc casele Răzimînd gardurile Să Strice dragostile. TEODORESCU, P. P. 317. ♦ A pîndi, a urmări sosirea sau trecerea cuiva. 4. Tranz. A respecta, a păstra, a împlini (o poruncă, un comandament, un angajament). Se silea să-i păzească cuvintele. ISPIRESCU, L. 42. Să-mi deie povăț unul ca dînsul ce rînduială trebuie să păzesc. CREANGĂ, A. 127. 5. Tranz. A se ocupa cu..., a-și vedea de..., a se ține de... Da Trofim? întrebă arțăgos Eftei Danîlov. Trofim ce păzea? DUMITRIU, P. F. 46. Apoi ce păzești tu alta, dacă nu știi măcar ceea ce vorbesc muritorii. CREANGĂ, P. 146. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a se ocupa numai de propriile sale afaceri; a fi prudent, rezervat. Mulțămindu-i frumos, vînătorii și-au păzit și de acuma treaba lor. SBIERA, P. 69. Ia, păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți. CREANGĂ, P. 179. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum, a nu se abate, a nu se lăsa ispitit de alte interese. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor. COȘBUC, P. I 226. Să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul. RETEGANUL, P. V 32. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana.

PARTE DE VORBIRE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + vorbi < vorbă + suf. -i): clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradițională în zece p.d.v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție. Cercetările moderne și actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical al articolului (element lipsit de sens lexical și de funcție sintactică de parte de propoziție), unii dintre lingviști scoțându-l din rândul p.d.v. Același lucru s-a spus și despre prepoziție și conjuncție, datorită abstractizării și gramaticalizării lor: și ele sunt tot instrumente gramaticale. Deși se opun p.d.v. cu sens lexical și cu funcție sintactică (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția) prin abstractizarea și gramaticalizarea lor, cei mai mulți lingviști le consideră totuși, în continuare, p.d.v. cu caracteristici distincte în cadrul celor zece unități morfologice stabilite de gramatica tradițională. ◊ ~ moștenită: p.d.v. rămasă într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat pentru a da naștere unei limbi noi. Astfel: articolele -l, -a, un, o, al, a, ai, ale etc.; substantivele casă, frate etc.; adjectivele bun, dulce etc.; numeralele trei, zece etc.; pronumele eu, (al) meu, se, acesta, cine, altul, nimeni etc.; verbele cânta, avea, vrea, fi etc.; adverbele afară, atunci etc.; interjecțiile vai, zău etc.; prepozițiile către, cu, de etc.; conjuncțiile că, însă, să, și etc. (toate din latină); barză, mânz, aprig, sterp, cruța, răbda, pururi etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutată: p.d.v. luată dintr-o limbă străină. Astfel: muncă, mândru, razna, of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvârli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă (< slavii de nord-est); oraș, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basma, murdar, tiptil, halal (< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, absolvi (< germană); bravo!, basta!, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marș!, ura!, contra, or (< franceză); prim, ultim (< latină) etc. ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere și conversiune, din elemente moștenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele (< pronumele demonstrative); frumusețe (< frumos + suf. -ețe), bună-cuviință, rănitul; cenușiu (< cenușă + suf. -iu), binevoitor (< bine + voitor), vestit; treisprezece (< trei + spre + zece), douăzeci și unu, al zecelea (< al + zece + le + a); dânsul (< de + însu + l), dumneata (< domnia + ta), însumi (< însu + mi), același (< acela + și), cel ce, oricare (< ori + care), nici unul; desface (< des + face), binevoi (< bine + voi); orbește (< orb + suf. -ește), morțiș (< mort + suf. -iș), pesemne (< pe + semne), nicidecum (< nici + de + cum), deschis, poate; aha!, pleosc!, trosc!, zdup!, doamne!; înspre (< în + spre), de pe lângă; căci (< că + ce), fiindcă (< fiind + că), ca să etc. ◊ ~ cu conținut noțional determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): patrie, devotat, ei, dânsele, opt, al doilea, lucra, aici etc. ◊ ~ fără conținut noțional determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, la, să, că, eh!, paf!, zvâc! etc. ◊ ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): soldat, viteaz, noi, dânșii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. ◊ ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, cu, să, că, aha!, bruh!, deh! etc. ◊ ~ concretă: p.d.v. cu conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu nuc, soră, roșu, violet, acru, sărat, trăzni, fluiera, pocni, repede, zvrr! etc. ◊ ~ abstractă: p.d.v. cu conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a; demnitate, pricepere, dreptate; isteț, înțelegător, inteligent; trei, cinci, șapte; noi, tu, acesta, fiecare; avea, crea, fi, gândi; mai, atât, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ simplă: p.d.v. alcătuită dintr-un singur element formant, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a, munte, verde, voi, care, șase, merge, cum, ah!, cu, să etc. ◊ ~ compusă: p.d.v. alcătuită din două sau mai multe elemente formante sau unități de expresie distincte, ca de exemplu bunăvoință (< bună + voință), gura-leului, floare de colț, galben-închis, nord-american, macedoromân (< macedo + român), treizeci (< trei + zeci), însuși (< însu + și), acestălalt (< acest + alalt), cel ce, oricine (< ori + cine), nici unul, binevoi (< bine + voi), astăzi (< astă + zi), înspre (< în + spre), ci și etc. ◊ ~ flexibilă: p.d.v. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul). Astfel: o masă, unei mese; o fată harnică, unei fete harnice; un(ul) – unui(a), o (una) – unei(a); eu, mie, pe mine; cânt, cânți, cântă etc. ◊ ~ neflexibilă: p.d.v. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (adverbul, interjecția, prepoziția și conjuncția). Astfel: oriunde, oricând, oricum; vai!, bravo!; sub, peste; însă, că, să, deși etc. ◊ ~ cu funcție sintactică determinată, în cadrul propoziției (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică determinată în cadrul propoziției: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ incidentă: p.d.v. intercalată între virgule, fără legătură sintactică cu celelalte și, deci, fără funcție sintactică în cadrul propoziției, ca în exemplele „Nu s-a oprit, desigur, în acel loc”; „Avea pentru asta, firește, un motiv în plus”. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, pe rând, cu câte un singur termen: articolul, substantivul, majoritatea adjectivelor, numeralul, majoritatea pronumelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor și unele interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, simultan cu doi termeni: adjectivele pronominale relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și câteva interjecții-copule (iată, iacă și iacătă). v. și cuvânt, iar pentru clasificarea p.d.v. – criteriu.

RIVALITATE, rivalități, s. f. Concurență între două sau mai multe persoane care aspiră la același lucru. Boierii munteni se temeau de rivalitatea boierilor moldoveni și viceversa. HASDEU, I. V. 98.

ROADE, rod, vb. III. 1. Tranz. A rupe cu dinții, puțin cîte puțin, mici fărîme dintr-un obiect tare (de obicei dintr-un aliment, pentru a mînca). Să rod pîinea uscată a străinului. DELAVRANCEA, O. II 258. În odaie prin unghere S-a țesut păinjeniș, Și prin cărțile în vravuri Îmblă șoarecii furiș. În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Și ascult cum învelișul De la cărți ei mi le rod. EMINESCU, O. I 105. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. Căprioare, sorioare, sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. A roade (cuiva) urechile = a plictisi (pe cineva) repetîndu-i mereu același lucru, revenind mereu asupra aceluiași subiect; a-i împuia cuiva capul. Dară muierea tot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească [pe copii]. SBIERA, P. 169. Aista-i groful cel vestit despre care-mi rodea urechile cucoana Gahița? ALECSANDRI, T. 1036. ◊ Intranz. Cariu-n grindă s-aude-acum rozînd. COȘBUC, P. II 51. Ospătînd la masă... rodeam la un picioruț de rață. SBIERA, P. 80. Tremură popa să moară Cu prescura subsuoară; Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 468. 2. Tranz. Fig. (Despre gînduri, sentimente, stări sufletești) A preocupa fără încetare, a frămînta, producînd suferințe, chinuind, torturînd. Pe Titu Herdelea îl rodea de mult o întrebare. REBREANU, R. I 80. Își ascundea gelozia care începuse s-o roadă. BART, E. 319. Marcu bea și nu prea bea. Căci amar grija-l rodea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Impersonal) Îl rodea să întrebe ce s-a mai întîmplat, dar se sfia. REBREANU, I. 36. ◊ (În legătură cu «inimă», «rărunchi» etc.) Trist și mut, își ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. BART, E. 59. Să ne-nfrățim, noroade! La ce al urii vierme în suflet ne-ar mai roade? NECULUȚĂ, Ț. D. 55. Săracă inimă-ntreagă, Cum o roade-o goangă neagră. HODOȘ, P. P. 70. ◊ Intranz. Ca să alunge gîndul care rodea în el, schimbă altăceva: ce voiam să te rog? C. PETRESCU, Î. II 60. ♦ A distruge în ascuns, a submina. Urîtul și întristarea îi rodeau sănătatea. SADOVEANU, O. I 309. 3. Tranz. A morfoli în gură fără a fărîmița sau a mînca. În cele din urmă el începu să-și roadă mustața cu dinții și să zîmbească în el. SLAVICI, O. I 170. Copilul... rodea o bucată de mănușă de piele. DRĂGHICI, R. 26. Din barbă-și rodea Și se necăjea. TEODORESCU, P. P. 494. 4. Tranz. A distruge (un material) pe încetul printr-o acțiune îndelungată de măcinare, de frecare; a toci, a uza printr-o întrebuințare îndelungată. (Fig.) Anii rod arginților zimții, Copiii cărunțesc și mor părinții. BENIUC, V. 83. ◊ Expr. A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. Mă îmbrac repede și pornesc să le rod pragul oamenilor. C. PETRESCU, O. P. I 267. ♦ A freca suprafața pielii de pe un deget, picior etc. (producînd răni, jupuiri). A început a scrîșni și a da dracului o cizmă care-l roade la piciorul stîng. SADOVEANU, O. VI 233. ◊ Refl. I se rosese degetele torcînd la lînă. BOLINTINEANU, O. 377. 5. Refl. Fig. A se șlefui, a se ciopli, a căpăta maniere, a se civiliza. Am hotărît să introduc în provinție obiceiurile din Eș, doar ne-om mai roade puțintel și noi. ALECSANDRI, T. 482. Se vede, a zis bătrînul, că... nu te-ai ros în lume, de nu știi ce grăiești. NEGRUZZI, S. II 235. Îl trimit (pe fiul meu) la domnia-ta, ca să se mai roadă. FILIMON, la TDRG. – Prez. ind. și: roz.

PISA, pisez, vb. I. Tranz. 1. A zdrobi un corp în piuliță cu pisălogul, pentru a-l face mai mărunt sau a-l preface în praf. Opărește, curăță de coajă și pisează bine 130 dramuri de migdale dulci. La TDRG. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai. CREANGĂ, P. 5. Își petrecea zilele... pisînd chinchină. NEGRUZZI, S. I 205. ♦ (Regional) A bate grîul în piuă, pentru a-l descoji. ♦ A călca cu piciorul în mers (fărîmițînd sau presînd). A străbătut mulțimea, pisînd zăpada cu pași mărunți. GALAN, Z. R. 228. 2. Fig. A bate; a snopi în bătaie. Omul ridică iar ciomagul și acum nu-l lovi o singură dată. Începu să-l piseze cu lovituri pe unde nimerea. PREDA, Î. 186. Ieși afară de mă lasă, nu mă face să turbez Și să nu-mi mai calci în casă că mă pui de te pisez. PANN, P. V. III 114. 3. Fig. A plictisi, a bate la cap, a sîcîi pe cineva (repetîndu-i aceleași lucruri), a pisălogi. N-o mai întărîta, dragă... are nevricale. N-o mai pisa și tu. DUMITRIU, B. F. 45. De zece ani mă pisezi cu genealogiile. C. PETRESCU, A. R. 26.

ROSURĂ, rosuri, s. f. (Regional) Rosătură. Se întrebuințează... și ca leac contra mai multor boale, precum rosuri sau rosături de picioare. MARIAN, la CADE. ◊ Rosura urechilor = faptul de a împuia cuiva capul, repetîndu-i neîncetat același lucru. Împăratul... nemaiputînd răbda rosura urechilor din partea țigăncii s-au învoit. SBIERA, P. 111.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia un material în bucăți foarte mărunte (uneori reducîndu-l la o pastă) prin lovituri repetate cu un instrument tăios sau utilizînd mașini speciale. Dumitrache, adună urzici, toacă-le, fierbe-le, amestecă-le cu tărîțe și dă-le la rațe. STANCU, D. 6. Răsuceai de asemeni o funie de cîlți... și pe urmă tocai cîlții mărunt pe o buturugă, c-un toporaș. PAS, Z. I 37. Stăteau toți ca niște bușteni, pe care ai fi putut să toci toată pădurea. GALACTION, O. I 271. ◊ Fig. Plumbii toacă nemilos îngrăditura cu nuiele împletite. DUMITRIU, N. 214. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la bunuri materiale) A cheltui fără chibzuială, a risipi. Se miră cum am putut, în asemenea timpuri, să-mi toc trei moșteniri. C. PETRESCU, C. V. 200. Își tocase moștenirea de la părinți, iaca ce făcuse! DELAVRANCEA, O. II 326. S-a îndrăgit cu vătaful lui de curte și-i toacă starea fără mustrare de cuget. FILIMON, C. 219. ♦ (Cu privire la persoane) A duce la ruină, prin cheltuieli nechibzuite; a face să sărăcească. A divorțat de Pascalopol, după ce l-a tocat, și acum e prin Spania. CĂLINESCU, E. O. II 320. Unii spun că Brumaru trăiește din expediente de club, iar alții că ar fi bogat și Nadina îl toacă îngrozitor. REBREANU, R. I 254. 3. Intranz. A îndruga multe și mărunte; a flecări, a sporovăi. De ani de zile toca despre eroi, patrie... și la cel dintîi obuz, a fugit. CAMILAR, N. I 64. Ce rost își are pofta nebună a șerpișorilor mei de copii aici, cînd eu ți-am tocat despre bielă? SAHIA, N. 32. Le toacă gura în neștire, Se bat cu morile de vînt. VLAHUȚĂ, P. 53. ◊ Expr. A toca cuiva la ureche (sau la cap) sau (tranz.) a toca pe cineva la cap = a spune (cuiva) multe și mărunte, a plictisi pe cineva cu același lucru; a flecări. D-nul director, cu consoarta după el, nu-l slăbește și-i toacă la ureche. VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. Că doar n-am să-ți toc la ureche pînă mîne. ALECSANDRI, T. I 110. El iubea liniștea și copiii îi tocau la cap toată ziua. NEGRUZZI, S. I 206. A-i toca cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită) v. gură (I 3). (Tranz.) A toca la verzi și uscate sau a toca cîte-n lună și în soare = a povesti tot felul de baliverne, a spune verzi și uscate. 4. Intranz. A bate, a ciocăni, a lovi, a bocăni. După zidul morii, mulțimi de mitraliere prinseră a toca. CAMILAR, N. I 82. O mitralieră toacă departe, dar lovește prea scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 399. El au tocat la ușă, și ea au întrebat că cine-i acolo. SBIERA, P. 84. ◊ Tranz. Îmi vine să-l toc în cap, să-l omor... că încă atîta năcaz nime nu mi-a făcut. RETEGANUL, P. IV 25. 5. Intranz. A bate toaca. Cuvioșii părinți au tocat, au dat clopotelor grai. GALACTION, O. I 217. Popa-n toacă, toacă La biserica din sat. MACEDONSKI, O. I 86. Nu se auzea de dimineață pînă în sară decît tocînd și trăgînd clopotele. NEGRUZZI, S. I 226. Cînd toca la Radu-vodă, Eu stam cu puica de vorbă. TEODORESCU, P. P. 312. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. (Fig.) Crăcile uscate se băteau una de alta, sunau în depărtări, tocînd în clopotnițele singurătăților. CAMILAR, N. II 271. Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. EMINESCU, O. I 69. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe, unde și-a înțărcat dracul copiii. Vă duceți... În baltă, trestie, pustietate, Unde popa nu toacă, Unde fata nu gioacă. ALECSANDRI, P. P. 10. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic, lovindu-și una de alta, în mod ritmic, cele două părți ale ciocului. Cocostîrcii, înfipți într-un picior, Dau gîtul peste aripi, tocînd din ciocul lor. ALECSANDRI, P. III 39.

TOTUNA adv. 1. (Pe lîngă verbul «a fi») La fel, același lucru. Boier, răzăși, țăran supus era totuna în fața lui. DELAVRANCEA, A. 102. Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănțuit. COȘBUC, P. I 257. Totuna-i dacă astăzi sau mîne o să mor. EMINESCU, O. I 127. ◊ Expr. A-i fi cuiva (sau a face pentru cineva) totuna, se spune cînd din mai multe alternative, cineva nu dă preferință nici uneia, socotindu-le pe toate pe același plan. Spune-le ce-ți place. Că pentru ei, ori viu, ori mort, Totuna face. COȘBUC, P. I 78. De-acum ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-i. CREANGĂ, P. 30. 2. Într-una, fără a se opri. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552.

PRINTRU prep. Prin (cu care apare în concurență, redus, înaintea unor cuvinte care încep cu o vocală, în special înaintea lui «un», «o», «ins», «acela», «acesta», «alt», «al», la forma printr-). Îndemnă, printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvîrșească același lucru. SADOVEANU, F. J. 23. Mie însă-mi plac și de iști mai bătrîni, numai să fie bine fripți, știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. Razele pătrunseră printr-o ușă și-i loviră fața. EMINESCU, N. 34. Trupușorul sprintenel, Parcă-i tras printr-un inel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28.

ZĂLOG, zăloguri și zăloage, s. n. (Învechit) 1. (Construit de obicei cu verbele «a pune», «a da», «a lua», «a opri», «a ține» etc.) Amanet, garanție, gaj, chezășie. A venit cu cîteva lucruri să le puie zălog în mîna părintelui, ori să le lăse drept plată pentru slujbele sfinte. SADOVEANU, P. M. 161. Mai aveam eu... o goarnă! Dar mi-a luat-o perceptoriu zălog... pentru un rest de parale. MIRONESCU, S. A. 29. Am înțăles că ești talpa-iadului. Na sumane din spinare zălog. ALECSANDRI, T. 1557. ◊ (Rar, gajul este o persoană) Unii băieți se și mutară de la Tirțec (mai 1862), dar Eminescu nu putu face același lucru pentru că, neplătindu-i-se costul, gazda îl oprise zălog. CĂLINESCU, E. 77. Dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. SADOVEANU, D. P. 15 5. ◊ Fig. Cu sufletul rămas zălog. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 232. ◊ Expr. A-și lăsa pieile zălog = a cădea în mîinile dușmanului; a-și pierde viața, a se lăsa omorît. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? CREANGĂ, O. A. 121. ♦ Sechestru; ipotecă. Se urcă oratorul la tribună, Fiecare se întreabă: oare ce-o să ne mai spună? Ascultați-l: «Astăzi țara, domnilor, e fericită...Sîntem una: azi covorul este frate cu țolinca; De zălog și de bătaie a scăpat acum opinca». BELDICEANU, P. 118. 2. Lucru (rar persoană sau grup de persoane) lăsat cuiva ca garanție. Viteze Tomșa, iată copilul tău iubit! Am respectat zălogul, odor neprețuit, Și l-am păstrat în viață cu dragoste, cu bine, Cum merită odrasla unui viteaz ca tine. ALECSANDRI, T. II 190. Boierii cei mici, către care domnul se arăta cu dragoste, îl îndemnară atunci ca să trimiță pe boierii cei mari, cu familiile lor, zălog la turci. BĂLCESCU, O. I 87.

VARIAȚIE, variații, s. f. (Și în forma variațiune) Faptul că un lucru se poate prezenta sub aspecte diferite (ca urmare a unor împrejurări diferite); trecere de la un aspect la altul; înfățișare deosebită sub care se poate prezenta unul și același lucru. Variație de temperatură. ▭ Aspectele și variațiile ei (= ale naturii) trebuie să fie pentru noi tot așa de interesante ca și manifestările pasiunilor omenești. SADOVEANU, E. 174. De jur împrejur, pe variația infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor. GALACTION, O. I 346. ♦ Diversitate, felurime. Nu puteam să admir destul variația de culori și de nuanțe. GALACTION, O. I 93. ◊ (Mat.) Calculul variațiilor = calculul întrebuințat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluție nu se poate obține prin calculul diferențial). 2. (Muz.; numai în forma variațiune, mai ales la pl.) Modificare a unei teme muzicale sub raportul ritmului, măsurii, armoniei, tonalității etc., păstrîndu-se în mod obligator legătura cu tema principală. «Carnavalul de Veneția» cu variațiuni! CARAGIALE, O. I 377. – Variantă: variațiune s. f.

vătaf, vătafi, (vătaj, vătav), s.m. – 1. Păcurar: „Că nu-s fiara fiarelor, / Că-s vătafu oilor” (Memoria, 2001: 12). 2. Mai mare peste păcurarii de la stână; baci, gazdă, păcurariul cel mare (ALRRM, 1971: 382): „Baci sau vătaf, în Maramureș, cu frecvență mai mare a celui dintăi”, cu sensul de administrator de stână (Latiș, 1993). „Vătaful mai poate fi ciobanul care nu ia oi în responsabilitate” (idem). Vătaful este conducătorul păcurarilor care păzesc oile cu lapte; de obicei este desemnat de către stânaș; tot stânașul îl numește pe baci (conducătorul stânei și cel care prepară produsele lactate). Deci vătaf și baci nu e același lucru (Georgeoni, 1936: 78). 3. Paznic de semănături sau fânațe (Petrova, Săcel, Moisei, Borșa); vătaf de țarină (Săcel); gornic, boactăr, pândaș, iagăr (ALRRM, 1971: 421). 4. Căpetenie, comandant, șef; vătaf de tâlhari: „Pă dânsa o d-auzât / Păunașî codrilor, / Vătăjî tâlharilor” (Papahagi, 1925: 266); vătaf de colindători, vătaf de țigani etc. – Din tc. vattas „cioban” (Șăineanu, Scriban); din tăt. vataha „grup” (Miklosich, Tiktin, Candrea, Cihac, cf. DER); cf. ucr. vataha (DEX, MDA), pol. wataha, bg. vatah (DEX).

SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -e, adj. Care se raportă la sinonime sau la sinonimie. Termeni sinonimici. ◊ Derivație sinonimică = procedeu stilistic (folosit mai ales în limbajul de argou) potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. «Dovleac» și «tărtăcuță», prin derivație sinonimică, se folosesc în argou pentru a desemna, în sens figurat, același lucru: «cap».

apă sf [At: (a. 1591) ap. GCR I, 38/28 / S: appă / Pl: ape, (rar) apuri / E: ml aquo] 1 Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului. 2 (Îe) A cere pământ și ~ A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși). 3 (Îe) A bate apa în piuă A spune mereu aceleași lucruri. 4 (Îae) A vorbi mult și fără rost. 5 (Îe) Sângele ~ nu se face Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată. 6 (Îe) A nu avea (nici) după ce bea ~ A fi extrem de sărac. 7 (Îe) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de ~ A plăcea pe cineva foarte mult. 8 (Îe) A îmbăta pe cineva cu ~ rece A ameți pe cineva cu vorba. 9 (Îe) A fierbe pe cineva fără ~ A chinui pe cineva fără milă. 10 (Îe) A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape A spăla în mai multe rânduri de apă. 11 (Îe) A face un lucru ~ A face un lucru să dispară. 12 (Îae) A fura un lucru. 13 (Îe) A fi (toți) o ~ A fi (toți) la fel. 14 (Îe) A face o ~ (din toate) A șterge toate deosebirile. 15 (Îe) A scoate ~ din piatră (seacă) A realiza un lucru imposibil. 16 (Îae) A fi foarte ingenios. 17 (Îe) A scrie pe ~ A da uitării. 18 (Îae) A nu ține cont (de ceva). 19 (Îe) A duce ~ cu ciurul A face încercări zadarnice. 20 (Îe) A căra ~ la puț A face încercări zadarnice. 21 (Îe) A face cuiva ~ A omorî pe cineva. 22 (Îe) A face ~ unei lăuze A duce o lăuză la preot ca să o sfințească. 23 (Îe) A da ~ la șoareci A plânge. 24 (Îs) ~ dulce (în opoziție cu apa sărată a mărilor) Apă de băut cu conținut scăzut de sare (din râuri sau lacuri). 25 (îas) Apă potabilă. 26 (Mar;^[1] Trs; îs) ~ poleită Apă care conține aur. 27 (Îs) ~ aspră (sau dură) Apă calcaroasă, care nu e bună de spălat (rufe). 28 (Îs) ~ moale (în opoziție cu ~ aspră) Apă de ploaie, bună de spălat. 29 (Îs) ~ goală (sau chioară) Apă curată, neamestecată cu vin. 30 (Fig; îas) Ciorbă subțire, fără zarzavat sau came. 31 (Fig; îas) Lucru fără valoare. 32 (Îs) ~ minerală Apă care conține în soluție săruri, gaze sau substanțe radioactive, având proprietăți terapeutice. 33 (Îs) ~ ne(î)ncepută (pentru descântece) Apă proaspătă din care încă nu a băut nimeni. 34 (Îs) ~ vie Apă despre care se spune în basmele populare că învie morții. 35 (Îs) ~ moartă Apă care poate omorî pe cineva. 36 (Îs) Apa morților Fata morgana Vz morgana. 37 (Îs) ~ mare (sau sfințită) Agheasmă. 38 (îc) ~-botează Bobotează. 39 (Îs) ~ molinzată Apă sfințită. 40 Masă de apă (1) formând un râu, un lac, o mare etc. 41 (Complinit prin râu, izvor, mare etc.) întreaga masă de apă (1) a râului, a izvorului, a mării etc. 42 (Lpl) Valuri unde. 43 (Îs) ~ curgătoare Apă (40) care curge (râu, izvor, fluviu etc.). 44 (Îs) ~ stătătoare Apă (40) care nu curge (baltă, lac, mare etc.). 45 (Îs) ~ lină Apă (40) care curge încet, fără valuri. 46 (Îs) ~ repede Apă (40) (de munte) care curge repede. 47 (Îs) ~ adâncă Om potolit în aparență, dar cu o fire ascunsă. 48 (D. o apă curgătoare; îe) în susul apei în partea superioară a cursului apei. 49 (D. o apă curgătoare; îe) în josul apei în partea dinspre vărsare a cursului apei. 50 (Îe) A ști (sau a vede) în ce ~ (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. 51 (Îe) A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale A lăsa pe cineva în voia lui. 52 (Îe) Toți se scaldă într-o ~ Toți sunt deopotrivă. 53 (Îe) A pluti în apele cuiva A fi de aceeași părere cu cineva. 54 (Îe) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale A nu se simți bine. 55 (Îae) A fi abătut. 56 (Îae) A fi prost dispus. 57 (Îe) A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale A nu fi în toate mințile. 58 (Îe) A-i veni cuiva ~ la moară A se schimba împrejurările în favoarea cuiva. 59 (Îe) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) A schimba împrejurările în defavoarea cuiva. 60 (Îae) A pune pe cineva în imposibilitatea de a face ceva. 61 (Îe) A scăpa căciula pe ~ A pierde ocazia. 62 (îlav) Ca pe ~ (sau ca apa) în mod curgător, fluent. 63 (îal) Pe de rost. 64 (Îe) A pescui în ~ tulbure A profita în urma unei situații confuze. 65 (îsp; îs) Apa sâmbetei Râu care curge pe o câmpie stearpă aflată în jurul iadului și care se revarsă în iad. 66 (Îs) Apa duminicii Râu mare și limpede care curge pe câmpiile din jurul raiului și care se revarsă în rai. 67 (Îe) A se duce pe apa sâmbetei A se distruge. 68 (Îae) A se pierde. 69 (Îe) Duce-te-ai pe (sau cu) apa sâmbetei Lua-te-ar dracul. 70 (Îe) A închega apele A face să înghețe apele sau să stea pe loc. 71 (Îe) Minte de încheagă (sau îngheață) apele Spune minciuni mari. 72 Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. 73 (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. 74 (Îs) ~ de sodă Sifon. 75 (Îs) ~ gazoasă Sifon. 76 (Îs) ~ oxigenată Lichid cuprinzând o cantitate de oxigen dublă decât apa (1) obișnuită și care are proprietăți dezinfectante și decolorante. 77 (Îs) ~ de clor Soluție slabă de clor cu apă (1) folosită ca dezinfectant și decolorant. 78 (Îs) ~ de brom Soluție de brom în apă (3,5%) folosită ca decolorant și (rar) dezinfectant. 79 (D. produse industriale, farmaceutice etc.) Indică starea lichidă a preparatului. 80 (Îs) ~ acră Apă minerală. 81 (Chm; îs) ~ regală Amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă aurul și platina. 82 (Chm; îs) ~ tare Acid azotic diluat cu apă (1) folosit în tinichigerie pentru lipit. 83 (Îs) Apa crăiesei Alcoolat de rozmarin. 84 (Mol; îc) ~-de-nimic Preparat pentru tuse. 85 (îc) ~-de-oase Iodură de potasiu. 86-88 (Fig) Denumire a unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). 89 (Pfm; îe) A-i lăsa (cuiva) gura ~ (după ceva) A avea poftă de ceva. 90 (îae; fig) A dori ceva foarte mult. 91 (Reg; îe) Te-a trecut ~ sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă E ger mare. 92-94 (Pop; îe) A lăsa ~ (unui animal) A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea. 95 (Fig; îe) A lăsa ~ cuiva A scoate cuiva o idee greșită din cap. 96 (Pfm; îe) A fi (numai) (o) ~ A fi foarte transpirat. 97 (Pat; pop) Dropică. 98 (Pop; îe) A avea ~ la cap A fi hidrocefal. 99 (Fig; îae) A fi prost. 100 (Pop; la vite și cai) Umflătură plină cu lichid a picioarelor de la genunchi în jos. 101 (Pop; îe) Are ~ la picioare Se spune despre cineva care alunecă și cade mereu. 102 (Înv; îc) Apa trândului Dizenterie. 103 (Pop; îc) ~ albă Cataractă. 104 (Pop; îc) ~ neagră Glaucom. 105 Dans popular românesc la nunțile țărănești Si: găleata. 106 Melodia după care se execută acest dans. 107 (Reg) Rană. corectat(ă)

atât [At: COD. VOR. 123 / V: ~a, (îvr) ~ânt / Pl: ~ați, ~ea / E: ml eccum tantum] 1-2 av, a (Determinând o valoare) (Cu) acest preț. 3-4 av, a (Rep; cu cj și) Mult. 5-6 av, a (Îcr cât, precum) (În) același grad. 7-8 av, a (Îacr) (Cu) același număr. 9-10 a, av (îacr) (Cu) același preț. 11-12 av, a (Îacr) (În) aceeași măsură. 13-14 av, a (Îacr) (în) aceeași cantitate. 15 av (Îe) Cu (sau, înv, de, pre) cât... cu (sau, înv, de, pre) ~ În mod proporțional. 16 av (Îae) în mod gradat. 17 a (Comp; îcs cum, precum, ca) Asemenea. 18 a La fel de mult. 19 av (Înv; îe) ~a... cât (sau precât) și mai ales (sau mai cu seamă ori mai vârtos) Și..., și. 20 av (Îae) Nu numai..., ci și... 21 av (Îe) Tot ~a Același lucru. 22 av (Îae) Egal. 23 av Indiferent. 24-25 av, a (Îe) Încă (sau, înv, mai) pe ~a Dublu. 26 av (Fără comp; îe) Cu ~ mai mult (sau mai vârtos) Mai ales că. 27 av (Îe) Cu ~ mai bine Este convenabil. 28 av (Îe) Cu ~ mai rău Este dezavantajos. 29 av (Îe) Nu ~,... cât (mai ales sau mai vârtos ori mai cu seamă) În mai mare măsură... decât... 30 av (Îcr încât) Așa. 31 av (Îcr până) Un interval de timp egal cu... 32 av (Înv; îe) ~ de... ce Deoarece. 33 av (Updd într-) În așa măsură. 34-35 av, a Mult. 36 a (Îlav) De ~ea ori Adesea. 37 a (Îe) De ~ amar de vreme Vz amar. 38 av, a Neînsemnat. 39 av (Îe) Nici ~a Și mai puțin. 40 av (Îe) ~a tot Nici o șansă de mai mult. 41 av (Îae) Cu asta am încheiat. 42 a (Îe) ~a pagubă! (sau -a rău!) Nu-i nimic. 43 a (Îe) ~a grijă! Nu-mi pasă. 44 av Numai asta. 45 a Numai unul. 46 av Pentru ultima oară. 47 av (Îe) ~a-i trebuie! Atât așteaptă. 48 av (Îae) Nu mai poate răbda. 49 av (Îe) ~ i-a fost! S-a terminat cu... 50 av (Îe) ~a numai Cu condiția ca... 51 av (Îe) ~a (numai) că... Doar că... 52 av (Îe) ~a..., ~a În mod echivalent. 53 a (Înv; după negație) Nu așa de... 54 av (Înv; îe) Numai cât... ~a... îndată. 55 av (Îe) ~a e de mine S-a isprăvit cu mine. 56 av (Îe) Ce mai ~a? Prea multă vorbă pentru nimic. 57 av (Înv; îe) ~a îi e după... Se prăpădește după... 58 anh Un număr neprecizat de... 59 sm O anumită sumă de bani.

chiflă sf [At: ALECSANDRI, T. 1208 / V: ~ipflă, ~ipfă, ~ipel sn / Pl: ~le / E: ger Kipfel] 1 Corn. 2 (Pop; îe) Tot trei ~le zece bani Tot același lucru de nimic. 3 Bucată de pâine cu o formă lunguiață sau rotundă, (crestată), sub 1 kg. 4 Bucată de pâine rotundă, mică, de mărimea unui sandviș.

drac sm [At: PSALT. HUR. 60^r/24 / Pl: ~aci / E: ml draco „șarpe, balaur”] 1 Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău Si: demon, diavol, necuratul, satan, tartor, (îvr) belzebut, (pfm) naiba, (pop) aghiuță, benga, fareon, iazmă, idol, împielițatul, mititelul, micuțul, michiduță, nechematu, nefârtitul, neghiniță, nespălatul, nichipercea, pârdalnicul, procletul, pustiul, pârlea, sarsailă, tichiuță, vătafu, vicleanu, zmeu, cel-de-pe-comoară, cel-din-iarbă, duh necurat, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-tămâia, ucigă-l-toaca, (înv) împiedicatu, nepriitorul, chima-răului, chima-necazului, (îrg) afurisitu, arie, carcandilă, codea, (în)cornoratu, crucilă, hârdache, iscariot, iuda, ișpicu, întunecatu, lighioană, năchifor, năpustiul, neprietenul, pocitul, pocnetul, potca, rău, scalor, slabu, soca, spurc, spurcatul, spurcătură, șeitan, șotcă, ucigan, ucigașu, vrăjmaș, (îvr) al-ucigașului, arde-l-ar-focul, ăl-cu-coadă, ăl-din-piatră, bată-l-crucea, bată-l-crucea-și-tămâia, crucea-să-l-dărâme, despuie-l-crucea, măr-rău, mutul. 2 (Tlg; art) Înger revoltat contra lui Dumnezeu, prinț al demonilor, întruchipare supremă a răului, în tradiția iudaică și creștină Si: diavolul, Lucifer, Satana. 3 (Îe) Nici pe ~ul să-l vezi, nici cruce să-ți faci Să te ferești de omul îndoielnic. 4 (Îae) Să nu pierzi în loc să câștigi. 5 (Îe) A fi ~ul gol (sau împielițat) A fi rău, afurisit. 6 (Îae) A se descurca în orice situație. 7 (Îal) A fi poznaș. 8 (Îs) Omul (sau salba sau poama) ~ului, om al ~ului Om rău. 9 (Îas) Om descurcăreț. 10 (Îe) A se teme de ceva ca de -ul (sau ca ~ul de tămâie) A se teme foarte tare de ceva. 11 (Îe) A se uita la cineva ca la ~ul A se uita la cineva cu dușmănie. 12 (Îae) A se uita la cineva cu frică. 13 (Îe) E tot un ~ E același lucru. 14 (Îe) A avea (sau a fi cu) ~aci A fi prost dispus. 15 (Îae) A fi energic, neastâmpărat. 16 (Îe) Parcă a intrat ~ul în el Se spune despre cineva mânios. 17 (Îae) Se spune despre cineva care are o energie inepuizabilă. 18 (Îae) Se spune despre cineva care a căpătat un viciu. 19 (Îe) A băga (pe cineva) în ~aci (sau în toți ~acii) A intimida (pe cineva). 20 (Îae) A face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). 21 (Îe) A fi un ~ la mijloc Se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate. 22 (Îae) Se spune când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit, a unei situații încurcate. 23 (Îe) Și-a băgat (sau și-a amestecat) ~ul coada Se zice când o situație care părea clară devine complicată pe neașteptate. 24 (Îe) A trage pe ~ul de coadă A fi foarte sărac. 25 (Îe) A căuta pe ~ul A intra singur într-o încurcătură. 26 (Îae) A-și provoca singur neplăceri. 27 (Îe) A da de (sau peste) ~ul A o păți. 28 (Îe) A vedea (sau a-și găsi) pe ~ul A o încurca. 29 (Îe) A căuta pe (sau a fugi de) ~ul și a da de tată-său A ajunge într-o situație și mai rea decât cea anterioară. 30 (Îe) A trimite (pe cineva) la ~ul, a da ~ului A blestema (pe cineva), pomenind de diavol. 31 (Îe) A trimite (pe cineva) de la -ul la tată-său A purta (pe cineva) de colo până colo. 32 (Îe) A cere pe ~ul și pe tată-său, a cere cât ~ul pe tată-său A cere (pe ceva) un preț exorbitant. 33 (Îe) A face pe ~u-n patru, a face și pe ~ul A face tot posibilul. 34 (Îe) A da (sau a lăsa) ~ului (pe cineva sau ceva) A abandona (pe cineva sau ceva). 35 (Îae) A renunța definitiv (la cineva sau la ceva). 36 (D. persoanele dezagreabile; adesea în imprecații; îe) A se duce ~ului A se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut). 37 (D. bunuri; îae) A se pierde. 38 (Îe) A se duce la ~ul A pleca unde vrea fără să știe nimeni unde și fără ca cineva să mai vrea să-l revadă. 39 (Îe) A-l lua ~ul (sau ~acii, mama ~ului) Se zice când este amenințat cineva. 40 (Îae) A muri. 41 (Îae) A o păți. 42 (Îs) La ~ul! Formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța definitiv la ceva. 43 (Îas) Exclamație care exprimă o nemulțumire. 44 (Îs) Pe ~ul! Nimic! 45 (Îs) Al ~ului! sau ptiu, drace! Exclamație care exprimă uimire. 46 (Îas) Exclamație care exprimă enervare. 47 (Îas) Exclamație care exprimă admirație. 48 (D. ființe; îe) A nu avea nici pe ~ul A fi perfect sănătos. 49 (D. lucruri; îae) A fi în stare perfectă. 50 (Îe) Lucru ~ului Lucru dificil, care creează neplăceri. 51 (Gmț; irn; îs) Iarba (sau buruiana, tămâia) ~ului Tutun. 52 (Îe) A face și pe ~ul A face orice. 53 (Îlav) La ~u-n praznic, la mama ~ului, unde și-a înțărcat ~ul copii, unde și-a spart ~ul opincile Într-un loc foarte îndepărtat, precizat sau nu. 54 (Îlav) Al ~ului (de...) Foarte rău. 55 (Îae) Dificil. 56 (Îae) Incomod. 57 (Îae) Peste măsură de... 58 (Îae) Energic. 59 (Îae) Descurcăreț. 60 (Îe) (Așa) de-al ~ului Fără nici un motiv întemeiat. 61 (Îae) Din răutate. 62 (Pop; îe) Scoate ~ace ce-ai furat, că te duc la spânzurat! Se zice când nu găsești un lucru pierdut. 63 (Fig) Om vicios. 64 (Fig) Om crud. 65 (Fig) Om isteț. 66 (Fig) Om poznaș. 67 (Îc) ~-de-mare Pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărei primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). modificată

competiție sf [At: DA / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr compétition] 1 (Înv) Cerere a aceluiași lucru (titlu, funcție, demnitate etc.) pe care-l solicită și alții. 2 Concurs. 3 Întrecere.

compeți v [At: DA / V: (Trs) ~eta / Pzi: ~țesc / E: lat competo, -ere] (Îvr) 1 A cere același lucru (de obicei un post) în același timp cu alții. 2 A-și depune candidatura.

coredactor sm [At: DN³ / Pl: ~i / E: co- + redactor] Persoană care este redactor împreună cu alții la aceeași lucrare.

epocă sf [At: (a. 1778) BV II, 227 / A: și epocă / V: (înv) ~ohă, (îvr) ~ohi / Pl: ~oci, (înv) ~oce / E: fr époque, ngr ἐποχή] 1 Perioadă de timp în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate sau caracterizată printr-o trăsătură dominantă. 2 (D. costume, mobilier etc; îla) De ~ Care este executat respectându-se stilul caracteristic unei anumite perioade din trecut. 3 (Îe) A face ~ A se impune la un moment dat sau a marca o modă. 4 (Pex) Durată a unei acțiuni, situații etc. 5 (Pex) Totalitate a persoanelor care trăiesc în aceeași perioadă de timp sau care aparțin aceleiași generații. 6 (Pex) Totalitate a evenimentelor, acțiunilor, situațiilor etc. care aparțin unei anumite perioade de timp. 7 Perioadă (lungă) a timpului de față sau despre care se vorbește. 8 Moment din viața sau activitatea unui individ, determinat prin una sau mai multe fapte, întâmplări, situații etc. particulare. 9 Interval de timp (nedeterminat). 10 (Determinat de un adjectiv posesiv care indică apartenența) Perioadă lungă de timp raportată la o generație. 11 Perioadă de timp favorabilă afirmării uneia sau mai multor persoane. 12 (Înv) Perioadă de timp care corespunde unui stadiu de dezvoltare a unui organism Si: etapă, fază. 13 (Spc) Vârstă. 14 Moment în care se repetă periodic același lucru în aceleași condiții. 15 (Înv) Punct fix și determinat în timp. 16 Eveniment marcant care servește ca punct de plecare pentru o cronologie particulară Si: eră. 17 (Spc) Subdiviziune a timpului geologic, mai mică decât perioada, căreia îi corespunde în spațiu o serie de straturi. 18 (Înv; pgn) Eră. 19 (Fin) Zi de deschidere a unui cont, de la care începe calcularea profitului (până la scadență). corectat(ă)

cuvânt sn [At: COD. VOR. 7/1 / Pl: cuvinte, (înv) cuvente / E: ml conventum] 1 Unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor Si: vorbă. 2 (Lin; îs) ~ simplu Cuvânt care conține un singur morfem radical. 3 (Lin; îs) ~ primitiv Cuvânt (1) care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. 4 (Lin; îs) ~ compus Cuvânt (1) format prin compunere. 5 (Lin; îs) ~ derivat Cuvânt format prin derivare. 6 (Lin; îs) ~ matcă, ~ titlu Cuvânt aflat în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. 7 (Îe) A nu găsi (sau a nu avea) ~vinte A nu fi în stare (sub impulsul unei stări de moment) să exprimi ceea ce gândești. 8 (Îlav) Cu alte ~vinte Exprimând același lucru altfel. 9 (Îal) În concluzie. 10 (Îlav) Într-un (sau cu un) ~ Pe scurt. 11 (Îal) În concluzie. 12 (Îlav) În puține ~e Pe scurt. 13 (Îae) În concluzie. 14 (Îlav) ~ cu (sau de) ~ Fără nici o modificare Si: exact, fidel. 15 (Îlav) Imediat. 16 (Îs) Joc de cuvinte Calambur. 17 (Îs) Cuvinte încrucișate Joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte, astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvântul citit orizontal să aibă o literă comună cu cel citit vertical. 18 Gând, idee exprimată prin grai Si: spusă. 19 (Îs) ~ greu Vorbă hotărâtoare. 20 (Îas; lpl) Vorbe de dojană, de ocară. 21 (Îs) ~ introductiv sau ~ înainte Prefață (la o lucrare). 22 (Îs) Purtător de ~ Persoană autorizată să exprime, în mod public, păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. 23 (Îe) A pune un ~ (bun) A interveni (favorabil) pentru cineva. 24 (Îlav) În (toată) puterea ~ului în înțelesul adevărat. 25 (Îal) Pe deplin. 26 (Îe) A tăia (sau a curma) ~ul A întrerupe pe cineva din vorbă. 27 (Reg; îe) A începe ~ A începe vorba. 28-29 Subiect de discuție, de povestire Si: istorisire. 30 Discurs. 31 (Îe) A cere (sau a da, a avea) ~ul A cere sau a da cuiva dreptul de a vorbi (într-o ședință, într-o adunare etc.). 32 (Îe) A lua ~ul A vorbi (într-o adunare). 33 A-i lua cuiva ~ul A interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 34 Îndrumare. 35 (Pex) Ordin. 36 (Îe) A înțelege (sau a ști) de ~ A asculta de spusele, de sfaturile cuiva. 37 (Îs) ~ de ordine Dispoziție dată de un superior. 38 Promisiune. 39 Angajament. 40 (Îs) Om de ~ Om care-și ține făgăduielile. 41 (Îs) ~ de onoare (sau de cinste, de om) Promisiune sau făgăduială care angajează cinstea cuiva. 42 (Îe) A-și da ~ul de onoare A se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. 43 (Îe) A crede pe ~ A crede fără a controla exactitatea spuselor. 44 (Îe) A-și ține ~ul sau a se ține de ~ A-și îndeplini o promisiune făcută. 45 Opinie exprimată. 46 Punct de vedere (exprimat). 47 Libertate, drept de a revendica ceva. 48 (Mpl) Discuție. 49 (Mpl) Ceartă. 50 (Îs) Schimb de cuvinte Discuție aprinsă. 51 (Îe) Nu-i ~ Indiscutabil. 52 Motiv. 53 (Îlav) Cu drept ~ Pe bună dreptate. 54 (Înv) Știre. 55 Zvon. 56 (Înv) Pact. 57 (Rar) Facultatea de a vorbi Cf cuvântare. 58 (Îs) ~-cheie Termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă). 59 (Îas) Termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. 60 (Îs) ~-vedetă Termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații care folosește la aranjarea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 61 (Îe) A avea cu cineva un ~ A avea de discutat ceva cu cineva. 62 (Îae) A avea o răfuială cu cineva. 63 (Înv; îs) Parte de ~ Parte de vorbire. 64 (Înv) Tâlc. 65 (Înv; pex) Simbol. 66 (Înv) Prorocie. 67 (Înv) Răspuns. 68 (Înv) Explicație. 69 (Înv) Mărturisire. 70 (Înv) Teamă. 71 (Îe) Din ~ în ~ Fără nici o modificare. 72 (Fam; îe) Adio și n-am cuvinte Se zice cuiva care pleacă supărat și căruia vrei să-i arăți că nu-ți pasă de supărarea lui Cf (ducă-se) opt și cu-a brânzei nouă!; ducă-se învârtindu-se. 73 (Îe) Am cu tine un ~ Am să-ți spun o vorbă. 74 (Îae) Am să mă răfuiesc cu tine. 75 (Reg; îe) Îmi fac ~ cu cineva Conversez. 76 (Îe) A începe ~ A începe vorba. 77 (Îe) A da ~ A vorbi. 78 (Îe) A-i tăia (sau curma) cuiva ~l A-l întrerupe. 79 (Îe) A-i tăia ~ul cu miere A întrerupe pe cineva pentru a-i da o veste bună. 80 (Îe) Nici nu mai rămâne ~ Nici vorbă. 81 (Înv; îe) A ascunde ~ul A ține în secret. 82 (Îae) A se preface. 83 (Îe) Dintr-un ~ Fără a sta pe gânduri. 84 (Îe; după fr partie de discours) Parte de ~ Parte de vorbire. 85 (Înv; îe) Cuvinte acoperite Cuvinte cu tâlc. 86 (Îe) Cuvinte deșarte Cuvinte fără temei. 87 (Îe) Cu un ~ subțire Cu multă finețe. 88 (Îe) ~ul cel bun Vorbă bună. 89 (Îal) Bună primire. 90 (Îe) Cuvinte grele Vorbe aspre, de dojană, de ocară. 91 (Spc) Cuvântare la înmormântarea cuiva. 92 Predică. 93 Știre. 94 Relație. 95 Faimă. 96 Vorbă. 97 Zvon. 98 Proverb. 99 (Îe) Cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu sau ale lui Moise Decalogul. 100 (Îe) A ține (sau a păzi) ~ul cuiva, a asculta de ~ul cuiva, a ieși (afară sau a nu se zbate) din ~ul cuiva sau a nu muta ~ul cuiva A împlini ordinul cuiva. 101 (Îe) A-și ține ~ul sau a se ține de ~ sau a sta la ~ sau a rămâne de ~ A respecta o promisiune 102 (Înv, îe) A face ~ sau a-și da ~ în sine sau a se lega la un ~, a pune ~ cu cineva sau a lega ~ cu cineva A se înțelege cu cineva. 103 (Îae) A face un legământ. 104 (Îe) A ține la un ~ A-și respecta legământul făcut. 105 (Înv; îe) A se înțelege sau a se ajunge la cuvinte A fi de acord cu cineva. 106 (Înv; îe) A fi, a se uni, a se face, a se tocmi la (sau într-un) ~ cu cineva A fi de acord cu cineva. 107 (Înv) Răspuns. 108 Propunere. 109 Lămurire. 110 (Înv) Afirmație. 111 (Înv) Ceartă. 112 (Mol; îe) Nu-i ~ Nu încape vorbă. 113 Rațiune. 114 Cauză. 115 Justificare. 116 (Înv; îe) Sub (sau pe sau cu) ~ că... (sau de) sau pentru ~ul că... Sub pretext că. 117 (Înv; îe) Sub (sau cu) ~ de Drept. 118 (Înv; îe) A da ~ A da seama. 119 Libertate de a reclama. 120 (Înv) Teamă. 121 Dreptate. 122 (Înv) Anecdotă transmisă oral. 123 (Flz platonică) Dumnezeu. 124 (Tlg) Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 125 (Inf) Format standard în care se scriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. corectat(ă)

epimonă (gr. epimone „întârziere”, „insistență”), figură care constă în repetarea insistentă a unor idei, specifică, la origine, discursului juridic sau politic; în literatură se realizează prin întrebuințarea excesivă a conjuncției coordonatoare (și, sau) în propoziție sau frază, făcând impresia unei suplimentări neîntrerupte a ideii (I): „Focul îl stingi, apa o iezești și o abați pe altă parte, vântul când bate te dai în lături, într-un adăpost, și te odihnești, soarele intră în nour, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele ca acestea nu sunt sau frica lui Dumnezeu.” (Ion Neculce) • Exemplul de mai sus cuprinde, în final, și un hiperbat: „nici unele ca acestea nu sunt, sau frica lui Dumnezeu”. • Sinonimul latin este commoratio (una in re) „întârziere, insistență asupra aceluiași lucru” și face parte, ca figură a insistenței, din familia de figuri numite: pleonasm, batologie, perisologie, macrologie, tautologie sinonimică.

tautologie sinonimică (gr. tautos „același”, logos „vorbire”), figură care constă în repetiția sinonimică a aceleiași noțiuni sau idei, adică un șir de două sau mai multe segmente sintactice (în propoziție sau frază), juxtapuse ori coordonate copulativ, care spun același lucru (idemloquium, commoratio una in re) (R): „Apariție neauzită, neasemuită, indescriptibilă, inenarabilă.” (N. D. Cocea) Repetiția sinonimică poate părea, semantic, inutilă, dar are un efect stilistic mai ales când segmentele sintactice sunt parțial sinonime și concură astfel la exprimarea insistentă și expresivă – grație diversificării lexicale – a ideii. De aceea o considerăm figură.

ibidem av [At: DA ms / S și: (abr) ib., ibid. / E: lat ibidem] (Cu privire la un text deja citat) 1 În același loc. 2 În aceeași lucrare a aceluiași autor.

idem av [At: EMINESCU, I. V. 23 / S și: (abr) id / E: lat idem] (Indică repetarea întocmai a unor date, titluri, citate etc. reproduse anterior) 1 Același lucru. 2 La fel.

împuiere sf [At: ATILA, P. 162 / V: (înv) ~iare / Pl: ~ri / E: împuia] (Pop) 1 Naștere a unor pui de către animale Si: cățelire, fătare, înmulțire, plodire. 2 (Fig) Întindere a bubelor. 3 Încolțire a dragostei. 4 Amețire cu vorba, repetând mereu același lucru. 5 Împodobire cu ornamente Si: împestrițare.

legătură sf [At: PSALT. HUR. 93²/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce dă învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret¹ (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret¹ (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet¹, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)