CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) căta vb. I] – Lat. *cautare.

HONORIS CAUSA loc. adj. (Despre titlul științific de doctor) Onorific (1). [Pr.: ho-no-ris cau-za] – Loc. lat.

VRACI, vraci, s. m. (Pop.) 1. Doctor; tămăduitor. 2. Vrăjitor. – Din sl. vračĩ.

ARĂTA, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intenționat privirilor cuiva; a da la iveală, a lăsa să se vadă. ◊ Expr. (Refl.) A se arăta doctorului = a se duce să fie examinat de un medic. 2. Tranz. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. ◊ Expr. A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară dintr-un loc. A arăta (pe cineva) cu degetul, se spune despre cineva pe care lumea îl disprețuiește pentru faptele sale. ♦ A indica o măsură, o direcție etc. ♦ A indica ora, minutele și secundele. 3. Tranz. A da o explicație, a explica, a face o expunere (pentru a lămuri, a dovedi, a convinge). ◊ Expr. (Fam.) Îți arăt eu ție! se spune pentru a amenința pe cineva. 4. Tranz. și refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovadă de...; a dovedi. ♦ Intranz. A părea (după înfățișare); a avea o anumită înfățișare. ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. 5. Refl. A apărea, a se ivi (pe neașteptate). – Lat. *arrectare.

TEZĂ, teze, s. f. 1. Afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată și demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ◊ Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. ♦ (Fil.) Idee, propoziție care formează primul termen al unei antonimii (în filozofiile raționaliste de tip kantian) sau al unei contradicții de tip dialectic (în filozofiile hegeliană și marxistă). 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârșitul unei perioade de studiu sau la un examen. ◊ Teză de licență (sau doctorat) = lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de licențiat (sau de doctor în științe). – Din fr. thèse, lat. thesis.

DOCTORAT, doctorate, s. n. Stagiu de calificare științifică superioară, efectuat după terminarea studiilor universitare, în vederea obținerii titlului de doctor (2); examen final, de susținere a unei lucrări, dat pentru obținerea acestui titlu; titlu de doctor (2) obținut în urma acestui examen. – Din fr. doctorat.

MEDIC¹, medici, s. m. Persoană care profesează medicina (1) pe baza unor studii superioare de specialitate; specialist în medicină; doctor. – Din lat. medicus.

MEU, MEA, mei, mele, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”; înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor precum și numele vorbitorului) A mea e cartea. ◊ (La m. pl., înlocuiește numele familiei sau rudelor vorbitorului) Ai mei au plecat. ◊ (Înlocuiește numele avutului, bunurilor, preocupărilor etc. vorbitorului) Am și eu ale mele. ◊ Expr. (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a mea = după dorința sau după părerea vorbitorului. II. Adj. pos. 1. (Indică posesiunea) Care aparține vorbitorului. Cartea mea e bună. 2. (Indică dependența, legătura reciprocă de înrudire, de prietenie, de vecinătate etc.) Tatăl meu este doctorul spitalului. 3. (Indică apartenența) Care ține de cel care vorbește; care îi este propriu. Glasul meu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni) Greșeala mea. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni) Mama grija mea o are. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului. – Lat. meus, mea.

DOCENT, docenți, s. m. 1. (În alte țări) Grad didactic onorific în învățământul superior, corespunzând de obicei aceluia de conferențiar; persoană care are acest grad. 2. (În țara noastră; de obicei în sintagma doctor docent) Titlu științific acordat doctorilor în științe care s-au distins printr-o activitate valoroasă; persoană care are acest titlu. – Din germ. Dozent.

DOCTOR, doctori, s. m. 1. Persoană cu studii superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane și animale; medic. 2. Titlu științific înalt acordat de o instituție academică sau de învățământ superior; persoană care are acest titlu. 3. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un domeniu. 4. (Bot., reg.; în forma doftor) Arbust mediteraneean și tropical din care se extrage saburul (Aloë vera). [Var.: (1, pop.) doftor s. m.] – Din lat. doctor, fr. docteur. Cf. germ. Doktor.

DOCTORAȘ, doctorași, s. m. Diminutiv al lui doctor (1); medic tânăr; (peior.) medic lipsit de valoare. [Var.: (pop.) doftoraș s. m.] – Doctor + suf. -aș.

DOCTOREASĂ, doctorese, s. f. (Pop. și fam.) Soție de doctor (1); femeie care practică medicina; doctoriță. ♦ Femeie care vindecă bolile cu mijloace empirice. [Var.: doftoreasă s. f.] – Doctor + suf. -easă. Cf. fr. doctoresse.

DOCTORIE, doctorii, s. f. Preparat, substanță care se folosește pentru vindecarea, ameliorarea sau prevenirea unei boli; medicament, leac. [Var.: (pop.) doftorie s. f.] – Doctor + suf. -ie.

DOCTORIȚĂ, doctorițe, s. f. Femeie medic. [Acc. și: doctoriță. – Var.: (pop.) doftoriță s. f.] – Doctor + suf. -iță.

DOFTOR s. m. v. doctor.

DOFTORICESC, -EASCĂ, doftoricești, adj. (Pop.) De doctor; medical. [Var.: (fam.) doctoricesc, -ească adj.] – Doftor + suf. -icesc.

DOFTOROAIE, doftoroaie, s. f. (Pop.) 1. Femeie (bătrână) care vindecă bolile cu mijloace empirice. 2. Soție de doctor (1); femeie care practică medicina. – Doftor + suf. -oaie.

TRIMITERE, trimiteri, s. f. 1. Acțiunea de a trimite și rezultatul ei; trimis¹. ◊ Trimitere în judecată = intentare a unui proces. Casare (a unei hotărâri judecătorești) cu (sau fără) trimitere = casare cu (sau fără) înaintarea cauzei la altă instanță de judecată. 2. Scrisoare (la purtător) prin care un doctor, o secție sau un spital recomandă un pacient pentru consult sau tratament unui alt doctor, altei secții sau altui spital (de obicei specializate). 3. Notă în josul paginii unui text sau la sfârșitul lui, care indică o carte, o revistă etc. pentru confruntare sau consultare. [Var.: trimetere s. f.] – V. trimite.

REȚETĂ, rețete, s. f. 1. Formulare în scris a unei doctorii și a modului de a o prepara; prescripție a medicamentelor necesare unui bolnav; p. ext. hârtia pe care medicul a scris această prescripție medicală. 2. Ansamblu de indicații privind materiile prime, proporția, modul de preparare pentru obținerea unui anumit produs, a unei mâncări, a unei băuturi etc. 3. Fig. Soluție practică pentru rezolvarea unui lucru, a unei situații dificile etc. ♦ Mijloc, procedeu. 4. Sumă de bani realizată din vânzarea unui spectacol. – Din ngr. reséta. Cf. it. ricetta, fr. recette.

CURANT, -Ă, curanți, -te, adj. (În sintagma) Medic (sau doctor) curant = medicul sub îngrijirea directă a căruia se află un bolnav. – Din cura¹.

AJUNGE vb. 1. a sosi, a veni, (livr.) a accede, (înv.) a merge, (grecism înv.) a proftaxi. (A ~ la timp.) 2. v. sosi. 3. a apuca, a prinde. (Se grăbește să ~ trenul.) 4. a prinde, (înv. și pop.) a sosi, (prin Olt.) a scurta. (Mergeți, vă ~ din urmă.) 5. v. întinde. 6. a da, a ieși. (Drumul ~ în sat.) 7. a-i veni, (reg.) a-i bate. (Iarba îi ~ până la mijloc.) 8. a răzbate, a răzbi, a străbate. (Strigătul ~ până la el.) 9. v. surprinde. 10. a atinge, a izbi, a lovi, a nimeri, a ochi, a pocni, (pop.) a păli, a picni, (reg.) a tâlni, (Transilv.) a tălăli. (Glonțul ~ iepurele.) 11. a deveni, (livr.) a accede, (înv.) a încăpea, a purcede, a sosi. (A ~ domn, vornic.) 12. v. veni. 13. a deveni, a ieși. (A ~ doctor.) 14. a(-și) atinge, a(-și) îndeplini, a(-și) înfăptui, a(-și) realiza. (Și-a ~ scopul.) 15. a parveni, (înv.) a prinveni. (A ~ să priceapă mai exact cele întâmplate.) 16. v. egala. 17. a intra, a încăpea. (Bunurile au ~ pe mâna lui.) 18. a ține. (Alimentele ne vor ~ două luni.) 19. v. îmbogăți. 20. v. răzbi.

DEVENI vb. 1. v. transforma. 2. a se face, (prin Transilv.) a apuca. (A ~ destul de măricel.) 3. v. face. 4. v. ajunge. 5. a ajunge, a ieși. (A ~ doctor.)

DOCTOR s. medic, (înv.) vraci.

IEȘI vb. 1. a merge, (înv. și pop.) a purcede. (Să ~ puțin în grădină.) 2. a se elibera, a se libera, a scăpa. (A ~ din închisoare.) 3. a ajunge, a da. (Drumul ~ în sat.) 4. v. germina. 5. v. apărea. 6. a-i apărea, a-i da. (Copacului îi ~ frunzele.) 7. v. țâșni. 8. a se naște, a proveni. (Ce ~ din pisică șoareci mănâncă.) 9. v. defeca. 10. v. urina. 11. a ajunge, a deveni. (A ~ doctor.) 12. v. apărea. 13. v. decolora. 14. a se isprăvi, a se sfârși, a se termina. (Cum o ~, să iasă.)

ISCUSIT adj. 1. v. îndemânatic. 2. îndemânatic, priceput, (înv.) practicos, practisit. (Un doctor iscusit.) 3. ingenios. 4. v. inventiv. 5. v. artistic. 6. v. inteligent.

ÎNDEMÂNATIC adj. 1. abil, deștept, dibaci, ingenios, iscusit, isteț, meșter, priceput, (pop.) mehenghi, (înv. și reg.) pricopsit, (prin Transilv.) prinzaci, (înv.) meșteșugareț, practic, (fam. fig.) breaz. (Un meseriaș ~.) 2. iscusit, priceput, (înv.) practicos, practisit. (Un doctor ~.) 3. v. inteligent.

MEDIC s. v. doctor.

VRACI s. v. doctor, medic, vrăjitor.

doctor s. m., pl. doctori; abr. dr.

doctorie s. f., art. doctoria, g.-d. art. doctoriei; pl. doctorii, art. doctoriile (sil. -ri-i-)

DISERTAȚIE ~i f. 1) Lucrare științifică susținută public pentru obținerea unui grad științific (de doctor în științe); teză. 2) Expunere în care se tratează o problemă în mod științific pe baza argumentelor și datelor dobândite prin studiu. [Art. disertația; G.-D. disertației; Sil. -ți-e] /<fr. dissertation, lat. dissertatio

DOCENT ~ți m. 1) Grad didactic în învățământul superior, care precede imediat pe cel de profesor. ◊ Doctor ~ titlu științific acordat doctorilor în științe care s-au distins printr-o activitate deosebită. 2) Persoană cu acest grad didactic. /<germ. Dozent

DOCTOR ~i m. 1) Persoană, cu studii superioare de specialitate, care profesează medicina; medic. 2) Grad științific superior. 3) Persoană care posedă titlul științific superior. ~ în istorie. ~ în filologie. 4) fam. Persoană care vădește cunoștințe profunde într-un domeniu de activitate. /<lat. doctor, fr. docteur

DOCTORAȘ ~i m. (diminutiv de la doctor) 1) Doctor tânăr. 2) depr. Doctor mediocru, lipsit de valoare. /doctor + suf. ~aș

DOCTORANTURĂ f. 1) Formă de pregătire a doctorilor în științe în înstituțiile de învățământ sau de cercetări științifice. 2) Perioadă de calificare științifică în vederea obținerii titlului de doctor; doctorat. /Din doctorand

DOCTORAT ~e n. 1) Perioadă de calificare științifică în vederea obținerii titlului de doctor; doctorantură. 2) Examen pentru obținerea titlului de doctor prin susținerea unei lucrări (teze). 3) Titlu de doctor. /<fr. doctorat, lat. doctoratus

DOCTOREASĂ ~ese f. pop. v. DOCTORIȚĂ. /doctor + suf. ~easă

A DOCTORI ~esc 1. tranz. (bolnavi) A trata cu mijloace empirice. 2. tranz. A fi doctor. /Din doctor

A SE DOCTORI mă ~esc intranz. (despre bolnavi) A se face sănătos în urma unui tratament. /Din doctor

DOCTORICESC ~ească (~ești) fam. 1) Care ține de doctori; propriu doctorilor. 2) Care ține de medicină; propriu medicinei; medical. /doctor + suf. ~icesc

A DOCTORICI ~esc tranz. pop. v. A DOCTORI. /v. a doctori

DOCTORIE ~i f. pop. Preparat folosit la tratarea (prevenirea, ameliorarea) unei boli; leac; medicament; remediu. [Art. doctoria; G.-D. doctoriei; Sil. -ri-e] /doctor + suf. ~ie

DOCTORIȚĂ ~e f. pop. 1)Femeie cu studii superioare de specialitate, care profesează medicina. 2) rar Soție a doctorului. /doctor + suf. ~iță

MEDIC ~ci m. Specialist în medicină; doctor. /<lat. medicus

DOCTOR s.m. 1. Titlu științific conferit în urma unui examen special și a unei teze; posesor al unui asemenea titlu. ◊ Doctor honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățămînt superior unei personalități de mare prestigiu, fără susținerea unei disertații. 2. Persoană care are studii medicale superioare și posedă dreptul de a practica medicina; medic. 3. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. [< lat. doctor, cf. fr. docteur, germ. Doktor].

DOCTORIZARE s.f. Tratare a benzinelor cu plumbit de sodiu și floare de sulf în scopul îndepărtării unor compuși de sulf. [După engl. doctor treatment].

MASTER¹ s. m. (În țările de limbă engleză) Titlu universitar, precedând pe cel de doctor, care se acordă la unul sau doi ani după terminarea facultății. (< engl. master)

DOCENT s.m. 1. (În trecut) Profesor universitar neretribuit, la al cărui curs studenții nu erau obligați să dea examen. 2. Titlu în învățămîntul superior acordat de o facultate unui doctor în științe pentru merite științifice; posesorul unui asemenea titlu. [< germ. Dozent, it. docente, cf. lat. docens < docere – a învăța].

DOCTORAT s.n. Formă de studii suprauniversitare, constînd dintr-o serie de cursuri, examene și o teză, organizate pe lîngă instituțiile de învățămînt superior și care conferă titlul de doctor într-o anumită specialitate. ♦ Calificarea posesorului titlului de doctor (în științe); examen final de susținere a tezei pentru obținerea titlului de doctor. [< fr. doctorat].

DOCTORIE s.f. Medicament; (pop.) leac, doftorie. [Gen. -iei. / < doctor + -ie].

MEDIC s.m. Persoană care practică medicina, avînd studii superioare de specialitate; doctor. [< lat. medicus].

chină s. f. – Coajă de chinchină. Fr. quina. Cuv. vechi (lipsește din DAR), însă a circulat în sec. XIX; cf. I. Văcărescu: de ce la doctori nu găsim vină, cînd ne omoară cu iod sau chină? – Der. chinchină, s. f., din fr. quinquina; chinină, s. f., din fr. quinine.

vrăcini, vrăcinesc, vb. IV (înv.) a practica medicina, a face pe doctorul.

A.D.I. s. (iron.) siglă de la academician-doctor-inginer poreclă dată Elenei Ceaușescu în timpul vieții

doctor (doctori), s. m. – 1. Titlu științific înalt; persoană care are acest titlu. – 2. Medic. – 3. (Arg.) Specialist. Var. dohtor (sec. XVII), doftor (vulg.). Lat. doctor (sec. XVII) și înainte prin intermediul sl. dochtorŭ. – Der. doctoral, adj. (grav, solemn); doctorand, s. m. (persoană care își pregătește lucrarea de doctorat); doctorat, s. n. (stagiu de calificare științifică superioară); doctoreasă (var. doftoreasă), s. f. (soție de doctor; doctoriță); doctoresc, adj. (de doctor, medic); doctorie (var. doftorie), s. f. (medicament, leac); doctoriță, s. f. (femeie medic); doftoricesc, adj. (înv., medic); doftoricale, s. f. pl. (leacuri, doctorii), din ngr. δοϰτοριϰά.

DOCTOR s. m. 1. titlu științific conferit doctoranzilor în urma susținerii examenelor și a unei teze originale; posesor al unui asemenea titlu. ♦ ~ docent = titlu științific care se acordă doctorilor (1) care fac dovada unei activități științifice îndelungate și valoroase; ~ honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățământ superior unei personalități de mare prestigiu, din țară sau din străinătate, pentru realizări deosebite în domeniul științei, tehnicii și culturii, pentru servicii de mare însemnătate aduse patriei și umanității. 2. medic. 3. (fam.) persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. (< germ. Doktor, lat. doctor, fr. docteur)

DOCTORAL, -Ă adj. 1. de doctor. 2. (despre atitudini, ton) afectat, pedant, încrezut, solemn. (< fr. doctoral)

DOCTORAT s. n. formă de studii suprauniversitare constând dintr-o serie de cursuri, examene și o teză, organizate pe lângă instituțiile de învățământ superior și care conferă titlul de doctor într-o anumită specialitate; doctorantură. (< fr. doctorat)

DOCTORIȚĂ s. f. femeie medic. (< doctor /2/ + -iță)

DOCTORIZARE s. f. tratare a benzinelor cu plumbit de sodiu și floare de sufl în scopul îndepărtării unor compuși de sulf. (după engl. doctor treatment)

MAGISTER s. m. titlu științific între cel de diplomat universitar și cel de doctor. (< lat. magister)^[1]

MEDIC¹ s. m. persoană care profesează medicina; doctor. (< lat. medicus)

TEZĂ¹ s. f. 1. afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată într-o scriere, într-o cuvântare. 2. idee, concepție, teorie prestabilită în care un artist încadrează forțat elementele realității. ◊ (la Hegel) prima etapă a triadei, care este negată de antiteză (2). 3. lucrare scrisă, trimestrială, semestrială etc. făcută de elevi în clasă în fața profesorilor. ◊ lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de doctor sau de licență. (< fr. thèse, lat. thesis)

jaf (jafuri), s. n. – Jaf, prădăciune. – Var. (înv.) jac, jah. It. sacco, prin intermediul mag. zsák (Philippide, Principii, 297; DAR), sau al pol. žak (Cihac, II, 155; Tiktin), cf. jacă. Der. nu este clară, întrucît cuvîntul pol. este rar și cel mag. înseamnă numai „sac”, însă cf. mag. zsákolni „a prăda”. Nu este normală nici alterarea c › h › f, pe care Tiktin încearcă să o explice printr-o veche pronunțare germană cu k aspirat și DAR printr-o încrucișare cu rut. žah „groază”; dar este vorba fără îndoială de o transformare în interiorul limbii rom., deoarece cele trei forme sînt amplu reprezentate: cf. doctor › doftor. Der. jăcaș, adj. (înv., jefuitor); jefui, vb. (a prăda), cu var. înv. jecui, jăcui; jefuitor, adj. (care jefuiește); jefuială, s. f. (jaf; stoarcere de impozite); jecmăni (var. jăcmăni), vb. (a jefui, a prăda), din mag. zsákmány „jefuire” < it. saccomanno (Cihac, II, 155; DAR); jecmăn, s. n. (jefuire), deverbal al cuvîntului anterior; jecmăneală, s. f. (jaf; stoarcere de impozite). Jac apare de la începutul sec. XVII, jecmăni de la începutul sec. XVIII.

leac (leacuri), s. n. – 1. Medicament, remediu. – 2. Tratament. – Megl. leac. Sl. lĕkŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 349; Cihac, II, 166), cf. bg., cr., slov., rut. lĕk, sb. ljak, pol. lek. – Der. lecui, vb. (a trata; refl., a-și reface sănătatea, a se pune pe picioare; a se îndrepta, a se ameliora), din sl. lĕkovati, lĕkują, sau din leac; nelecuit, adj. (iremediabil); lecuitor, adj. (care lecuiește, care vindecă); lecuitor, s. m. (doctor); lecuință, s. f. (înv., remediu, tratament); lecuială, s. f. (vindecare, îndreptare). – Cf. leacă.

medic (medici), s. m. – Doctor. It. medico. – Der. medical, adj., din fr. médical; medicină, s. f., din fr. médicine; medicinal, adj., din fr. médicinal; medicament, s. n., din fr. médicament; protomedic, s. m. (primul medic al Curții, șeful serviciilor sanitare, funcție desființată în 5 septembrie 1859), cu pref. proto-.

ulema (-ale), s. f. – Doctor în legi la mahomedani. Tc. (arab.) ulema (Șeineanu, III, 126), cf. sb., sp. ulema.

doctor, doctori s. m. 1. (friz.) meșter care lucrează rapid. 2. persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu.

doctorie, doctorii s. f. (glum.) 1. băutură spirtoasă. 2. (er.) act sexual. 3. (er.) femeie (percepută ca parteneră de sex).

BENTOIU, Pascal (n. 1927, București), compozitor român. Muzică simfonică, de cameră, vocală și instrumentală, operele „Amorul doctor” și „Hamlet”. Limbaj expresiv, construcție clară și echilibrată. Studii de muzicologie și folclor.

ARĂTA, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intenționat privirilor cuiva; a da la iveală, a lăsa să se vadă. ◊ Expr. (Refl.) A se arăta doctorului = a se lăsa examinat de medic. 2. Intranz. și tranz. A indica printr-un gest persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. ◊ Expr. (Tranz.) A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară; a goni. A arăta (pe cineva) cu degetul = a semnala (pe cineva) batjocurii publice. ♦ Tranz. A indica o măsură, o direcție etc. Steaua cea polară i-arată a lui cale (EMINESCU). ♦ Tranz. A marca ora. Ceasornicul arată ora șase. 3. Tranz. A da o explicație, a face o expunere (pentru a lămuri, a dovedi, a convinge). ◊ Expr. (Fam.) Îți arăt eu! = te învăț eu minte!. 4. Tranz. și refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovadă de...; a dovedi. În împrejurarea asta au arătat înțelepciune (SADOVEANU). ♦ Intranz. A părea (după înfățișare). Straiele astea pocite fac să arăți așa de sfrijit (CREANGĂ). ◊ Expr. A arăta bine (sau rău) = a avea o înfățișare sănătoasă (sau bolnăvicioasă). ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. ◊ Expr. Pe (sau după) cît se arată = după cum pare, pe cît se poate vedea. 5. Refl. A apărea, a se ivi (pe neașteptate). O dungă de soare s-arată (COȘBUC). – Lat. *arrectare.

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Am auzit că ai o furcă de aur (CREANGĂ). ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul este un abstract) Avea o părere proastă despre el (CAMIL PETRESCU). ◊ (În locuțiuni verbale) A avea asemănare = a se asemăna. A avea (de) bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. ◊ (Complementul indică un raport social) A avea un șef energic. ♦ A fi autorul a... Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice „Nițu vine” Are-un galben de la mine (TEODORESCU). 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit? (SADOVEANU). ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). ♦ A se folosi de serviciile cuiva sau de ceva. Are un doctor bun. 3. A fi compus din..., alcătuit din... Blocul are două corpuri. ♦ A fi înzestrat sau prevăzut cu ceva. Șapca are cozoroc. A avea talent. ♦ A conține, a cuprinde. Cartea are ilustrații. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe (COȘBUC). ◊ Expr. A avea pe cineva la mînă = a avea pe cineva în puterea sa (știind despre el lucruri compromițătoare). A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) = a fi în legătură, în relații cu cineva (sau cu ceva). A avea drag pe cineva sau (refl.) a se avea drag cu cineva = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea palton de blană. 5. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vîrstă etc. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 6. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întîmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întîmplat nici un rău; b) n-are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). 7. A-i trece ceva prin minte, a fi preocupat de... A avea o idee. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! (CREANGĂ). b) (În formă negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace (EMINESCU). ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît! = fă cum vrei! treaba ta!; încearcă! c) (În formă negativă) A nu putea să... N-am a mă plînge de nimic (ISPIRESCU). d) (Rar) A fi în drept; a i se cuveni. Să faci tocmeală... să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu (CREANGĂ). 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., cînd..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Ea-i răspunde: n-am ce face (ALECSANDRI). ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să mă hrănească (ISPIRESCU). III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Bine ați venit sănătoși! (ISPIRESCU). 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut merge. 3. (Servește, urmat de conjunctiv, la formarea unui viitor popular și familiar) În van aveți să mă chemați (SADOVEANU). 4. (În construcții perifrastice) A urma să..., a fi pe punctul de a... Aici avea să se ridice o fabrică. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

S.I.D.A. s. siglă de la savant-inginer-doctor-academician (peior.) poreclă dată în timpul vieții Elenei Ceaușescu, soția dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu.

CESBRON [sebrõ], Gilbert (1913-1979), scriitor francez. Romane de inspirație catolică („Sfinții se duc în iad”) și piese de teatru („E miezul nopții, doctore Schweitzer”).

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

plugușor, străvechi rit de fertilitate în folclorul românesc ce a suferit numeroase suprapuneri cu alte genuri (I, 3) și influențe, manifestându-se astăzi în forme variate. P. copiilor este simplu, textul vestind începerea muncilor agrare și conținând urarea de belșug și fericire. În Muntenia temele sunt variate și, parțial, individualizate, ca și acelea ale colindelor*. Se cântă ori se scandează. Melodiile sunt simple și se apropie de stilul colindelor: silabice, forme simple, structuri premodale, modale* sau pentatonice*, cu ritm regulat, adesea giusto silabic [v. sistem (II,6)]. P. măturilor este o manifestare amplă. Cel care urează este însoțit de un cortegiu de mascați (îndeosebi de „urși”) și personaje grotești (moșul și baba, doctorul, șatra de țigani, ofițeri, turci, oameni îmbrăcați în paie etc.). Ei sunt încinși cu clopote mari, sar în sus, poartă bice, fluiere* din care mimează cântarea, buhai*. În Moldova este simulată – ca și la capră* – moartea sau îmbolnăvirea personajului (ursul) și vindecarea lui. Textele scandate, de mari dimensiuni, de o mare frumusețe poetică, descriu hiperbolic momente ale muncii agrare și sunt presărate cu versuri satirice și pline de haz. Pe alocuri, se poartă un plug real, tras de boi, cu care se „trage o brazdă” în curtea omului colindat. Urările sunt înrudite cu cele de la turca transilvăneană și de la colindat.

DOCTORI, doctoresc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A îngriji un bolnav. 2. Refl. A se vindeca. [Var.: (pop.) doftori vb. IV.] – Din doctor.

Augustin (Fericitul Augustin) (354-430), teolog creștin, episcop în Africa de nord, părinte și doctor al Bisericii apusene, filozof neoplatonic, retor și adversar al maniheismului. Prin lucrările sale (Cetatea lui Dumnezeu, Confesiuni ș.a.) a încercat să concilieze creștinismul cu neoplatonismul, iar prin doctrina sa despre predestinație și grația divină a influențat calvinismul, jansenismul și scolastica timpurie.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsești pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a căuta prilej de ceartă cu orice preț. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gîndul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obții ceva, a urmări ceva. Du-te de caută nouă piei de bivol (ISPIRESCU). ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, e interzis să te afli sau să vii (undeva).** Refl. (Despre mărfuri) A avea trecere, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a-și vedea de ocupațiile sale, fără a se amesteca în treburile altora. A-și căuta de drum (sau de cale) = a-și continua drumul, a-și vedea de treburile sale. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. Pe mine căutați să nu mă smintiți (CREANGĂ). 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui (ISPIRESCU). 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună (SADOVEANU). III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a examina o pasăre pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie (DELAVRANCEA). 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic (CREANGĂ). 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Var.: căta vb. I] – Lat. *cautare.

Bonaventura, Ioan (Giovanni Fidanza, zis ~) (1221-1274), teolog și filozof medieval, prof. la Paris, episcop-șef al franciscanilor și apoi cardinal, supranumit „doctor seraficus”. Întreaga lui doctrină urmărește un singur țel: iubirea lui Dumnezeu și căile teologice care duc spre aceasta, cu ajutorul a șase trepte de cunoaștere: simțurile, imaginația, rațiunea, inteligența, spiritul și „apex mentis” (unirea cu mirele ceresc).

Ceaușanu, G.F. (1889-1963), preot și scriitor, n. în com. Făurești, jud. Vâlcea, absolvent al Seminarului din R.-Vâlcea și doctor în teologie (1915); preot la bis. Sf. Ilie din Craiova. Op. pr.: Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, distinsă cu Premiul Acad. Române (1913).

Iustin Moisescu (1910-1986), patriarh al Bis. Ortodoxe Române, n. la Cândești, jud. Argeș. Studii în țară, la Atena și la Strasbourg, doctor în teologie și prof. de teologie la Universitatea din Varșovia, la Fac. din Cernăuți, Suceava și București. Mitropolit al Ardealului (1956-1957), al Moldovei și Sucevei (1957-1977) și patriarh (1977-1986). A promovat dezvoltarea studiilor teologice și a tipăriturilor bisericești. Autor a șase opere din domeniul patristicii și exegezei, precum și numeroase articole în revistele bisericești. Este înmormântat în Catedrala patriarhală din București.

Luther, Martin (1483-1546), reformator german, n. la Eisleben, în Turingia, monah augustinian, apoi preot, doctor și profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg. S-a opus cu tărie împotriva papalității, care introdusese indulgențele. În 1517 a afișat la capela din Wittenberg 95 de teze împotriva acestor abuzuri, care marchează începutul Reformei. După trei ani de controverse, în 1520 a fost excomunicat de Vatican. Proscris, a stat ascuns la Wittenberg, unde a tradus Sfânta Scriptură în limba germană.

Mefisto (Mefistofel), numele diavolului în legenda medievală a doctorului Faust, care s-a pus în slujba acestuia pentru a-i da tinerețe și bogăție în schimbul sufletului.

Pimen Georgescu (1857-1934), mitropolit, originar din com. Provița de Sus, jud. Prahova. Doctor în teologie la Cernăuți și prof. la Facultatea de teologie din București, a fost hirotonit în 1895 arhiereu-locotenent, ales episcop al Dunării de Jos (1902-1909) și mitropolit al Moldovei (1909-1934). În timpul primului război mondial a organizat spitale pentru răniți în m-rile moldovene și colecte pentru sprijinirea războiului. Membru de onoare al Acad. Române, ale la 15 octombrie 1918.

Toma d’Aquino (1225-1274), călugăr catolic dominican, filozof scolastic, teolog și doctor al Bisericii. Prin opera sa cea mai importantă, Summa theologiae, a realizat o sinteză între aristotelism și gândirea creștină, între religie și știință. A fost canonizat de Bis. romano-catolică, fiind sărbătorit la 7 martie.

DOCTORIZÁRE (< doctor) s. f. Tratare a benzinelor de distilare primară și cracare cu o soluție alcalină de plumbit de sodiu și floare de sulf, în scopul transformării mercaptanilor în disulfuri organice (substanțe inactive și necorosive).

Stăniloaie, Dumitru (1903-1993), unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocși români, n. în com. Vlădeni, jud. Brașov. Studii la Atena, München și Berlin, doctor în teologie la Cernăuți; prof. și rector al Acad. teologice din Sibiu și redactor responsabil al ziarului „Telegraful român” (1924-1946), doctor honoris causa al Univ. din Salonic, al Inst. ortodox Saint-Serge din Paris și al Fac. de teologie din Belgrad. Membru corespondent al Acad. Române în 1990 și titular în 1991. Persecutat de regimul comunist, a fost deținut la Aiud din 1959 până în 1963, când i se acceptă revenirea la activitatea didactică. A cristalizat în sinteze originale și reprezentative experiența Bis. Ortodoxe Române într-o epocă de înnoire culturală și socială. Op. pr.: Ortodoxie și românism (1939), Iisus Hristos, sau restaurarea omului (1943), Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român (1973), Teologia dogmatică ortodoxă (3 vol., 1978), Filocalia (12 vol., începând din 1946, trad. din lb. greacă) ș.a.

DIGNUS EST INTRARE (lat.) este demn să intre – „Dignus este intrare in nostro docto corpore” („Este demn să intre în învățatul nostru corp”). Formulă solemnă de acordare a titlului de doctor în universitățile medievale, păstrată până astăzi în unele țări. Are uneori un sens glumeț.

autohtoniza vb. refl. I A căpăta un caracter autohton, a se aclimatiza ◊ „Nemulțumit de rezultatele pecuniare ale «vizitei», domnu’ doctor și-a continuat «terenul». Întâi a trecut pe la o grădiniță de copii din str. Amurgului. Între timp, se autohtonizase. Îl chema acum «dr. Cristescu de la județeană».” I.B. 1 III 74 p. 2 (din autohton + -iza; cf. it. autoctonizzare; DN3, DEX-S)

celulomicrobian, -ă adj. Referitor la celule și la microbi ◊ „[...] doctorul Băcanu a izbutit să pună la punct primul autovaccin total celulomicrobian, dezintegrat prin căldură, cu care a vindecat complet, după numai 3 luni de tratament, parodontoza acută a bolnavei L.E. din Brașov. Acest deosebit succes terapeutic a fost obținut după statistica descoperitorului, în 1968.” Fl. 2 III 84 p. 6 (din celulo- + microbian; invenția datează din 1968)

cobaiza vb. I A trata ca pe un cobai pe care se testează un medicament etc. ◊ „Boala ce l-a răpus [pe Camil Petrescu] a fost un chin prin tratamentul impus de un doctor ce-l cobaizase (mă folosesc de expresia victimei) [...]” R.lit. 19 IV 84 p. 7 (din cobai + -iza, probabil creația scriitorului Camil Petrescu)

cobaltotron s. n. (med.) Aparat folosit pentru radioterapie în anumite boli maligne, cu ajutorul cobaltului radioactiv ◊ „Doctorul S. D. ne anunță o nouă premieră: intrarea în funcțiune a cobaltotronului, ca unul din cele mai moderne mijloace terapeutice în tratamentul neoplasmelor.” I.B. 6 II 84 p. 6 //din cobalt + -tron//

colonel s. m. Organul genital masculin ◊ „Incidentul Lorena Bobbitt nu este o noutate frapantă pentru Thailanda, unde nevestele și fătucile geloase își sancționează de regulă masculii rătăcitori, prin lorenirea podoabelor intime (ziariștii americani numesc deja delicata operațiune cu verbul de tranziție «to bobbitt»!). Practica este atât de obișnuită, încât doctorii thailandezi au devenit experți în suturarea coloneilor tăiați.” R.l. 28 V 94 p. 10; v. și loreni, măciucă

diminutiv ♦ 1. s. n. Element numeric distinctiv ◊ „Doctorul B.S. arată un buletin de analiză ieșit de la laborator, în care se demonstrează negru pe alb că două șarje de «Supco» (fidea cu pui) având diminutivul de fabricație 25 B3 și 26 B3 – au – conform expresiei în vigoare – proprietăți organoleptice modificate.” R.l. 14 IV 73 p. 2. ♦ 2. s. n. 1995 Abreviere, prescurtare v. Radu. ♦ 3. adj. 1978 Care folosește exagerat diminutivele v. fetițoasă (formal din fr. diminutif; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

femeie-doctor s. f. 1966 (med.) Doctoriță v. femeie-profesor (din femeie + doctor)

femeie-profesor s. f. Profesoară ◊ „Pentru acostator [...] nu există nici femeie-profesor, nici femeie-doctor, nici femeie-țesător.” Sc. 14 XII 66 p. 1; v. și femeie-medic (din femeie + profesor; cf. fr. un professeur femme; PR)

frază-cheie s. f. Frază de o mare importanță pentru înțelegerea unui text, a unei comunicări ◊ „Se spune [în film]: «Tu nu ești la fel cu ceilalți bărbați» [...] frază-cheie care ar vrea să explice succesul instantaneu al doctorului în fața femeilor.” Gaz. lit. 17 VIII 61 p. 7. ◊ „Tot filmul este numai asta. Înaintarea, pas cu pas, între două fraze-cheie.” R.lit. 7 II 75 p. 17; v. și 4 X 84 p. 22 (din frază + cheie, după fr. phrase-clé; DMN 1966; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 137)

hidrocutare s. f. (med.) ◊ „Doctorul francez L. consideră că înecul este datorat cel mai des contactului cu apa rece, care produce un șoc fiziologic, pe care îl numește hidrocutare.” Săpt. 9 XI 73 p. 2 (după fr. hydrocution; PR 1950; DN3)

magister s. n. 1994 (înv.) Titlu științific intermediar între cel de diplomat universitar și cel de doctor v. predoctorat (din lat. magister)

medic-cetățean s. m. Medic interesat de activitatea obștească ◊ „Medic-cetățean” (titlu de articol dedicat doctorului I.B., propus candidat al F.D.P.) Sc. 14 I 61 p. 5 (din medic + cetățean; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 367)

minitobiscop s. (cuv. rus.; med.) Aparat de mici proporții întrebuințat în acupunctură ◊ „Minitobiscopul creat de doctorul sovietic G. în colaborare cu ing. B.M. are aspectul unui stilou cu pastă și este superior tuturor «confraților» săi din toate punctele de vedere.” I.B. 28 VII 67 p. 1

predoctorat s. n. (înv.) ◊ „[...] sunteți coordonatorul [...] unui «predoctorat» în lb. germană, ce s-a inaugurat zilele acestea la Universitatea București. Vă rog să-i faceți o scurtă prezentare. Este vorba de un învățământ umanist interdisciplinar pentru absolvenții cu diplomă și licență [...] pe durata de patru semestre [...] Absolvenții acestui învățământ vor obține titlul de «magister», un titlu științific ce ocupă o poziție intermediară între titlul de diplomat-universitar și cel de doctor.” R.l. 1 XI 94 p. 2 //din pre- + doctorat//

roman-biografie s. n. Roman în care se pornește de la o biografie ◊ „Roman-biografie, asemenea «Intrusului» (chiar dacă aici e vorba doar de un fragment biografic).” Sc. 4 VI 72 p. 1. ◊ „Un roman-biografie [Paul Georgescu, «Doctorul Poenaru»]” Cont. 31 XII 76 p. 10 (din roman + biografie)

satirizabil, -ă adj. Care poate fi satirizat ◊ „Mă duc frumușel la doctor și-i cer să-mi facă și mie câteva radiografii satirice, să știu eu ce e satirizabil în mine.” I.B. 4 VI 77 p. 6 (din satiriza + -bil)

semiinimă artificială s. f. (med.) ◊ „Până acum s-au implantat cu succes unor animale jumătăți de inimă artificială, ventriculi fabricați în laborator, care au permis menținerea în viață și însănătoșirea unor inimi bolnave. O astfel de semiinimă artificială i-a permis doctorului M. D. de la Houston să salveze viața unui tânăr mexican.” Cont. 18 XII 70 p. 10 //din semi- + inimă artificială, probabil după model engl.//

silueta vb. I (teatru, film) A crea un anumit personaj ◊ „Mihai Berechet l-a siluetat în creion pe doctorul Caius.” Cont. 20 IX 63 p. 4. ◊ „Mihaela Juvara a siluetat cu duritate și simț al proporțiilor o femeie-fiară.” R.lit. 2 V 74 p. 17; v. și 1 XII 79 p. 6 (din siluetă; cf. fr. silhouetter; DN3 – alte sensuri)

soccer s. n. (sport) Fotbal de tip european ◊ „[...] doctorul D.T. se află în prima linie a soccerului din țara noastră, ocupându-se [...] de sănătatea fotbaliștilor [...]” Săpt. 7 IX 84 p. 8. ◊ „Noii veniți [...] vor încrucișa spadele cu [...] exponenți de seamă ai «soccer»-ului britanic.” Ev.z. 17 XI 93 p. 3 [pron. sokăr] (din engl. soccer; Th. Hristea în R.lit. 4 V 78 p. 19; DN3)

stres s. n. (med.; anglicism) ♦ 1. Nume dat oricărui factor care provoacă organismului uman o reacție anormală ◊ „Stress-ul modern [...] Psihiatri de seamă, doctori și psihologi [...] vor examina probleme ale combaterii stress-ului modern.” I.B. 13 VI 74 p. 4. ◊ „Cântărețul rege al rock-ului, ca să scape de stress-ul modului de viață american, s-a decis să cumpere o proprietate la distanța de 385000 km.” Săpt. 20 XII 74 p. 5. ♦ 2. Răspuns al organismului la factorii de mediu care constituie o agresiune ◊ „Alături de nicotină, alcool, stress și grăsimi, zahărul constituie unul din cei mai periculoși factori de risc ai bolii cardiace.” R.l. 11 IX 75 p. 6; v. și psihofiziolog [scris și stres; pron. greșit ștres] (din engl. stress; cf. fr. stress; PR 1950; Th. Hristea în LR 3/72 p. 197, atestare din 1971; DM; DEX, DN3)

stripping s. (cuv. engl.; med.) Metodă chirurgicală de smulgere a varicelor ◊ „Doctorul român H.A. a făcut operații demonstrative la clinica universitară din oraș și a prezentat filmul «Chirurgia varicelor fără stripping».” R.l. 17 X 78 p. 6. ◊ „Modalitatea operațiilor de varice la membrele inferioare fără stripping (smulgere) a fost publicată și aplicată în țară, încă din 1969.” R.l. 18 III 93 p. 2 (cf. fr. stripping; PR 1950)

supraucigaș s. m. Ucigaș perfecționat ◊ „Scriitorul american I.L. și-l imaginează pe sadicul doctor continuându-și experiențele, de data aceasta pentru a crea o rasă de supraucigași.” Sc. 28 II 78 p. 4 (din supra- + ucigaș, probabil după model engl.)

termobiologic, -ă adj. (biol.) ◊ „Biologul doctor C. Picos, conferențiar la Universitatea din București, are o pasiune mai puțin obișnuită. De aproximativ un sfert de secol el și-a consacrat eforturile științifice studierii efectelor temperaturii asupra organismelor vii. Ale temperaturilor ridicate și ale celor scăzute. Universul termobiologic pe care i l-a deschis acest studiu s-a dovedit, de la început, surprinzător.” Trib. Rom. 1 XII 78 p. 5 //din termo- + biologic//

transsexual, -ă adj. (biol.) ♦ 1. Referitor la trecerea de la un sex la altul ◊ „Există în lume circa 20000 de persoane pe an care vor să-și schimbe sexul, nefiind nici bărbați nici femei. Există și un pionier al chirurgiei trans-sexuale, doctorul B. din Casablanca, care are la activ 800 de operații reușite, din 1966 când au început aceste intervenții.” Sc. 19 IV 74 p. 2. ♦ 2. s. Persoană căreia i s-a făcut operația de schimbare a sexului ◊ „G.B. din Noua Zeelandă este primul primar transexual ales din lume.” R.l. 18 X 95 p. 5 (din fr. transsexuel, engl. transsexual; PR 1965, BD 1970; DEX-S)

ulcosilvanil s. (farm.) ◊ „O altă față a modestiei sale [a doctorului Pușcaș] e numele dat medicamentului descoperit – Ulcosilvanil – și nu o denumire care să provină din numele său și cu un «il» la sfârșit.” Săpt. 20 V 77 p. 5. ◊ „Delegația de specialiști români, condusă de dr. I. Pușcaș, care a luat parte la congres, a prezentat nouă comunicări științifice privind cercetările proprii efectuate la Șimleu Silvaniei. Comunicarea privind ulcosilvanilul în tratamentul ulcerelor gastro-duodenale a suscitat un interes deosebit.” Sc. 16 VI 80 p. 4 (din ulc[er] + Silvan + -il)

*actór m. (fr. acteur, d. lat. áctor, -óris. Cp. cu dóctor. V. acțiune). Artist care joacă pe scenă. Fig. Cel ce joacă un rol într’un eveniment. – Vulg. afteór (eo dift.), d. rus. aktérŭ, pop. ahteór.

COMMEDIA DELL’ARTE (loc. it.) Comedie convențională cu măști și personaje fixe, specifice teatrului italian din Renaștere. Scrisă pe subiecte comice, tragicomice sau pastorale după un scenariu-schemă, ce permitea improvizația cu trăsături de bufonadă. Personajele purtau măști tipice: slugile, Brighella, Serveta, Arlechinul, Pulcinella, Căpitanul Spaventa, Pantalone, Doctorul și cuplul de îndrăgostiți, singurii care apăreau cu chipul real. A exercitat o influență hotărîtoare asupra teatrului european, asupra creației lui Molière, Goldoni ș.a. și a dispărut la mijlocul sec. 18. Se mai numește commedia a soggeto sau a canovaccio.

MEDICE, CURA TE IPSUM! (lat.) doctore, vindecă-te pe tine! – Dicton prin care se recomandă celor care dau sfaturi altora, să le urmeze ei înșiși, mai întâi.

TERESA D’ÁVILA DE JESUS [terésa davíla de hesús] (pe numele laic Teresa Sánchez de Cepeda y Ahumada) (1515-1582), călugăriță, prozatoare spaniolă. Reformatoare a Odinului carmelitelor. A întemeiat aproape douăzeci de mănăstiri în Spania. Alături de Ioan al Crucii, marchează momentul cel mai semnificativ al misticii spaniole. Prima femeie care a dobândit, în 1970, statutul de Doctor al Bisericii. Proză cu caracter autobiografic și ascetic („Calea perfecțiunii”, „Castelul lăuntric” sau „Sălașele” – capodopera sa, „Cartea întemeierilor”), într-un limbaj de mare simplitate și naturalețe. Canonizată (1622).

*cártă f., pl. cărțĭ și carte (fr. carte, lat. charta, d. vgr. hártes, hîrtie. V. carte, carton, hartă, hîrtie). Foaĭe de carton p. scris. Lege fundamentală, constituțiune: carta cea mare a libertăților (magna charta libertatum) de la 1215 a devenit baza legilor Anglieĭ. Cartă de vizită saŭ bilet de vizită, mic carton pe care e scris numele uneĭ persoane care, cînd nu te găsește acasă, țĭ-o lasă ca să știĭ cine a fost. Cartă de student, de alegător, hîrtie, bilet, condicuță care arată că eștĭ student, alegător. Cartă de bucate, listă de bucate (listă e maĭ uzitat). Cartă albă (tradus după fr. carte blanche), bilet pe care ți-l dă altu ca să scriĭ în numele luĭ orĭ-ce vreĭ și pin urmare să facĭ ce vreĭ într’un domeniŭ oare-care. Fig. A da cuĭva cartă albă, a lăsa în voĭa luĭ să facă orĭ-ce vrea într’o afacere a ta. Cartă poștală, carton tipărit eliberat de serviciu poștal și care are o față liberă p. corespondență. (La 27 Ĭanuariŭ 1869, doctoru E. Hermann publică în ziaru Neue Freie Presse din Viena un articul în care propunea acest noŭ fel de corespondență în locul scrisorilor în plicurĭ. La 10 Octobre apăru întîĭa serie de cărțĭ poștale în Austro-Ungaria, de la care această practică sistemă de corespondență trecu la cele-lalte state). – Și carte poștală.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

HEPBURN [hépbərn], Katharine (1909-2003), actriță americană de teatru și film. Personalitate scenică voluntară și sofisticată, dotată cu inteligență și sensibilitate, remarcabilă prin stilul de interpretare modern, spiritualizat, adaptat unui repertoriu variat și complex („Cele patru fiice ale doctorului March”, „Poveste din Philadelphia”, „Regina africană”, „Omul care aduce ploaia”, „Idila”). Premiul Oscar: 1932-1933 („Focul sacru”), 1967 („Ghici cine vine la cină?”), 1968 („Leul în iarnă”) și 1981 („Pe lacul auriu”).

ROWLANDSON [róuləndsn], Thomas (1756-1827), grafician britanic. Caricaturi pe teme sociale și politice, multe îndreptate împotriva lui Napoleon I („Călătoriile doctorului Syntax”, „Dansul morții engleze”, „Șarlatania sau apariția diavolului”).

ROBINSON [róbinsn], Edward G. (pseud. lui Emanuel Goldenberg) (1893-1973, n. București), actor american de film. Vedetă a cinematografului hollywoodian interbelic, când se specializează în roluri de gangsteri a căror furie necontrolată încearcă să o justifice psihologic („Micul Cesar”, „Orașul fără legi”, „Dubla existență a doctorului Clitterhouse”). Memorii. Premiul Oscar onorific: 1973.

POPP, Vasile (1789-1842, n. sat Chintelnic, jud. Bistrița-Năsăud), medic și literat român. Primul medic cu studii superioare al românilor din Brașov; doctor în medicină. Autor al primei lucrări medicale („Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc și Covasna”, 1821). Preocupări etnografice („Dissertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebeis Daco-Romanorum sive hodiernum Valachorum”) și culturale („Disertație despre tipografiile românești”).

PATRÍSTICĂ (< fr., germ.; {s} gr. pater, patros „părinte”) s. f. Operele și doctrinele primilor teologi creștini, numiți, de obicei, Părinți ai Bisericii sau Doctori ai Bisericii, care au militat și au scris în sec. 1-9, îndeosebi în greacă și latină, dar și în siriacă și aramaică. Termenul vine din expresia theologia patristica prin care, în sec. 17, era desemnată învățătura sfinților părinți spre a fi deosebită de teologiile biblice, scolastică, simbolică și speculativă. Prima perioadă a literaturii patristice (sec. 1-2) include scrierile Părinților Apostolici (Clement, Ignatie, Policarp, Papias ș.a.) și cele ale apologeților greci și latini (Justin Martirul, Atenagora, Minucius, Feix, Tertullian, Eusebiu de Cezarea, Ieronim, Teodor de Mopsuetia și Maxim Mărturisitorul). A doua perioadă cuprinde scriitorii creștini din sec. 3, numiți „ante-nicenieni” (Clement din Alexandria, Irineu, Origen, Ciprian). În sec. 4-5 sunt, pe de o parte, teologii răsăriteni Părinții Alexandrini (Atanasie, Chiril al Alexandriei), cei antiohieni (Ioan Hrisostom), Părinții Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa), scriitorii siro-palestinieni (Chiril al Ierusalimului, Apolinarie), scriitori de limbă siriacă (Efrem Sirul), scriitori armeni; pe de altă parte, Părinții Latini (Ilarie din Poitiers, Ambrozie, Augustin, Ilarie din Arles, Gregoire din Tours). Convențional. lista părinților latini este încheiată cu Grigorie cel Mare, deși Bernard din Clairvaux este adesea menționat ca ultimul părinte, iar canonul părinților greci este încheiat cu Ioan Damaschin.

O’HARA [ouhærə], John Henry (1905-1970), scriitor american. Povestiri („Fiul doctorului”, „Hotelul fermierilor”) și romane („Întâlnire la Samara”, „Un pumn de țărână”, „Furia de a trăi”, „De pe terasă”) de mare popularitate, prezentând într-o modalitate naturalistă, destinul omului în societatea americană aflată într-un proces de profunde realizări.

POLEVOI, Boris Nikolaevici (pe numele adevărat Kampov) (1908-1981), prozator rus. Romane realiste, de investigare psihologică a eroismului ostașului sovietic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial („Povestea unui om adevărat”, „Doctor Vera”, „Aniuta”).

*fáctor m. (rus. germ. faktor, fr. facteur, d. lat. fáctor, -óris, făcător. Cp. cu doctor). Împărțitor de scrisorĭ și telegrame, curier postal ș. a. Mat. Fie-care din numerele care concură să formeze un product: factor comun. Fig. Fie-care din elementele care concură la un rezultat: factoriĭ politicĭ.

MANN 1. Heinrich M. (1871-1950), scriitor german. Persecutat de naziști, a emigrat în Franța, apoi în S.U.A. Romane social-politice, de formulă realist-satirică, relevând tipologii specifice Germaniei imperialiste („Profesorul Unrat”, trilogia „Supusul”, „Săracii” și „Capul”), evocări istorice („Tinerețea regelui Henric al IV-lea”, „Maturitatea și destinul lui Henric al IV-lea”), remarcabile prin acuitatea observației caracterologice. Eseuri de orientare democratică („Dictatura rațiunii”, „Șapte ani”, „Spirit și faptă”, „Ura”). 2. Thomas M. (1875-1955), prozator german. Frate cu M. (1). În timpul dictaturii naziste, s-a exilat în Elveția, apoi în S.U.A. Operă relevabilă prin complexitatea și profunzimea ei, prin realismul viziunii și calitatea expresiei. Nuvele („Tonio Kröger”, „Moartea la Veneția”, „Mario și vrăjitorul”) și romane parabolice („Doctor Faustus”) denunțând, prin destinul eroului de geniu, paradoxul și cataclismul societății germane în pragul nazismului; proză de analiză psihologică pe tema existenței („Lotte la Weimar”, „Muntele vrăjit”) sau de observație socială, urmărind declinul unei vechi familii burgheze, incapabilă să se acomodeze la specificul vieții moderne („Casa Buddenbrook”); scrieri de inspirație biblică (tetralogia „Iosif și frații săi”), dezbătând idealuri etice; eseuri („Dostoievski”, „Nietzsche în lumina experienței noastre”). Publicistică antifascistă. Premiul Nobel pentru literatură (1929).

LIUBIMOV, Iuri Petrovici (n. 1917), actor și regizor de teatru rus. Prof. univ. la Moscova. Din 1946, angajat al Teatrului Vahtangov. Director artistic al Teatrului Taganka (1964-1984 și din 1989). Influențat de Vahtangov, Meierhold și Brecht. Din cauza accentelor critice la adresa autorităților, spectacolele sael au fost interzise (1984-1989) și i s-a retras cetățenia sovietică. A pus în scenă: „Hamlet”, „Maestrul și Margareta”, „Casa de pe chei”, „Boris Godunov”, „Doctor Jivago” ș.a.

* díplomă f., pl. e (ngr. și vgr. diploma, d. vgr. diplóo, îndoĭesc; lat. it. diplóma. Cp. cu diptice). Certificat, atestat superior acordat de o școală superioară, o universitate, o societate: diplomă de doctor. Act, document oficial vechĭ care acordă un privilegiŭ: a descifra diplome. Chim. Un fel de vas cu părețiĭ dupli între care se introduce apă și se încălzește așa ceĭa ce e pus în recipientu interior. – Și -ómă, cu acc. maĭ noŭ.

LULLUS, Raymundus (LÙLLO, Raimundo) (numele latinizat al lui Lull Ramón) (1232-1315), teolog și filozof franciscan catalan. „Doctor illuminatus”. A încercat să creeze un limbaj perfect din punct de vedere logic destinat demonstrațiilor corectitudinii creștinismului („Ars magna”, „Ars inventiva”, „Ars generalis ultima”). Unul dintre inițiatorii dialogului interreligios, având contacte mai ales cu musulmanii.

LULLY (LULLI) [lülí], Jean-Baptiste (Giovanni-Battista) (1632-1687), compozitor și violonist francez de origine italiană. Stabilit în Franța (1646). Numit de Ludovic XIV compozitor al Curții (1653). Creatorul tragediei lirice franceze, prin adaptarea tradiției italiene la spiritul francez („Alceste”, „Teseu”, „Atys”, „Roland”, „Proserpina”, „Armida”) și al uverturii clasice franceze. Balete („Triumful iubirii”, „Nașterea lui Venus”, „Anotimpurile”, „Artele”), muzică de scenă, pastorale („Acis și Galateea”). A colaborat (1664-1670) cu Molière, creând muzica pentru o serie de comedii-balete („Amorul doctor”, „Georges Dandin”, „Burghezul gentilom” ș.a.). Muzică religioasă („Miserere”, „Te Deum”, „De profundis”, „Dies irae”).

* docént, -ă s. (lat. dócens, -éntis, d. dócere, a învăța pe altu. V. doctor). Profesor universitar de un grad maĭ mic și fără salar, obișnuit maĭ ales în țările germane.

* dócil, -ă adj. (lat. dócilis, d. docére, a învăța, a instrui. V. doctor). Blînd, supus, ușor de condus: copil, cal docil. Adv. Cu docilitate. – Și docíl (după fr.).

* dóctor și (pop.) dóftor m. (rus. dóktor și dóhtor, germ. doktor, d. lat. dóctor, -óris, care vine d. docére, a învăța, a instrui. Corect rom. ar fi doctór, ca actór, corectór). Cel ce posedă cel maĭ înalt grad universitar: doctor în teologie, litere, științe, medicină, drept. Medic. – Fem. -eásă, pl. ese, nevastă de doctor saŭ posesoare a acestuĭ titlu. Fam. și -oaĭe, pl. tot așa.

* doctorál, -ă adj. (fr. doctoral; it. dottorale). De doctor: aer doctoral. Fig. De o gravitate nepotrivită și ridiculă: Don Quijote ținea discursurĭ doctorale. Adv. În mod doctoral. V. profesoral.

EPISCUPESCU (PISCUPESCU), Ștefan Vasile (1777-1850, n. București), medic român. Unul dintre primii medici titrați români și unul dintre cei dintâi autori de lucrări medicale în limba română („Practica doctorului în casă”, 1837).

* doctoránd, -ă s. (it. dottorando, d. dottorare, a face doctor; germ. doktorand). Student în ultimu an în ainte de a lua doctoratu, aspirant la doctorat.

* doctorát n., pl. e (fr. doctorat, d. mlat. doctoratus). Gradu, titlu de doctor. A lua, a trece doctoratu saŭ a da doctoratu (adică examinu de doctorat), a lua titlu de doctor.

doctoríe și (pop.) doftoríe f. (d. doctor și doftor). Medicament.

* doctrínă f., pl. e (lat. doctrina, don *doctorina, d. doctor, doctor). Știință, învățătură, totalitatea opiniunilor uneĭ școale literare saŭ filosofice saŭ a dogmelor uneĭ religiunĭ: doctrina luĭ Spinoza și a luĭ Leibniz se derivă dintr’a luĭ Decartes.

* documént n., pl. e (lat. documentum, d. dócere, a arăta. V. doctor). Act vechĭ, probă, dovadă scrisă: document istoric. Orice obĭect care probează ceva: nasu roș e, maĭ tot-de-a-una, decumentu bețiiĭ. V. hrisov.

dóftor V. doctor.

FLEMING [flémiŋ], Victor (1883-1949), regizor american de film. A realizat numeroase filme, unele de referință pentru cinematografia americană („În umbra morții”, „Pe aripile vântului”, „Doctor Jekyll și Mr. Hyde”, „Vrăjitorul din Oz”).

GALACTION, Gala (pseud. lui Grigore Pișculescu) (1879-1961, n. Didești, jud. Teleorman), scriitor român. Preot. Acad. (1947). Prof. la facultățile de teologie din Cernăuți și București. Întreaga sa operă este străbătută de spiritul iubirii de oameni, al carității și al toleranței. Analist al pasiunilor violente și al crizelor sufletești, nuvelele sale excelează prin tensiune dramatică, îmbinând fantasticul magic cu tratarea realistă („De la noi la Cladova”, „Moara lui Călifar”, „Gloria Constandini”, „La Vulturi”, „Lângă apa Vodislavei”). Romanele („Roxana”, „Papucii lui Mahmud”, „Doctorul Taifun”) surprind frământări moral-umanitariste cu implicații religioase. A tradus Biblia (în colab. cu Vasile Radu). Memorialistică („Jurnal”).

în, prep. (lat. ĭn, it. eng. in, pv. fr. cat. sp. en, pg. em. V. întru). În ăuntru: mă duc orĭ staŭ în casă, în oraș, în România, mĭ-a intrat un glonț în picĭor, mĭ-a venit o ideĭe în minte, în cap. În timp de: a construi o casă în treĭ lunĭ, într’o vară. Peste, după: într’o oră mă întorn. La: l-a lovit în cap, în picĭor. Pe: îmĭ pun pălăria în cap, haĭna în spinare, cizmele în picĭoare. Cu: a călca în picĭoare (cu picĭoarele). Între, pintre: a rămînea în străinĭ. A sta în picĭoare, a sta pe picĭoare, drept, nu șezînd. A sta în ușă, a sta pe prag, între ușorĭ. Doctor în filologie, student în matematică, doctor care știe filologia, student care învață matematica. A fi în floare, a fi înflorit, (fig.) a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ. A fi în rugăcĭune, a fi în timpu cînd îțĭ facĭ rugăcĭunea. A fi în armată, a fi militar. În cît, pînă cînd, de, că: a strigat așa de mult, în cît a răgușit; țipa în cît îțĭ lua auzu; era așa de furios, în cît nu maĭ vedea nimica. V. întru, cît, că.

GAMALIEL (ebr. gamli’el „răsplata lui Dumnezeu”; gr. Gamaliel) 1. Prinț din seminția lui Manase, fiul lui Pedahzur, care l-a ajutat pe Moise în timpul recensământului din pustie. 2. Fiul lui Simon și nepot al lui Hillel, doctor al legii și membru al Sinedriului. Reprezentant al școlii liberale fariseice, opusă școlii lui Shammai. Ca semn al respectului de care se bucura, a primit titlul de „Rabban” (învățătorul nostru). La judecata apostolilor. G. a avut o atitudine moderată. Apostolul Pavel îl recunoaște drept învățător. Tradiția creștină afirmă că G. s-ar fi creștinat.

GHELDERODE [geldəród], Michel de (pseud. lui Adolphe-Adhémar Louis Martens) (1898-1962), dramaturg belgian de limbă franceză. Teatru de factură expresionistă, cu personaje urmărite de fatalitate și puse în situații limită, care le silesc să renunțe la convenții („Barrabas”, „Domnișoara Jaire”, „Moartea doctorului Faust”).

GOUNOD [gunó], Charles (1818-1893), compozitor, organist și dirijor francez. Cel mai de seamă reprezentant al operei franceze, inaugurând o nouă etapă în dezvoltarea acesteia prin lirismul, naturalețea melodicii, finețea armoniei („Faust”, „Sapho”, „Doctor fără voie”, „Mireille”, „Romeo și Julieta”). Simfonii, oratorii („Moarte și viață”), mise („În memoria Ioanei d’Arc”), cantate cu subiect patriotic („La graniță”, „Gallia”), muzică de scenă și de cameră, piese pentru pian, coruri, lucrări vocale.

GRIGORE, numele a 16 papi. Mai importanți: 1. G. I cel Mare (c. 540-604), papă din 590; al patrulea și ultimul dintre „Doctorii Bisericii”; părintele papalității medievale. A refuzat să recunoască Patriarhului de la Constantinopol titlul de „Patriarh ecumenic”. În timpul său a fost convertită Anglia prin activitatea misionară a Sf. Augustin (?-604), mai târziu arhiepiscop de Canterbury. A folosit pentru prima oară formula „servitor al servitorilor Domnului”. Autor a peste 60 de lucrări; supranumit pentru elocința sa, „Dialogul”. Op. pr.: „Liber regulae pastoralis”, „Expositio in Librum lob, sive Moralium Libri XXV”, epistole, scrisori. A conceput „Liturghia darurilor mai înainte sfințite”, oficiată de biserica ortodoxă în perioada Postului Mare (Postul Sf. Paști). Prăznuit la 12 martie. 2. G. VII (Hildebrand) (1073-1085). Exponent al teocrației papale; în timpul pontificatului său a început lupta pentru învestitură; l-a umilit pe împăratul german Henric IV la Canossa (1077) și a reformat Biserica. 3. G. IX (Ugolino Segni) (1227-1241). A transformat Inchiziția într-un instrument al Bisericii catolice. 4. G. XIII (Ugo Buoncompagni) (1572-1585). A introdus în 1582 un nou calendar (calendarul gregorian). 5. G. XVI (Bartolomeo Alberto Cappellari) (1831-1846). Adversar al științei și libertății de gândire (enciclica „Mirari vos”, 1832).

GRIGORIE DE NAZIANZ, Sf., supranumit TEOLOGUL (c. 330-c. 390), teolog și Părinte al Bisericii răsăritene, originar din Capadocia. „Doctor al Bisericii”, episcop de Constantinopol. S-a opus arianismului, a susținut dubla natură (divină și umană) a lui Hristos și misterul Sf. Treimi, inexplicabil pe cale rațională („Cele cinci cuvântări teologice”, „Filocalia” împreună cu Sf. Vasile cel Mare, cuprinzând o selecție din scrierile lui Origene). Prăznuit la 25 și 30 ianuarie.

*lectícă f., pl. ĭ (lat. lectica, d. lectus, pat). Litieră, pat portativ dus de oamenĭ și de care ceĭ vechĭ se foloseaŭ cum ne folosim noĭ astăzĭ de trăsurĭ și care se întrebuințează și azĭ în extremu orĭent, Madagascar și aĭurea. În Francia se numeaŭ litiere, eraŭ duse și de caĭ (dar tot suspendate) și s’aŭ întrebuințat pînă pin sec. XVI. – În Let. 2, 86, leftică (ca doftor-doctor). La Cant. lectícă. V. palanchin.

DITTERSDORF, Karl Ditters von (1739-1799), violonist și compozitor austriac. Opere comice („Doctorul și farmacistul”), simfonii, concerte, muzică de cameră și bisericească. Între 1765 țo 1769 a activat la Oradea.

DROSTE-HÜLSHOFF [drɔstə hülshɔf], Annete von (1797-1948), scriitoare germană. Considerată cea mai importantă poetă lirică germană. Poeme de inspirație religioasă („Anul liturgic”) și epice („Testamentul doctorului”).

ELIADE, Mircea (1907-1986, n. București), istoric al religiilor, scriitor și filozof român. M. post-mortem al Acad. (1990). Studii la Univ. din București și Calcutta. Asistent, din 1933, la Facultatea de Litere și Filozofie a Univ. București., participă la activitățile grupării „Criterion”. Atașat cultural în Marea Britanie (1940), Portugalia (1941-1944), s-a stabilit în Franța (1945-1956), apoi în S.U.A. (din 1956). Prof. univ. la Chicago (catedra de Istoria religiilor pe care a condus-o îi poartă numele său). Membru a numeroase academii și societăți științifice străine. Discipol al lui Nae Ionescu. Spirit al totalității, enciclopedist, E. a încercat să fundamenteze o disciplină integratoare, autonomă. După E., lumea modernă a pierdut sentimentul sacrului. Filozofia lui constă în încercarea de a reconstrui spiritualitatea omului și de a-i conferi dimensiunea cosmică, prin regăsirea miturilor și refacerea unității interioare. Studii de istoria religiilor („Tratat de istoria religiilor”, „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacrul și profanul”, „Nostalgia originilor”, „De la Zamolxis la Genghis Han”, „Istoria credințelor și ideilor religioase”), indianistică („Yoga. Nemurire; i libertate”), orientalistică („Alchimie asiatică”, „Șamanismul și tehnicile extazului”), mitologie („Imagini și simboluri”). E. consideră că renașterea literaturii este posibilă numai prin redescoperirea funcțiilor mitului. Rolul literaturii este acela de a surprinde „hierofaniile” (manifestările sacrului) în cotidian. În proza sa există mai multe niveluri: unul realist, de influență gidiană, care se circumscrie esteticii autenticității („Isabel și apele diavolului”, „Maitreyi”, „Întoarcerea din rai”, „Huliganii”), altul fantastic, mitic („La țigănci”, „Pe strada Mântuleasa”, „Noaptea de Sânziene”, „În curte la Dionis”). Proza fantastică pendulează între simbolul folcloric românesc („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și cel indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”). Fantasticul său, de tip mitic, este original prin întrepătrunderea permanentă a sacrului cu profanul. Un loc aparte în opera lui E. îl ocupă jurnalul și memoriile („Șantier”, „Romanul adolescentului miop”, „Memorii”, „Jurnal”). Eseistică („Solilocvii”, „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Insula lui Euthanasius”, „Comentarii la legenda Meșterului Manole”). Coordonator al „Enciclopediei religiilor” (16 vol.), apărută postum.

1) *médic, -ă s. (lat. medicus, adj. și s.). Vindecător, persoană care-ĭ scapă pe alțiĭ de boale. Fig. Timpu e marele medic. V. doctor, vracĭ.

*medicínă f., pl. e (lat. medicina [subînț. ars, artă], d. medicinus, de medic). Știința saŭ profesiunea de medic: student orĭ doctor în medicină, a profesa medicina. Sistemă medicală: medicina omeopatică. Medicină legală, care servește justițiiĭ și polițiiĭ.

LIGUORI (Alphonse-Marie De), Sfântul (1696-1787), predicator și teolog napolitan. A fondat Congregația redemptoriștilor (1732). A elaborat un sistem de teologie morală cunoscut sub denumirea de echiprobabilism, care se situează între rigorism și laxismul probabiliștilor. Doctor al Bisericii. Canonizat. Sărbătorit la 1 aug.

MARLOWE [má:lou], Christopher (1564-1593), scriitor englez. Precursor al lui W. Shakespeare. Dramaturg cu o imaginație debordantă și creator de personaje titanice („Tamerlan cel Mare”, „Tragica istorie a doctorului Faust”, „Masacrul din Paris”). A introdus versul alb în literatura engleză. Traduceri din literatura latină.

MAYER, Octav (1895-1966, n. Mizil), matematician român. Acad. (1955), prof. univ. la Cernăuți și Iași. Primul doctor în matematică pură din România (1920). Lucrări de geometrie diferențială și geometrie proiectivă (suprafețele M.), publicate postum în volumele „Opera matematică” și „Teoria funcțiilor de o variabilă complexă”. Principalul creator al geometriei diferențiale centroafine. Lucrări didactice („Curs de geometrie analitică”).

MILLAND [mílənd], Ray (1905-1986), actor britanic de film. June-prim al anilor ’30, s-a făcut apoi remarcat în roluri dramatice („Doctorul se însoară”, „Seceră vântul sălbatic”, „Afacerea Concorde”, „Șarpele de mare”). Premiul Oscar: 1945 („Vacanță pierdută”).

MOLIÈRE [moljé:r] (pseud. lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673), dramaturg francez. Actor și regizor, conducător al unei asociații teatrale („Ilustrul teatru”), devenită ulterior „trupă a regelui”. Comediograf de geniu, a abordat cu strălucire în piesele sale comicul de limbaj, de situație, de caracter. A inaugurat comedia de moravuri, făcând din teatru o școală a moravurilor, ridiculizând corupția, pedantismul și intransigența excesivă („Prețioasele ridicole”, „Don Juan”, „Mizantropul”), ipocrizia religioasă („Tartuffe”), lăcomia de bani („Avarul”), parvenitismul („Burghezul gentilom”), concepțiile despre căsătorie, familie („Școala bărbaților”, „Școala nevestelor”), ignoranța medicilor („Doctor fără voie”, „Bolnavul închipuit”). Prin arta comică, prin problematica abordată, prin interesul acordat individualizării personajelor care au devenit tipuri eterne, prin folosirea vorbirii populare și prin concepția regizorală realistă, M. s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi universali.

MÚLLAH (MÓLLAH) (< fr.; {s} arab mawlā „stăpân”) s. m. Titlu sacerdotal; doctor în drept religios în islamul șiit. Prerogativele m. sunt legate de educația religioasă și de practicile rituale (rugăciune, căsătorie, înmormântare etc.).

NEGREANU, Dimitrie (1858-1908, n. Botoșani), fizician român. M. coresp. al Acad. (1893), prof. univ. la București. Primul român doctor în fizică. Lucrări de electricitate, magnetism, mineralogie („Lucrări practice de gravitate, căldură și electricitate”, „Elemente magnetice terestre ale României”, „Cercetări electrice asupra flacărei”, „Studii electrice asupra apelor minerale”). Manuale și cursuri de fizică pentru elevi și studenți.

NUSIĆ [núʃtiʃ], Branislav (1864-1938), scriitor sârb. Cunoscut îndeosebi prin comediile sale de moravuri („Deputatul poporului”, „Protecția”, „Doamna Ministru”, „O familie îndoliată”, „Doctor în filozofie”) în care satirizează parvenitismul, birocrația și regimul polițienesc; versuri, nuvele, romane umoristice („Copilul comunei”), memorialistică („Autobiografia”). Drame istorice și patriotice.

O’NEAL [ouní:l] 1. Ryan O. (n. 1941), actor american de cinema. După un succes extraordinar cu filmul „Love story”, abordează roluri de comedie sau de personaje dure, aventurieri, sportivi („Hoinarii primejdioși”, „Ce se întâmplă doctore?”, „Luna de hârtie”, „Love story pe ring”, „Patima jocului”). 2. Tatum O. (n. 1963), actriță americană de film. Fiica lui O. (1). Copil-vedetă minune, nu are mai târziu apariții la fel de ilustre („Vis de glorie”, „Obsesie”, „O femeie urmărită”). Premiul Oscar: 1973 („Luna de hârtie”).

PASTERNAK, Boris Leonidovici (1890-1960), scriitor rus. A debutat cu versuri de formulă futuristă, evoluând spre o lirică metaforică și parabolică („Sora mea, viața”, „Anul 1905”, „Teme și variațiuni”, „A doua naștere”). Poeme cu tematică socială sau de război, notabile prin concretețea viziunii și simplitatea concisă a cuvântului („În treburile de dimineață”, „Întinderea de iarnă”); proză lirică cu implicații autobiografice („Copilăria lui Liuvers”, „Permis de liberă trecere”). Declarat „apolitic” ostracizat, datorită faptului că se pronunțase deschis împotriva violenței și pentru libertatea individului, s-a retras într-o discretă activitate de traducător din poezia universală (Verlaine, Goethe, Shelley, Shakespeare). Publicarea, în Italia, în 1957, fără acordul autorităților sovietice, a romanului său „Doctor Jivago” (frescă de analiză psihologică, rafinată și subtilă, a potențialului emoțional al societății ruse din anii ’30 ai sec. 20) și atribuirea (1958) Premiului Nobel pentru literatură (pe care l-a refuzat de teama de a nu fi expulzat din țară) va atrage o campanie de presă dură împotriva sa și excluderea din Uniunea Scriitorilor. Premiul a fost înmânat fiului său în 1990. Reabilitat în 1987.

PONTI, Carlo (1912-2007), producător de film italian. Filme de mare succes („Ciociara”, „Doctor Jivago”, „Blow-up”).

cocie, s.f. – Trăsură; termen atestat doar în Maramureș, Sătmar; în Transilvania se folosește hinten; în Muntenia și Moldova, trăsură (ALR 1956: 355): „O dată pe săptămână, doctorul Várady din Coștiui cu cocia (trăsură) trecea prin sat, se oprea la primărie…” (Bota 2005: 65; Rona de Sus); „Că jinerele la socrie, / Îi ca ruda la cocie” (Bilțiu 1990: 123). – Din srb. kočja, magh. kocsi (DEX), cf. germ. Kutsche (DER).

PUJMANOVA [púimanova], Marie (1893-1958), scriitoare cehă. Proză de observație socială și psihologică, cu caracter naturalist și realist („Oameni la răscruce”, „Pacientul doctorului Hegel”, „Jocul cu focul”, „Triumful vieții”).

*referendár m. (mlat. referendarius, cel însărcinat cu ceĭa ce trebuĭe raportat. V. refer). Funcționar (licențiat orĭ doctor în drept orĭ matematică) însărcinat cu verificarea conturilor statuluĭ la Curtea de Conturĭ.

HARET, Spiru (1851-1912, n Iași), matematician, sociolog, pedagog și om politic român. Acad. (1882), prof. univ. la București. Teza sa de doctorat, „Asupra invariabilității axelor mari ale orbitelor planetare”, reprezintă o contribuție importantă în mecanica cerească (primul român doctor în matematică la Paris). A fost unul dintre primii sociologici care au întrevăzut aplicarea matematicii la studiul societății. Creator al unei teorii de mecanică socială („La mécanique sociale”, Paris, 1910). Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), a reorganizat pe baze moderne învățământul de toate gradele și a inițiat mișcarea de esență poporanistă, ce-i poartă numele. Preocupări în domeniul astronomiei („Despre accelerațiunea seculară a mișcării medii a Lunii”). Numele său a fost atribuit unui crater de pe fața invizibilă a Lunii.

HERZEN (hértsən), Aleksandr Ivanovici (1812-1870), filozof și scriitor rus. A trăit, din 1847, în emigrație, editând la Londra ziarul „Clopotul”. Adversar al iobăgiei și al autocrației din Rusia, influențând gândirea rusă a sec. 19. Filozofia sa, denumită „empirism speculativ”, a avut ca punct de plecare dialectica hegeliană („Diletantismul în știință”, „Scrisori despre studiul naturii”). Considerat părintele „poporanismului rus”. Proză (satira „Doctorul Krupov”, romanul-pamflet „Cine-i de vină?”, nuvela „Coțofana hoață”), memorialistică („Amintiri și cugetări”).

IOAN AL CRUCII (Sfântul) (numele laic Juan de Yepes y Álvarez) (1542-1591), mistic și poet spaniol. Influențat de Sfânta Teresa de Avila, a fost unul dintre principalii reformatori ai Ordinului carmelit. Operă doctrinară în versuri, de mare rafinament stilistic („Noaptea întunecată a sufletului”, „Flacăra de dragoste vie”, „Cântec spiritual”), urmărind evocarea propriei experiențe spirituale și anularea conștientă a eului. Canonizat (1726). Declarat Doctor al Bisericii (1926).

*títlu n., pl. urĭ (ngr. titlos, vsl. d. lat. titulus, fr. titre). Inscripțiune pusă în capu uneĭ cărțĭ orĭ uneĭ împărțirĭ a cărțiĭ și care arată cuprinsu. Grad de boĭerie (de nobleță) saŭ grad academic saŭ grad de funcțiune: titlu de duce, de doctor, de profesor universitar. Epitet de onoare: titlu de domn al Țăriĭ Româneștĭ, de mitropolit al Moldoveĭ. Epitet în general: titlu de amic. Nume care arată o relațiune socială: titlu de tată. Hîrtie de valoare în finanțe: titlu de rentă. Gradu de puritate al auruluĭ și argintuluĭ în aliaj: monetă cu titlu legal. Cu titlu de, ca, în calitate de: cu titlu de proprietar, de moștenitor, de amic, de comandant. Cu titlu gratuit, gratis. – L. V. titlu, títul, tit; în Trans. titulă și titlă. Și titulúș, titlúș, titĭulúș, tĭutĭuluș (după pron. ung.).

*titrát, -ă adj. și s. (fr. titré). Care posedă un titlu academic (licențiat, doctor, inginer).

JARRE [ʒar] 1. Maurice J. (1924-2009), compozitor francez. Muzică de scenă și de film („Moarte la Madrid”, „Doctor Jivago”, „Lawrence al Arabiei”, „Iisus din Nazaret”, „Fantoma”). 2. Jean-Michel J. (n. 1948), compozitor francez. Fiul lui J. (1). Piese instrumentale inspirate de muzica electronică („Echinocțiu”, „Oxigen”). Impune un stil pregnant (ample piese orchestrale realizate cu ajutorul sintetizatoarelor) în „concerte-mamut” („Rendez-vous”, „Révolutions”, „Waiting for Cousteau”) în aer liber.

KEROUAC [kéruæk], Jack (pe numele adevărat Jean Louis Lebris de K.) (1922-1969), prozator american. Reprezentant al generației „beat”. Romane prezentând lumea dezrădăcinată a vagabonzilor, aventura, erotismul paroxistic, într-un limbaj argotic, spontan („Pe șosea”, „Cei din subteran”, „Doctorul Sax”, „Îngerii dezamăgirii”). Versuri („Mexico City blues”).

KRAUSS, Werner (1884-1959), actor german de teatru și film. Reprezentant al cinematografului expresionist din anii ’20 („Cabinetul doctorului Caligari”, „Cioburi”, „Othello”, „Comoara”, „Ulița durerii”, „Tartuffe”).

RAMADAN, Constantin (1896-1958, n. Iași), actor român de teatru și film. Activitate prestigioasă la Teatrul Național din Iași și Teatrul Nottara din București. Creație antologică în Harpagon din „Avarul” de Molière. Roluri remarcabile pe scenă („Domnișoara Nastasia”, „Doctor fără voie”, „Revizorul”, „Hamlet”, „Puterea întunericului”).

doctor s. m., pl. doctori; abr. dr.

doctorie s. f., art. doctoria, g.-d. art. doctoriei; pl. doctorii, art. doctoriile

ROQUES [rok], Mario (1875-1961), lingvist și filolog francez, specialist în romanistică. Prof. la École des Langues Orientales (unde a predat limba română), la École des hautes étides și la Collège de France, membru al Institutului Francez și Doctor Honoris Causa al Univ. din București. A condus timp de mai mulți ani revista „Romania”. Autor al unor lucrări asupra cronologiei latinei vulgare, asupra metodei geografice lingvistice și a istoriei vocabularului francez, precum și a numeroase ediții critice de texte franceze medievale. S-a ocupat de limba și literatura română, înființând în 1912 un lectorat de limba română la Facultatea de Litere din Paris, devenit „Institutul de Filologie Română”. În 1925 a editat „Palia de la Orăștie”, al cărui original al studiase în 1913; a publicat un studiu asupra conjuncțiilor condiționale să, de și dacă din limba română veche. M. coresp. al Acad. Române (1914).

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

calicì v. 1. Mold. a sărăci; neamul tău să calicească POP.; 2. refl. a cerși: a se calici la cineva; 3. a fi sgârcit: se calicește să cheme un doctor.

diplomă f. 1. document vechiu stabilind un drept sau privilegiu: diploma bărlădeană din anul 1134; 2. act conferit de o Facultate și constatând capacitatea unei persoane care și-a trecut examenele: diplomă de bacalaureat, de licențiat, de doctor.

doctor m. 1. cel promovat la doctorat: doctor în litere, științe, drept; 2. medic; 3. părinte al Bisericii catolice.

doctoral a. 1. relativ la un doctor; 2. fig. suficient, pedantesc: ton doctoral.

doctorat n. 1. cel mai înalt grad ce conferă o Facultate; 2. examenul de trecut spre a se face doctor.

doctorie f. prescripțiunea doctorului, medicament.

doftor m. numele popular al doctorului în medicină. [Și dohtor: gr. mod. (cf. oftică = hectică)].

esperanto n. limbă internațională stabilită pela 1887 de doctorul Zamenhof.

leftică f. = lectică (Conf. doftor = doctor).

masora f. cercetare critică a textului sfintei Scripturi, făcută de doctori evrei numiți masoreți.

oculist m. doctor de ochi.

Bacon m. (cit. Bekn) 1. (Roger), alchimist și filozof englez de o erudițiune universală, supranumit Doctorul admirabil (1214-1294) 2. (Francisc), Lord de Verulam, filozof englez, cancelar al Angliei sub Iacob I, fundatorul metodei experimentale în studiul științelor (1560-1626).

Davila 1. (Carol) m. doctor în medicină, originar dintr’o familie franceză, veni în țară la 1853 unde creă Școala de medicină, de farmacie și cea veterinară (1857), precum și Azilul Elena Doamna, înființat după stăruințele sale (1828-1884). 2. (Alex.) fiul celui precedent, cunoscut mai ales ca autor al lui «Vlaicu-Vodă» (1902) puternică dramă națională (1862-1929).

Esdra m. doctor evreu care făcu prima redacțiune a St. Scripturi (sec. V a. Cr.).

Hillel m. celebru doctor iudeu, născut la Babilon, ale cărui învățăminte le urmă Isus (75 a. Cr. – 10 d. Cr.).