Definiția cu ID-ul 500243:


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

jaf (jáfuri), s. n. – Jaf, prădăciune. – Var. (înv.) jac, jah. It. sacco, prin intermediul mag. zsák (Philippide, Principii, 297; DAR), sau al pol. žak (Cihac, II, 155; Tiktin), cf. jacă. Der. nu este clară, întrucît cuvîntul pol. este rar și cel mag. înseamnă numai „sac”, însă cf. mag. zsákolni „a prăda”. Nu este normală nici alterarea chf, pe care Tiktin încearcă să o explice printr-o veche pronunțare germană cu k aspirat și DAR printr-o încrucișare cu rut. žah „groază”; dar este vorba fără îndoială de o transformare în interiorul limbii rom., deoarece cele trei forme sînt amplu reprezentate: cf. doctordoftor. Der. jăcaș, adj. (înv., jefuitor); jefui, vb. (a prăda), cu var. înv. jecui, jăcui; jefuitor, adj. (care jefuiește); jefuială, s. f. (jaf; stoarcere de impozite); jecmăni (var. jăcmăni), vb. (a jefui, a prăda), din mag. zsákmány „jefuire” < it. saccomanno (Cihac, II, 155; DAR); jecmăn, s. n. (jefuire), deverbal al cuvîntului anterior; jecmăneală, s. f. (jaf; stoarcere de impozite). Jac apare de la începutul sec. XVII, jecmăni de la începutul sec. XVIII.