MAUR, -Ă, mauri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte din populația băștinașă care locuia în antichitate în nord-vestul Africii; persoană făcând parte din populația arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii și o parte a Spaniei. 2. Adj. Care aparține maurilor, privitor la mauri; mauresc, moresc. [Pr.: ma-ur] – Din lat. Maurus, germ. Maure, fr. maure.

HOTENTOT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține unor triburi de păstori nomazi din sud-vestul Africii. ◊ (s. f.) limbă africană vorbită de hotentoți. (< fr. hottentot)

MAUR, -Ă I. s. m. (pl.) nume dat în antichitate de romani populației băștinașe din nord-vestul Africii (berberi), în evul mediu cuceritorilor arabi ai Spaniei. II. adj. 1. din vechea Mauritanie. 2. care aparține maurilor; mauresc, moresc. ♦ stil ~ = stil arhitectonic caracteristic populației maure. (< germ., fr. Maure, lat. Maurus)

MAGHREBIAN, -Ă, maghrebieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Maghreb (regiune din nord-vestul Africii). 2. Adj. Care aparține Maghrebului sau maghrebienilor (1), privitor la Maghreb ori la maghrebieni. [Pr.: bi-an] – Din fr. Maghrébin.

MAUR, -Ă, mauri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte din populația care locuia în Antichitate în nord-vestul Africii; persoană făcând parte din populația arabă care a cucerit în Evul Mediu nord-vestul Africii și o parte a Spaniei. 2. Adj. Care aparține maurilor (1), privitor la mauri; mauresc, moresc. [Pr.: ma-ur] – Din lat. Maurus, germ. Maure, fr. maure.

MAUR¹, mauri, s. m. Persoană făcînd parte din populația care locuia în antichitate în nordul Africii; persoană făcînd parte din populația arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii (ulterior și Spania) și s-a amestecat cu indigenii. Umeri lați și o talie mlădioasă, tenul bronzat, de maur. BART, E. 50. ◊ (Cu sens colectiv) Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. – Pronunțat: ma-ur.

AMPHIBLEMMA Naud., AMFIBLEMA, fam. Melastomataceae. Gen originar din vestul Africii, 5 specii, erbacee sau lemnoase, sub formă de tufă. Frunze cu pînă la 9 nervuri, pețiolate, pieloase. Flori, cîte 5, (stamine foarte inegale, antere inegale) roșii sau roz, în cimă helicoidală, simplă sau ramificată.

ANUBIAS Schott, ANUBIAS, fam. Araceae. Gen originar din mlaștini, pe malurile rîurilor sau în pădurile mlăștinoase din vestul Africii, cca 14 specii, tîrîtoare, cu frunze lung-pețiolate, sagitate sau cordiforme.

Ficus lyrata Warb. (syn. F. pandurata Sander). Specie Originară din vestul Africii tropicale. Frunze gofrate (cca 55 cm lungime), cu limb în formă de liră sau vioară, cu nervațiuni evidente de culoare mai deschisă. (Pl. 34. fig. 198).

JURINEA Cass., JURINEA, fam. Compositae. Cen originar din centrul și sudul Europei, nord-vestul Africii și centrul Asiei, pînă la 110 specii, erbacee sau semiarbuști. Flori (caliciul ovat sau rotund, corolă cu 5 crestături adînci) sau mai multe la un loc, cu foliolele involucrului lanceolate sau liniare cu vîrf ascuțit, fără spini, hermafrodite, roșii dispuse în calatidii solitare. Frunze penat-fidate, fără spini.

LEGOUSIA Dur., LEGOUSIA, fam. Campanulaceae. Gen originar, din. America de N, sudul Europei, nordul Africii, vestul Asiei, 12 specii, erbacee, erecte sau pe sol, anuale sau perene. Flori (corolă campanulată sau rotată, obișnuit, cu 5 lacinii, caliciul de 5 ori segmentat, antere libere, stamine înguste, ovar cu 3 loji, stil lung cît corola), albe, roșii, albastre, violete, în axa frunzei, în umbelă, scurt sau chiar nepedunculată. Frunze alterne, dentate sau nedentate, Fruct, capsulă liniar-cuneată, unghiulară.

PHAIUS Lour., FAIUS, fam. Orchidaceae. Gen originar din vestul Africii, sudul Asiei pînă pe Arhipelagul Malayez, cca 28 specii, semiterestre, rar epifite, trunchi prelungit, înfrunzit sau cu pseudobulbi scurți, cărnoși, cu mai multe frunze, la subsuoara cărora apare inflorescența densă în formă de ciorchine. Petalele interioare și exterioare asemănătoare, îndepărtate, labei liber, mare, rulat în jurul coloanei sau lărgit și umflat la bază, sfîrșind într-un pinten, coloană destul de lungă, fără aripi.

maur², ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 70 / Pl: ~i, ~e / E: ger Maure, fr Maure] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația așezată în Antichitate în nord-vestul Africii. 3-4 smf, a (Persoană) care făcea parte parte din populația arabă care a cucerit în Evul Mediu nord-vestul Africii și o parte a Spaniei. 5 smp Populație care locuia în Evul Mediu în nord-vestul Africii și într-o o parte a Spaniei. 6 a Care aparține maurilor² (5). 7 Privitor la mauri² (5). 8 a Care provine de la mauri² (5).

Mauriciu Puțin folosit la noi astăzi, Mauríciu reproduce pe cale cultă lat. Maurícius, Maurítius, atestate ca nume independente în epoca imperială, cînd pătrund și în onomasticonul creștin prin intermediul cîtorva martiri al căror cult era cunoscut la multe popoare europene. Mauritius este un derivat din cognomenul Máurus, folosit de romani la început pentru a arăta originea etnică a purtătorului și format pe baza cuvîntului Maurus, pl. Mauri „maur”, prin care era desemnat un locuitor din vestul Africii de nord – aproximativ actuala Mauritanie – (în evul mediu mauri erau numiți arabii din Spania, iar din sec. 15 și arabii musulmani din nordul Africii). Atît cuvîntul latinesc, cît și cel grecesc corespunzător: mauros, pl. maurusioi sînt de origine necunoscută (specialiștii se gîndesc la o probabilă origine hamitică), dar în greacă numele au fost ușor apropiate de adj. mauros „de culoare închisă, negru”. Prin intermediar grecesc (Maurikios, pronunțat mavrichios în acea epocă) numele latinesc ajunge la slavi și prin aceștia la români, sub forma Mavrichi(e). Dar nici acesta, nici Mavrus sau Mavrea (din Mavru, care reproduce prin intermediar vechi slav și grecesc, lat. Maurus) nu au fost populare la noi, dovadă fiind rarele lor apariții documentare. În secolul nostru, dar probabil și ceva mai înainte, a apărut forma cultă Mauriciu, corespunzătoare lat. Mauricius, în loc de Mauritius (la fel ca → Bonifaciu pentru Bonifatius, într-o perioadă în care -ti- și -ci- se pronunțau -ț-, sunet redat grafic prin cele două variante sau prin -tsi-). Din același radical gr. Maur- provin și numele de familie Mavridi, Mavrodin, Mavrogheni. ☐ Engl. Moris, fr. Maurice, germ. Mauritius și Moritz, it. Maurizio, magh. Moric, Mauriciu, bg. Mavrik, rus. Mavriku etc. ☐ Mauriciu, împărat al Bizanțului între 582 – 602; Charles Maurice Talleyrand, renumit diplomat francez, compozitorul Maurice Ravel, pictorul Maurice Utrillo etc.

MÁUR², -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația așezată în antichitate în nord-vestul Africii ; persoană făcînd parte din populația arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii și o parte a Spaniei; (la m. pl.) populație care locuia în aceste locuri. Cf. COSTINESCU. O cupă cu versuri, cu cifre de maur Ia-n mînă Bătrînul, – ca sînge de taur Un vin roșu toarnă și regelui dă. EMINESCU, O. IV, 166, cf. BARCIANU. A stat față la acea lovire pe care au făcut-o cavalerii noștri cu maurii. SADOVEANU, O. XI, 95. Umeri lați și o talie mlădioasă, tenul bronzat de maur. BART, E. 50. ◊ (Cu sens colectiv) Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I, 43. 2. Adj. Care aparține maurilor² (1), privitor la mauri. Acum vede cineva în locul baracelor. . . care făcea să răsară grandiosul unui palat maur, niște căsuțe. NEGRUZZI, S. I, 70. În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. EMINESCU, O. I, 44. Spania. . . era împărțită în mai multe mici regate: Aragonia, Castilia, Portugalia, Navara, toate în luptă cu ultimele sforțări ale stăpînirei maure. XENOPOL, I. R. IV, 52. Arabida – ce te evocă Mai mult decît plajă și rocă? Aromele poate și pinii? Castelul maur sau delfinii? BLAGA, P. 191. O vastă construcție, ale cărei ziduri lungi se întîlnesc în patru unghiuri drepte, asemeni cetăților maure. BOGZA, C. O. 214. - Pl.: mauri, -e. – Din germ. Maure,, fr. Maure.

YOHIMBINĂ s. f. Alcaloid din scoarța unui arbore din Africa de Vest, care acționează asupra sistemului nervos simpatic contrar adrenalinei. [g.-d. art. yohimbinei] (din fr. yohimbine) [și DOOM]

A UDA ud tranz. 1) A face să fie ud. L-a udat cu apă. 2) (plante) A alimenta cu apă la rădăcină. 3) (ținuturi, regiuni etc.) A străbate asigurând cu apă. Nilul udă o zonă imensă. 4) A scălda cu apele sale. Oceanul Atlantic udă coasta de vest a Africii. /<lat. udare

YOHIMBINĂ s.f. Alcaloid extras din scoarța unui arbore din Africa de vest, care acționează asupra sistemului nervos simpatic contrar adrenalinei. [Scris și iohimbină. / < fr. yohimbine < cuv. african].

BURKINA FASO, stat în Africa de Vest, în bazinul fl. Volta (fără ieșire la mare); 274,2 mii km²; 8,7 mil. loc. (1989). Cap.: Ouagadougou. Orașe pr.: Bobo Dioulasso, Koudougou. Limba oficială: franceza. Este împărțit în 30 de prov. Relief de podiș vălurit cu alt. de 200-650 m (alt. max. 749 m). Climă tropicală cu ariditate sporită în partea de N (zona Sahelului, 250 mm/an). Vegetație de savană cu pîlcuri rare arborescente. Expl. forestiere. Creșterea extensivă a animalelor reprezintă baza economiei țării; bovine (2,8 mil. capete, 1988), ovine (3 mil. capete, 1988), caprine (5,2 mil. capete, 1988), asini, cămile. Pe 11,4% din supr. țării se cultivă mei (817 mii t, 1988), sorg (1 mil. t, 1988), trestie de zahăr (340 mii t, 1988), arahide, orez, porumb, batate, bumbac (61 mii t fibre, 1988), taro. Pescuit. Mici întreprinderi producătoare de zahăr (27 mii t, 1988), ulei de arahide, țesături de bumbac, încălț., bere ș.a. Artizanat. C. f.: 517 km. Căi rutiere: 16,5 mii km. Moneda: 1 C. f. a. franc = 100 centimes. Exportă bumbac (cca. 1/2), animale vii, piei și pielicele, orez ș.a. și importă produse agricole, mașini, utilaje și mijloace de transport, produse petroliere, produse chim., conf. ș.a. – Istoric. În sec. 11 se stabilesc pe terit. B.F. triburile mossi, care întemeiază regatele: Mossi, Ouagadougou, Yatenga și Dagombe. Ocupat în 1896-1901 de francezi, terit. B.F. a fost inclus î n componența coloniei Sénégalului Superior – Niger (1904-1919). În 1919-1932 și 1947-1958, a fost colonie de sine stătătoare în cadrul Africii Occidentale Franceze, iar între 1932 și 1947 a fost împărțit între Coasta de Fildeș, Niger și Sudanul Francez. Sub presiunea mișcării de eliberare națională, care a luat avînt după cel de-al doilea război mondial, B.F. a obținut (1958), autonomia internă în cadrul Comunității Franceze. În 1960 s-a proclamat republică independentă sub numele de Volta Superioară. În 1966, în urma unei lovituri de stat militare, condusă de locotenent-colonelul Sangoulé Lamizana, Constituția a fost suspendată și Adunarea Națională dizolvată. În 1970, a fost votată o nouă constituție, în baza căreia a fost aleasă, pe patru ani, o Adunare Națională. În 1974, Constituția a fost abrogată. Adunarea Națională dizolvată și activitatea partidelor politice suspendată. în urma loviturii de stat militare din aug. 1983 puterea este asumată de căpitanul Thomas Sankara, care decide în 1984 schimbarea numelui țării în B.F. O nouă lovitură de stat a adus la putere pe căpitanul Blaise Campaoré (1987). Republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte împreună cu Camera Deputaților.

CAMERUN 1. Republica ~, stat în Africa Ecuatorială, cu ieșire la G. Guineii; 475,4 mii km²; 11.54 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza și engleza. Cap.: Yaoundé. Orașe pr.: Douala, Nkongsamba, Maroua. Este împărțit în zece prov. ad-tive cu 50 departamente. Podiș întins traversat de lanțuri muntoase, între care masivul Adamaoua în centru. În zona litorală apare masivul vulcanic C. (4.070 m). Climă ecuatorială cu precipitații bogate (pînă la 10 mii mm anual), care determină existența pădurii exuberante pe coastă și tropicală în care mai mare parte a țării; în nord vegetație de savană. Expl. de petrol (8,64 mil. t 1989), huilă, aur și bauxită. Pe 14,7% din supr. țării, se cultivă manioc (1,53 mil. t 1989), sorg, arahide, porumb (430 mii t, 1989); orez; plantații de cacao (440 mii ha, 120 mii t, 1989), trestie de zahăr (1,3 mil t. 1989), bananieri (1,15 mil. t, 1989) și arbori de cauciuc (31,2 mii t cauciuc natural, 1989). Se cresc bovine (4,6 mil. capete, 1989), ovine (3,2 mil capete, 1989), porcine (1,3 mil. capete, 1989). Pescuit: 82.5 mii t (1988). Pădurile ocupă 52,1% din terit. țării și sînt bogate în esențe valoroase (abanos, mahon, okoumé). Întreprinderile ind. ale C. produc energie electrică (2, 4 miliarde kWk, 1988), aluminiu (79 mii t, 1987), ciment, conserve de carne, uleiuri vegetale, zahăr ș.a. Cf.: 1,2 mii km. Căi rutiere: 67 mii km. Moneda: 1 C. f. a. = 100 centimes. Exportă cacao și cafea (c. 40%), petrol, lemn prețios, bumbac, aluminiu, cauciuc natural, banane, bumbac ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, semifabricate și materii alim. – Istoric. În ev. med. timpuriu, pe terit. C. au exista mai multe state (Bornu, Bagirmi). În sec. 17, C. a devenit una dintre sursele comerțului de sclavi negri pentru America. În 1884, Germania proclamă C. colonie. După primul război mondial, cea mai mare parte a țării a trecut sub administrația Franței ca terit. sub mandat al Ligii Națiunilor, iar partea de NV, sub administrația Marii Britanii. La 1 ian. 1960, C. francez a devenit stat independent, sub denumirea de Republica C. În 1961, ca urmare a unui plebiscit, partea de N a C. britanic a intrat în componența Nigeriei. Totodată partea de S a C. britanic (devenită C. de Vest) s-a unit cu Rep. C. (devenită C. de Est), constituind Rep. Federativă c. În 1972, în urma unui plebiscit, este adoptată o nouă Constituie, care proclamă C. stat unitar cu numele de Republica Unită C., iar din 1984 de Republica C. Este o republică prezidențială. Puterea executivă este deținută de un cabinet numit de președinte, iar cea legislativă de președinte și Adunarea Națională. 2. Masiv muntos vulcanic activ în Africa de Vest (Rep. Camerun) pe țărmul G. Guineea. Alt. max.: 4.070 m (vf. Fako). Ultima erupție: 1959. Climă ecuatorială umedă (c. 10.000 mm/an). Păduri ecuatoriale.

VOODOO (VODU, VUDU, WOODOO) (< engl. americ.) subst. Ansamblu de credințe și practici magice, apărut în sec. 18 în ins. Haiti în rândul sclavilor proveniți din Africa de Vest. Derivă din tradițiile religioase africane dar a preluat prin sincretism și unele elemente din religia catolică. Imigranții haitieni au răspândit v. și în S.U.A.; o variantă aparte este v. din New Orleans. Forme asemănătoare de cult (dar cu denumiri diferite) se întâlnesc și în alte ins. din Marea Caraibilor și în America de Sud. Practicile v. includ dansuri rituale în acompaniament de tobe, în timpul cărora unii participanți intră în transă (se consideră că atunci corpul lor este posedat de spirite, care transmit diverse mesaje). Printre scopurile ceremoniilor v. se numără vindecarea de boli, protejarea de forțele malefice, dezlegarea de farmece. Se practică și sacrificarea unor animale și, în mai mică măsură, unele forme de magie neagră, aspecte care au fost mult exagerate în filmele horror. În sens propriu, termenul desemnează și zeul sau obiectul sacru. Printre entitățile adorate există așa-numitele loa (spirite ale strămoșilor, ale diferitelor forțe ale naturii etc.), diferențiate în rado (benefice) și petro (malefice). V. și vodun. corectat(ă)

DAKAR, cap. Senegalului, port la Oc. Atlantic; 1,7 mil. loc. (1992, cu suburbiile). Pr. centru economic, politic și cultural al țării. Ind. chim. (rafinărie de petrol, îngrășăminte), a cimentului, textilă, încălț. și alim. (ulei de arahide, conserve de pește, tutun). Șantiere navale. Punct de escală maritimă și aeriană dinspre Europa spre America de Sud. Aeroportul internațional Yoff. Universitate. Institutul Africii Negre. Întemeiat de francezi ca fort (1857), a fost inclus în 1895 în componența coloniei Senegal; între 1904 și 1959 a fost centrul ad-tiv colonial al Africii Occidentale Franceze; din 1960, capitala Republicii Senegal și a Senegambiei (1982- 1989). Important centru cultural al Africii de Vest. Aici s-a desfășurat, în 1966, primul Festival mondial de artă neagră.

CÔTE D’IVOIRE, Republica ~, stat în Africa de Vest, pe coasta G. Guineii; 322,5 mii km²; 12,14 mil. loc. (1989). Limba oficială: franceza. Cap.: Abidjan (legislativă); Yamoussoukra (administrativă). Orașe pr.: Bouaké, Gagnoa, Daloa. Este împărțit în 49 departamente. Un podiș relativ înalt (alt. max.: 1.524 m, în Mt. Nimba) cade în trepte spre cîmpia litorală întinsă. Țărmul dantelat de lagune, în partea estică, este acoperită de mangrove. În interior se dezvoltă pădurea tropicală cu elemente valoroase (mahon, teck, okoumé) mult restrînsă (c. 8 mii ha) în ultimele două decenii și savana cu păduri-galerii. Climă subecuatorială umedă. Se expl. petrol, diamante (20 mii carate, 1987), min. de mangan, aur. Terenurile cultivate (11,35% din supr. țării) sînt reprezentate de plantații (cacao 1,05 mil. ha, 750 mii t, 1989, locul 1 pe glob; cafea 1,17 mil. ha, 265 mii t, 1989; ananas, banane, 1,16 mil. t, 1989 ș.a.) și culturi de mei, orez (590 mii t, 1989), manioc (1,3 mil. t, 1989), igname (2,37 mil. t, 1989). Creșterea animalelor: bovine (1 mil. capete, 1989), ovine (1,5 mil. capete, 1989), caprine (1,5 mil capete, 1989). Pescuit: 88,8 mii t (1989). Ind. diversificată: energie electrică (2,2 miliarde kWh, 1988), rafinarea petrolului, prelucr. metalelor și a lemnului (furnire, locul 1 în Africa, placaje ș.a.), ciment, textile, produse alim. C. f.: 1,3 mii km. Căi rutiere: 46,4 mii km. Flota comercială maritimă: 149 mii t (1988). Moneda: 1 franc C. f. a. = 100 centimes. Exportă cacao (c. 1/3), cafea (c. 1/4), petrol și produse petroliere, lemn și produse din lemn, banane ș.a. și importă materii prime și semifabricate, mașini, utilaje și mijloace de transport combustibili, produse agro-alim. ș.a. – Istoric. La sfîrșitul sec. 15 a început pătrunderea europenilor pe terit. țării, iar la mijlocul sec. 19, terit. a fost ocupat de francezi și transformat în colonie a Franței (din 1893); între 1904 și 1958 a fost inclusă în Africa Occidentală Franceză. În 1958 a devenit republică autonomă în cadrul Comunității Franceze, iar la 7 aug. 1960 s-a proclamat republică independentă. Șeful statului și guvernului este președintele republicii. Organul legislativ este Adunarea Națională.

SAHARA OCCIDENTALĂ, terit. în NV Africii la Oc. Atlantic, locuit de triburi arabo-berbere, administrat de Regatul Marocului; 252,1 mii km²; 324 mii loc. (2003). Localit. pr.: Laâyoune (El Aaiún) și Dakhla. Relief de câmpie joasă în V, mai fragmentată spre E și N. În E, pod. Adrar des Iforas, cu alt. 300-350 m. Climă tropicală aridă. Expl. de fosfați, sare gemă și min. de fier. Păstorit nomad: cămile, ovine, caprine. Culturi de curmale, orez, mei, grâu, iarba alfa. Pescuit. Nu are c. f. Export: pește, piei, lână, fosfați. Import: produse alim., bunuri manufacturate. În 1884 spaniolii și-au proclamat protectoratul asupra coastei africane (numit o vreme Río de Oro), în anul următor au fundat o factorie, dar numai în 1903 a început ocuparea terit. și instituirea adm. coloniale propriu-zisă, primul guvernator fiind Francisco Bens Argandoña (1903-1925), S.O. a intrat, în 1946, în componența Africii de Vest Spaniole (împreună cu reg. Saguiat el Hamra); în 1958, după dezmembrarea acesteia, S.O. a fost declarată „provincie de peste mări” a Spaniei. În epoca de după al Doilea Război Mondial a luat avânt mișcarea de eliberare națională în care Frontul POLISARIO a ocupat un loc de frunte. La 26 febr. 1976 Spania a pus capăt prezenței militare în S.O., transferând competențele administrative Marocului (partea de N a terit.) și Mauritaniei (parte de S a terit.). La 27 febr. 1976 Frontul POLISARIO a proclamat „Republica Arabă Democratică Sahariană” recunoscută de Algeria și de alte 10 state (1985) și a întreprins acțiuni miitare împotriva forțelor armate marocane și mauritaniene, instalate în terit. În aug. 1979 este semnat un acord de pace între Mauritania și Frontul POLISARIO în termenii căruia autoritățile mauritaniene declară că nu au nici o pretenție teritorială asupra părții de S a S.O. (Tiris El-Gharbia), zonă care a trecut apoi sub administrație marocan.

FULANI (FULBE) s. m. pl. Populație africană negridă, de religie musulmană, care trăiește în Africa de Vest, între L. Ciad și Oc. Atlantic. Vorbesc o limbă aparținând grupului lingvistic bantu de vest.

GAMBIA 1. Republica G. (Republic of the Gambia), stat în Africa de Vest, în lungul fl. omonim; 10,7 mii km² (11,3 mii km², cu ape interne); 1 mil. loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: islamică (95,4%), creștină (3,7%). Cap.: Banjul. Localit. pr.: Brikama, Kuntaur (Georgetown). Împărțit în șase diviziuni. Relief de câmpie joasă (sub 50 m alt.), mlăștinoasă ce însoțește cursul inferior al fluviului. Climă tropicală cu precipitații bogate în zona litorală (1.000 mm/an). Pe 15,7% din terit. țării se cultivă arahide (85 mii t, 1991), mei, orez (21 mii t, 1991), porumb (25 mii t, 1991), sorg, manioc, bumbac. Ind. alim. (ulei de arahide, preparate din carne, lactate ș.a.), expl. lemnului. Creșterea animalelor: bovine (410 mii capete, 1991), caprine (205 mii capete, 1991), ovine. Pescuit (16,8 mii t pește, 1990). Nu are c. f.; căi rutiere (1990): 2,4 mii km. Moneda: 1 dalasi = 100 butut. Export (1990): arahide și ulei de arahide, pește, ulei de palmier ș.a. Import (1990): bunuri de larg consum: produse agro-alim., combustibili, utilaje și mijloace de transport. – Istoric. Terit. G. a făcut parte, în sec. 13-15, din Imp. Mali, apoi din statul Songhai (sec. 15-16). Primii europeni care și-au făcut apariția pe terit. G. au fost portughezii (1455), urmați apoi de englezi (sfârșitul sec. 16) și de francezi (începutul sec. 17), care au înființat pe litoralul G. o serie de factorii. Prin Tratatul de Pace de la Versailles (1783), s-a recunoscut Marii Britanii dreptul asupra celei mai mari părți a G. Din 1843 G. a devenit colonie a Coroanei britanice (în perioada 1821-1843 și 1886-1888, G. s-a aflat în componența coloniei engleze Sierra Leone). G. a obținut, în 1963, autonomie internă. În 1965 a devenit stat independent, iar în apr. 1970 s-a proclamat republică. Între 1982 și 1989, G. a făcut parte, împreună cu Sénégalul, din Confederația Senegambia, cele două state înființând unele instituții comune, păstrându-și însă identitatea națională, guvernul propriu și locul la O.N.U. Republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Camera Reprezentanților, iar cea executivă de un cabinet numit și condus de președinte. 2. Fl. în Africa Occidentală (Guineea, Sénégal și Gambia); 1.200 km. Izv. din masivul Fouta Djallon și se varsă în Oc. Atlantic printr-un estuar larg de 20 km, în care se află orașul Banjul. Navigabil pe 467 km.

HAUSA (< fr.) s. f. Populație care s-a format în Sudanul Occidental. Constituie majoritatea în Nigeria de N; mai trăiește, de asemenea, în Niger, Camerun, Republica Central-Africană ș.a. De religie islamică; în așezările sătești s-a menținut cultul naturii și al strămoșilor. În Evul Mediu, în regiunea populată de h., au existat câteva orașe-state. La sfârșitul sec. 19, pe terit. denumit mai târziu Nigeria de Nord, și-au făcut apariția englezii, care, la începutul sec. 20, au ocupat această țară. Alte zone populate de h. au fost cucerite de Franța. ◊ (Limba) h. = una dintre cele mai răspândite limbi din Africa (locul trei după arabă și swahili), de origine negro-africană sau afro-asiatică. Atestată încă din sec. 14, are o bogată literatură, deocamdată doar parțial notată. Împrumuturi din arabă, din limbile negro-africane și, mai recent, din engleză. Alfabetul arab, folosit inițial, a fost înlocuit cu cel latin. Limbă oficială în Nigeria și în Togo. Servește ca limbă comercială în toată Africa de Vest.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

PETIT-NÈGRE s. f. (< fr. petit-nègre): limbă hibridă de tranzit, folosită pe coasta de vest a Africii, creată prin simplificarea unei limbi indigene, la care s-au adăugat cuvinte din alte limbi (engleză, franceză, portugheză). Ea înlesnește comunicarea în porturile Senegalului, între oameni de origini diferite.

PIDGIN-ENGLISH s. n. (< engl. pidgin-english): limbă hibridă de tranzit folosită pe coasta de vest a Africii (Gambia, Sierra Leone, Camerun și Liberia), creată prin simplificarea unei limbi indigene, la care s-au adăugat cuvinte din alte limbi (engleză, franceză, portugheză). Ea înlesnește comunicarea între oameni de origini diferite, în special comercianți și marinari.

ARRHENATHERUM P. Beauv., ARENATERUM, fam. Gramineae. Gen originar din Africa și vestul Asiei, cca 38 specii. Flori, 2-3 rar 4, plasate în spiculețe mici sau mijlocii. Paniculă laxă.

LAURENTIA Adans., LAURENȚIA, fam. Cămpamilaceae. Gen originar din, nord-vestul Americii, Africa de S, Insulele Canare, pînă la 10 specii, erbacee, mici, delicate. Flori mici, albastre, numeroase, singulare sau în ciorchine terminal. Frunze înguste, alterne, uneori în formă de rozetă, la baza plantei. Fruct, capsulă.

yohimbină sf [At: DN³ / S și: io~ / Pl: ~ne / E: fr yohimbine] Alcaloid extras dintr-un arbore din Africa de Vest, care acționează asupra sistemului nervos simpatic contrar adrenalinei.

yohimbină s.f. (chim.) Alcaloid extras din scoarța unui arbore din Africa de vest, care se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, inodoră, cu gust amar și care acționează asupra sistemului nervos simpatic cu rol de blocare a adrenalinei, fiind utilizat ca afrodisiac. • /<fr. yohimbine <cuv. bantu.

AFRICA DE SUD-VEST V. Namibia.

AFRICA DE SUD, Republica ~, stat în S Africii; 1,22 mil. km²; 33,75 mil. loc. (1988; 68,2 la sută negri; 18 la sută albi; 10,5 la sută metiși și 3,3 la sută asiatici). Limbi de stat: afrikaans și engleza. Cap.: Pretoria (reșed. guvernului) și Cape Town (reșed. parlamentului). Orașe pr.: Johannesburg, Soweto/Southwest Town, Durban, East London, Port Elizabeth. Este împărțit în patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) și nouă teritorii autonome indigene. Relief predominant de podișuri străbătute de lanțuri muntoase nu prea înalte; excepție M-ții Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max.: 3.657 m; în lungul țărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N și subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deșertul Kalahari) și pe litoralul vestic (deșertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t. 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mil. carate, 1985), min. de fier (29,84 mil. t. 1989), mangan (1,5 mil. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mil. t., 1985, locul 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mil. t., 1989) și forestiere (4,5 mil. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oțel (9,1 mil. t., 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc., 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, mașini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mil. t., 1989), țesături de lînă și bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne și de pește, lactate), zahăr (2,26 mil. t., 1988), hîrtie și celuloză etc. Predomină creșterea ovinelor (29,8 mil. capete, 1988), bovinelor (11,8 mil. capete, 1988), caprinelor (5,84 mil. capete, 1988), porcinelor (1,5 mil. capete, 1988), realizîndu-se o producție ridicată de carne, lînă (92,4 mil. t., 1988) și produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t. pește, 1986). Pe 10,8 la sută din terit. se cultivă porumb (6,9 mil. t., 1988), grîu (3,4 mil. t. 1988) cartofi (956 mii t. 1988), viță de vie (1,4 mil. t. struguri, 1988), tutun, citrice (620 mii t. 1988), arahide (231 mii t. 1988), banane, ananas ș.a. C. f.: 23,4 mii km² (c. 5,5 mii km electrificați). Căi rutiere: 184.520 km. Moneda 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje și mijloace de transport ș.a. și importă utilaje industriale și mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, prod. alim. ș.a. – Istoric. Înainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de boșimani, de hotentoți, iar apoi de polulația bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi: în 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18-19 de buri și de englezi, aceștia și-au lărgit considerabil posesiunile. În deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar în deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal și Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899-1902). În 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal și Transvaal, care participă la primul război mondial, de partea Aliaților. În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și mai tîrziu de O.N.U. În anii postbelici, autoritățile sud-africane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-ul. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală și s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale. Izolarea republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei și a Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe ca le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO (Angola) și Congresul Național African. Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internațională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un șir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Național African. În 1991 s-a adoptat o legislație prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populația albă, iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

ARAB, -Ă, arabi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Arabiei sau populației ei, privitor la Arabia sau la populația ei; din Arabia. Cal arab. Cifre arabe. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Arabiei (populație răspîndită și în alte țări din vestul Asiei, în Africa de Nord etc.); maur. – Fr. arabe (lat. lit. arabus).

HOMINÍDE (< fr. {i}; {s} lat. homin- „om” + gr. eidos „aspect”) s. f. pl. Suprafamilie de primate (Hominidae) ai căror reprezentanți au apărut în Cuaternar și au evoluat spre genul Homo – omul actual. Ramapithecus, un semibiped, popula zonele de savană, hrănindu-se cu rădăcini. Australopitecii, un grup eterogen, cuprindea doi reprezentanți tipici: Australopithecus gracilus (1,30 m înălțime, 30 kg greutate și 450 cm³ capacitate craniană) și Australopithecus robustus (1,60 m înălțime, 60 kg, 530 cm³ capacitate craniană). Primul reprezentant al genului Homo este Homo habilis, apoi Homo erectus, care a cunoscut o largă răspândire, ce explică diferențele de detaliu în cadrul structurii craniene, separându-se astfel grupe geografice distincte: pitecantropii (Pithecanthropus) din ins. Java, sinantropii (Sinanthropus) din China, atlantropii (Atlanthropus) din Africa de Nord-Vest, teleantropii (Teleanthropus) din Africa de Sud, „omul de Mauer” (Homo heidelbergensis) din Europa Centrală etc. Acesta este grupul „oamenilor arhaici” (arheantropii), care foloseau unelte din silex; caracteristicile Paleoliticului mijlociu, reprezentați prin „oamenii de Neanderthal” (Homo sapiens neanderthalensis), în perioada glaciațiilor Würm I-II și în interglaciarul Würm I-II, în Europa și Asia Mică. Urmează grupul neantropilor (1,50 m înălțime și 1.300 cm³ capacitate craniană) cu două importante subspecii: a) Homo sapiens fosilis – apare în interglaciarul Würm I-II cu principalele tipuri geografice: Cro-Magnon (1,80 m înălțime) în Europa, Asia, Africa, Grimaldi (1,70 m), metis mediteranid cu nord-african (negrid), Chancellade (1,60 m), cu caractere mongoloide și europeide (1.700 cm³ capacitate craniană); b) homo sapiens sapiens – apare la sfârșitul ultimei glaciații Würm IV. Foloseau unelte prelucrate din os sau fildeș.

FRAȚII MORAVI, membri ai unei comunități protestante (Biserica moravă), avându-și originea în „Unitatea fraților husiți”, grupare apărută în cadrul reformei lui Jan Hus, din sec. 15, în Boemia și Moravia. S-au desprins din ramura taboriților, secta răspândindu-se în Europa, Indiile de Vest, America Latină, Africa, India, Tibet și S.U.A. Definitorii pentru f.m. sunt considerarea Sfintei Scripturi ca bază a învățăturii și unic îndreptar al vieții creștine, viața în comun și forma simplificată a liturghiei.

NUJOMA [nujó:má], Sam Daniel (n. 1929), om politic namibian. Președinte (din 1959) al Organizației Poporului din Africa DE Sud-Vest (SWAPO). Primu președinte al Namibiei independente (din 1990).

ARAB², -Ă, arabi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Arabiei (populație răspîndită și în alte țări din vestul Asiei, în Africa de nord etc.); maur. Arabii toți răsar din cort Să-mi vadă roibul cînd îl port Și-l joc în frîu și-l las în trap! COȘBUC, P. I 109.

DROMADER s.m. Cămilă din nordul Africii si din sud-vestul Asiei cu o singură cocoașă, folosită la călărit și pentru transportat poveri. [< fr. dromadaire].

DROMADER s. m. cămilă cu o singură cocoașă din nordul Africii și din sud-vestul Asiei, la călărit și transport. (< fr. dromadaire, lat. dromaderius)

BENGUELA [benghéla] 1. Golf larg al Oc. Atlantic, pe coasta Angolei, străbătut de apele curentului cu același nume. 2. Curent rece în Oc. Atlantic, ramura de N a Curentului Vînturilor de Vest, care scaldă coastele Africii Occidentale. Viteză: 0,9 km/h. Temp. apei: 15-22°C (iarna) și 19-26°C (vara). 3. Oraș în V Angolei, port la Oc. Atlantic; 155 mii loc. (1983). Expl. de argint. Ind. alim. (conserve de pește). Ciment. Export de fildeș, cauciuc, cafea, animale, piei. Fundat în 1617.

HAITI 1. Vechiul nume al ins. Hispaniola. 2. Republica ~ (République d’Haïti/Repiblik Dayti), stat în America Centrală insulară, în partea centrală a arh. Antilele Mari (M. Caaraibilor), cuprinzând treimea vestică a ins. Hispaniola și mai multe ins. mici din apropiere (Île de la Gonâve, Île de la Tortue, Île à Vache ș.a.); 27,8 mii km²; 7,2 mil. loc. (1995). Limbi oficiale: franceza și creola haitiană. Religia: creștină (catolici 80%, protestanți 10% ș.a.), credințe africane (voudou). Cap.: Port-au-Prince. Orașe pr.: Cap-Haïtien, Gonaïves, Les Cayes. Este împărțit în nouă departamente. Relief predominant muntos (2/3 din terit.; alt. max. în vf. Morne la Selle, 2.674 m) mai semeț în SE, calcaros, iar în rest podișuri (în centru și N) și câmpii litorale. Climă tropicală, nuanțată de relief, cu două sezoane ploioase (mai-iul. și sept.-oct.); puternice uragane afectează ma ales coasta sudică. Temp. medie anuală este de 27°C, iar precipitațiile însumează c. 2.500 mm în sezoanele ploioase și c. 500 mm în extrasezon. Vegetație tropicală în câmpii, aridă și semiaridă în munți (pădurile acoperă doar 3,7% din terit.). Lipsit practic de resurse min. (mici zăcăminte de min. de fier, cupru aur, argint, sulf, sere; cele de bauxită s-au epuizat), H. are o economie dominată de o agricultură de subzistență, ce nu asigură necesarul intern. terenurile arabile reprezintă 32,6% din supr. țării, pe care se cultivă porumb, orez, manioc, sorg, tutun, bumbac, arahide, fasole, batate (200 mii t, 1993), igname, legume; în 1993, existau plantații de mango (230 mii t), arbori de cafea (34 mii t, singura cultură comercială) și cacao, trestie de zahăr (2,6 mii t), bananieri, ananas, citrice. Creșterea animalelor (mii capete, 1993): bovine (800), porcine (200), caprine (910). Ind. produce componente electronice, material sportiv, textile și conf., jucării, ciment, cherestea, încălț., medicamente, produse alim. (zahăr, rom, conserve, țigarete, brânzeturi, uleiuri eterice). Pescuit. Cf.: 354 km. Căi rutiere: 4 mii km. Navigație pe râul Artibonite (160 km). Turism: capitala și orașele Cap-Haïtien, (ruinele palatului Paulinei Bonaparte, citadele și ruinele castelului Sanssouci al regelui Henri Christophe – 1811) și Les Cayes (fort, arsenal sec. 18-19). Moneda: 1 gourde = 100 centimes. Export: cafea, zahăr, rom, lemn prețios, mango, jucării și articole sportive, produse electronice. Import: produse alim., utilaje ind. și mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili ș.a. – Istoric. Descoperită de Cristofor Columb (5 dec. 1942), care a denumit-o La Isla Española (Hispaniola) și a întemeiat aici (1943) fortul Navidad, nucleul localității Isabela, primul oraș spaniol de teritoriul american. În secolul următor a devenit una dintre principalele baze ale piraților francezi, veniți din insulele Tortuga și Cayman. În mai puțin de un secol populația băștinașă, formată din indienii arawak și tainos, a fost exterminată și înlocuită, treptat, cu sclavi negri aduși din Africa Centrală și de Vest, care erau folosiți pe plantațiile de tutun, indigo, trestie de zahăr și cafea. Prin Tratatul de la Ryswik (1697), partea de V a insulei a fost cedată de spanioli, francezilor, care au denumit-o Saint-Domingue. În sec. 18 a cunoscut o deosebită prosperitate. În preajma Revoluției Franceze, compoziția etnică era: 465.000 de negri, 30.000 de francezi și 27.000 mulatri. Încurajați de primirea drepturilor politice (1790), în 1791 sclavii negri s-au revoltat, sub conducerea lui Toussaint L’Ouverture, și au ocupat întreaga insulă. Intervenția Franței (carre, prin Tratatul de la Basel, 1795, anexase și partea spaniolă) a restabilit temporar autoritatea metropolei. O nouă răscoală, condusă de Jean Dessalines, a fost încununată de succes, trupele franceze fiind alungate. La 1 ian. 1804, întreaga insulă și-a proclamat independența, sub numele de H. (recunoscută de Franța în 1825), iar Dessalines a devenit împărat (1804-1806), sub numele de Iacob I. A urmat o perioadă de instabilitate politică, în urma căreia, partea de E a insulei s-a proclamat independentă (1844), sub denumirea de Republica Dominicană (cu populație hispanică). În 1859, partea de V a devenit și ea republică (cu o populație francofonă), rămânând însă pradă convulsiilor politice. În perioada 1915-1934, S.U.A. a ocupat H., încercând să stabilizeze situația, dar fără succes. După o perioadă de haos, în sept. 1957, François Duvalier (Papa Doc) a instaurat un regim dictatorial sângeros, sprijinit de poliția politică secretă (Tonton Macoutes), continuat după moartea lui (1971), de fiul său, Jean Claude Duvalier, în forme mai atenuate. Confruntat cu ostilitatea crescândă a populației, Jean Claude Duvalier a părăsit H. (1986), puterea fiind luată provizoriu de armată. Încercarea de a institui un regim democratic nu a izbutit, conflictele și tentativele de lovitură de stat multiplicându-se rapid și ducând la pauperizarea accentuată a țării. La 6 dec. 1990, cu o mare majoritate, a fost ales președinte preotul catolic Jean-Bertrand Aristide (primul președinte ales democratic), dar care a fost răsturnat (30 sept. 1991) printr-o lovitură de stat a armatei și obligat să părăsească țara, în care s-a instalat un regim militar. La inițiativa O.N.U. și a Organizației Statelor Americane (O.S.A.) au fost impuse sancțiuni economice și o blocadă militară, solicitându-se revenirea la un regim democratic. În urma intervențiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. (24 nov. v1992 și 31 iul. 1994), o forță multinațională (practic, americană) a ocupat H. (18-19 sept. 1994) și l-a reinstalat pe Jean-Bertrand Aristide ca președinte. La expirarea mandatului oficial al lui Aristide (17 dec. 1995) a fost ales președinte René Préval (intrat în funcție la 7 febr. 1996), dar situația economică și tulburările interne continuă să fie o problemă. Republică prezidențială, potrivit Constituției adoptate în mart. 1987, parțial în vigoare. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat și Camera Deputaților, iar cea executivă de un cabinet numit de președinte (ales pentru un mandat de cinci ani).

DROMADER, dromaderi, s. m. Cămilă cu o singură cocoașă, care trăiește în nordul Africii și în sud-vestul Asiei și e vestită prin repeziciunea cu care străbate distanțele (Camelus dromedarius). – Variantă: (învechit) dromaderă, dromadere (ANGHEL, PR. 115, NEGRUZZI, S. II 131), s. f.

SEMIT², -Ă, semiți, -te, s. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă, din sud-vestul Asiei și nordul Africii (căruia îi aparțineau vechii babiloneni, asirieni, fenicieni, iudei etc. și arabii, evreii, abisinienii etc. de astăzi).

mahomedan, -ă s.m., s.f., adj. I (relig.) 1 s.m., s.f. musulman, <pop.> necredincios, păgân, <înv.> agarean, busurman, ismailitean, <turc.; înv.> muslim. Mahomedanii sunt adepții mahomedanismului. 2 adj. islamic, musulman, <rar> islam, <pop.> turcesc, <înv. > ismailitean, mahometanicesc, mahometesc, mohametesc. Religia mahomedană a fost întemeiată de profetul Mahomed. 3 s.m., adj. musulman, <în Ev. Med., în Europa Apuseană> sarazin. Occidentalii îi numeau mahomedani pe locuitorii de religie islamică din vestul Europei și din Africa. II s.m., s.f. (pop.) v. Oriental. turc. Turcoaică.

SEMIT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. – Din fr. sémite.

SEMIT² ~tă ( ~ți, ~te) m. și f. (în vechea clasificare etnografică) Persoană care face parte dintr-un grup de popoare, înrudite prin limbă, din sud-vestul Asiei și nord-estul Africii (arabi, evrei, sirieni etc.). /<fr. sémite

SEMIT, -Ă I. s. m. f. (pl.) popoare din sud-vestul Asiei și nord-estul Africii care vorbesc limbi apropiate (arabii, evreii etc.); (sg.) persoană aparținând unuia din aceste popoare; II. adj. semitic. (< fr. sémite)

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbește o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

SEMIT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. – Din fr. Sémite.

CARACAL s. m. linx cu urechile negre, în Africa și în stepele din sud-vestul Asiei; râs de pustiu. (< fr., sp. caracal)

LEU¹ (< lat.) s. m. 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare (c. 2,4 lungime și c. 280 kg), cu blană galbenă închisă, coadă lungă (până la c. 1 m), gheare puternice retractile (Panthera leo). Masculul are coama uneori mai închisă la culoare (chiar neagră) decât blana. În sălbăticie, rar ajunge să trăiască 8-10 ani, dar în captivitate ajunge până la vârsta de 35 de ani. Este un animal foarte puternic și vorace (numit „regele animalelor”); trăiește în grupuri (formate din 2-3 masculi și 5-10 femele) în savanele africane și, mai rar, în SV Asiei. Ocrotit prin lege în parcurile naționale și rezervațiile din Africa Ecuatorială și Asia de Sud-Vest. Se reproduce și în captivitate (2-4 pui după trei luni de gestație). ◊ L. de peșteră = mamifer carnivor fosil din familia felidelor. A trăit până în a doua jumătate a Pleistocenului și începutul Holocenului în Europa și Asia de Nord, unde s-au găsit fragmente de schelet. ◊ L. de mare = mamifer carnivor piniped, cu o coamă asemănătoare leului (1)., lung. de 3,5 m (Otaria Byronia). Trăiește în regiunile de coastă ale Americii de Sud. ◊ Leul furnicilor = insectă răpitoare cu corpul subțire și lung de c. 4 cm (Myrmeleon formicarius). Larva insectei face o gropiță în formă de pâlnie în nisip, unde stă ascunsă și mănâncă insectele care cad pe ea. 2. Fig. Om curajos, puternic. 3. Al cincilea semn zodiacal, între Rac și Fecioară, corespunzând perioadei 22 iulie-23 august.

ILEX L., ILEX, LAUR, fam. Aquifoliaceae. Gen originar din vestul și sudul Europei, din nordul Africii, Asia și ținuturile mediteraneene, pînă la 310 specii, arbuști sau arbori de talie mică, mereu verzi sau numai vara. Frunze simple, alterne, glabre, coriacee, lucioase, cu margini întregi sau dințate, deseori cu dinți spinoși, pețiolate. Flori, singulare sau în buchete, pe tip 5, cu petalele unite. Fruct, de obicei, drupă baciformă.

semit, ~ă [At: DDRF / Pl: ~iți, ~e / E: fr sémite] 1 smf Persoană din grupul de popoare din sud-vestul Asiei și din nordul și estul Africii cu aceeași origine, cu trăsături fizice comune și limbi înrudite, din care fac parte astăzi arabii, evreii, etiopienii etc. 2 (Spc) Evreu (1). 3-4 a Care aparține semiților (1-2) Si: semitic (1-2), (spc) evreiesc. 5-6 a Referitor la semiți (1-2) Si: semitic (3-4), (spc) evreiesc. 7-8 Specific semiților (1-2) Si: semitic (5-6), (spc) evreiesc.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m. 1. (Adesea peior.) Persoană aparținând unui ansamblu de popoare originare din nord-vestul Indiei, care au migrat și în nordul Africii și, ulterior, și în cele două Americi, diferențiindu-se în mai multe grupuri și ducând o viață seminomadă și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. (Adesea peior.) Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet injurios dat unei persoane cu un comportament necivilizat. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

PITÓN¹ (< fr.; n. pr. gr. Python, numele șarpelui fabulos omorât de Apolo) s. m. Gen de șarpe neveninos, constrictor, din familia boidelor, de 4-8,5 m lungime și c. 100 kg greutate (Python); prezintă rudimente de membre posterioare. Trăiește în Africa, S Asiei, Australia și în câteva insule din vestul Pacificului și se hrănește cu mamifere mici. Vânat pentru pielea folosită în industria încălțămintei și în marochinărie.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

FRANCEZĂ s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f. – Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

FROBISHER [froubișə], Sir Martin (c. 1535-1594), navigator și explorator englez. Călătorii în Africa (G. Guineii) și în extremitatea nordică a Americii. A încercat, după John și Sebastian Cabot, să găsească Pasajul de Nord-Vest. A contribuit la înfrângerea Invincibilei Armada (1588).

MEGALÍT (< fr. {i;} {s} mega- + gr. lithos „piatră”) s. n. Nume dat unor monumente preistorice (milen. 3-2 î. Hr.), cu funcție necunoscută (probabil funerară sau de cult), alcătuite fie dintr-un bloc mare, fie din suprapunerea unor blocuri sau dale mari de piatră sumar prelucrată. Formele cele mai obișnuite de m. sunt menhirul, cromlehul și dolmenul. Răspândiți în Europa de vest (Irlanda, Marea Britanie, Pen. Scandinavică, Pen. Iberică). Monumente de tip m. se găsesc și în Palestina, India, pen. Coreea, Japonia, Ucraina, Caucaz, Siberia, Africa de Nord.

MONTGOMERY [məntgáməri], Sir Bernard Law, viconte de Alamein (1887-1976), mareșal britanic. În timpul celui de-al doilea război mondial a comandat armata engleză din Africa de Nord (1942-1943), înfrângând trupele italo-germane la El Alamein (1942). După debarcarea din Normandia (iun. 1944), a comandat un grup de armate pe Frontul de Vest (1944-1945). Comandant la zonei britanice din Germania (1945-1946). Șef al Marelui Stat Major Britanic (1946-1948). Prim-locțiitor al comandantului șef al forțelor armate ale NATO în Europa (1951-1958).

ENGLÉZ, -Ă (< ngr., it.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor anglo-saxon (puternic influențat de normanzii de limbă franceză care au cucerit Anglia în sec. 11); s-a format ca națiune pe terit. Angliei. Mai trăiesc în Africa de Sud, S.U.A., Canada, Australia, India ș.a.; de religie creștină (anglicani și catolici); p. ext. britanic. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Anglia. 2. Adj. Care aparține Marii Britanii sau englezilor, privitor la Marea Britanie sau la englezi; p. ext. britanic. ◊ Artă e. = artă dezvoltată în Arhipelagul britanic. În arhitectură, se păstrează monumente încă din Neolitic (cromlehurile de la Stonehenge), din perioada romană și din epoca dinaintea cuceririi normande, dar construcțiile importante apar în sec. 11 în stilul romanic de influență normandă (catedrala de la Ely). O serie de monumente gotice sunt construite după modelul unor prototipuri continentale, cristalizându-se apoi trei faze ale goticului e.: lanceolat, decorat și perpendicular (catedrala de la Gloucester). Caracterele Renașterii se regăsesc în stilurile Tudor și elisabetan. În sec. 17, I. Jones impune spiritul clasicist, inspirat după A. Palladio, a doua jumătate a secolului fiind dominată, în arhitectură, de creația lui Chr. Wren. Sec 18 continuă în special formele clasiciste, pentru ca în sec. 19 să se revină la gotic (Parlamentul din Londra); apar însă și construcțiile cu schelet metalic (Crystal Palace din Londra), premergătoare arhitecturii moderne. Pictura de manuscris și sculptura ca ornament arhitectonic sunt forme reprezentative de artă plastică în Evul Mediu, păstrându-se și monumente de sculptură funerară, picturi de portrete (miniaturile lui Nicholas Hilliard, sec. 16). În sec. 17 se dezvoltă portretistica, iar în sec. 18 are loc o mare înflorire a picturii, în genuri variate (portret, peisaj, de gen), ilustrată de personalități ca W. Hogarth, J. Reynolds, Th. Gainsborough, G. Romney – ca și a gravurii și a sculpturii (J. Flaxman). Spre sfârșitul sec. 18 și în sec. 19 se afirmă romantismul în pictura e. (T.H. Lawrence, H. Raeburg, apoi J. Constable, R.P. Bonington, J. Turner). Un loc aparte îl ocupă W. Blake, cu viziunea sa fantastică de esență gotică, iar la mijlocul sec. 19 mișcarea prerafaeliților. După 1860, filozoful Morris va întemeia mișcarea „Art and Crafts” (Arte și meserii) menită să resuscite meșteșugurile artistice și să confere vieții cotidiene o dimensiune a frumosului ce va influența „Modern Style” („Arta 1900” în Anglia). Curentele sec. 20 și-au găsit exponenți în arta e. (Ben Nicholson, G. Sutherland, V. Pasmore ș.a.). Sculptura sec. 20 este dominată de personalitatea lui H. Moore. În artele decorative s-au remarcat, în sec. 18, frații Adam (decoratori), ebeniștii Chippendale și Sheraton, ceramistul Wedgwood. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia de limbi germanice, ramura de vest. Este a doua din lume ca vorbitori (c. 700 mil.), după chineză. Este limba oficială în Marea Britanie, Irlanda, S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica și în unele zone din Asia, Africa, Oc. Pacific și limbă secundară sau folosită oficial în alte state (India, Filipine ș.a.); este una din limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină.

1) ghioc (est) și ghĭoc (vest) m. (d. ghioace, găoace). Un fel de melc marin (mare cît un oŭ de curcă și pestriț ca o blană de jaguar) care servea odinioară ca monetă în estu și sudu Asiiĭ și’n Africa, ĭar la noĭ îl întrebuințează Țigancele la ghicit (cypraea^[1] moneta). Trans. Orbita ochĭuluĭ (în descîntece). V. melc. corectat(ă)

PÉPENE (lat. pepo, pepinis) s. m. P. galben = plantă anuală, din familia cucurbitaceelor, originară din Asia tropicală, cu tulpina târâtoare, păroasă și cu fruct comestibil, mare, sferic sau oval, suculent și aromat, cu coaja galbenă, fiind apreciat pentru calitățile răcoritoare, diuretice, laxative etc. (Cucumis melo). Cultivat încă din Antichitate. În Europa a apărut în sec. 1 d. Hr. la greci și romani. În România se cultivă în zona sudică și vestică a țării. ◊ P. verde = plantă anuală din familia cu cucurbitaceelor, originară din sudul Africii, cu tulpina târâtoare, frunze crestate adânc și cu fruct comestibil, mare, sferic sau alungit, cu coaja verde uniform sau cu dungi și miezul zemos, dulce, în general roșu (Citrullus lanatus); lubeniță, harbuz. Cultivat de egipteni cu 1.500 de ani î. Hr. În Europa a fost adus în sec. 11 și cultivat mai ales în sud și vest. În România este răspândit pe suprafețe întinse. Sucul fructului este folosit la prepararea hidromelului, coaja pentru fructele zaharisite, iar semințele pentru extragerea unui ulei comestibil foarte valoros. Miezul fructului are proprietăți depurative, antilitiazice, diuretice, răcoritoare.

JAMAICA [dʒəméikə], stat în America Centrală insulară, ocupând insula cu același nume (a treia insulă ca mărime după Cuba și Hispaniola) din Arh. Antilele Mari, în centrul M. Caraibilor; 10,2 mii km²; 2,73 mil. loc. (1994). Limba oficială: engleza (se vorbește și spaniola). Religia: protestanți (anglicani, baptiști, metodiști) 75%, catolici 5%, hinduși, islamici. Cap.: Kingston. Orașe pr.: Montego Bay, Spanish Town, May Pen. Este împărțit în 14 parohii (parishes). Insula, alungită pe direcție E-V, are un relief de coline calcaroase, puțin înalte, cu aspect de podiș (2/3 din supr. sa), care coboară spre țărmuri în câmpii litorale înguste. În N și E există culmi muntoase alcătuite din roci vechi (Blue Mountains) care culminează în vf. Blue Mountain (2.256 m). Climă tropical-oceanică în reg. joase (27-30°C, temp. medii anuale) și aproape temperată în în reg. înalte. Precipitații bogate în partea orientală (c. 5.000 mm anual) și reduse în cea occidentală (c. 1.000 mm). Numeroase cicloane tropicale. Pădurile tropicale, cu esențe valoroase (îndeosebi în N), ocupă 27,8% din terit. țării, mangrovele se extind de-a lungul țărmurilor, iar vegetația semiaridă (cactuși), în S. Faună săracă în mamifere, dar bogată în amfibieni și moluște (500 specii). Economie bazată pe minerit, agricultură și turism. Mari expl. de bauxită (11,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob, 10% din totalul mondial și cel mai mare exportator mondial), care contribuie cu peste 20% din PNB (împreună cu alumina). Expl. de gips și calcare. Agricultura (20% din populația ocupată, dar mai puțin de 10% din PNB) este dominată de cultura trestiei de zahăr (2,8 mil. t, 1994), arbori de cafea și cacao, bananieri, citrice, papaya, Persea americana (fructul avocado), mango, tutun, batate, igname, manioc, cereale și legume (toate cultivate pe 24,1% din supr. țării). Pășunile dețin 18,6% din terit. țării; se cresc bovine, porcine, caprine, păsări. Pescuit intens. Ind. prelucrătoare (peste 10% din populația activă și 14% din PNB) produce: energie electrică, alumină (3,3 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), produse petroliere, ciment, anvelope, țesături de bumbac, încălț., produse alimentare (zahăr 219 mii t, 1993, țigarete, conserve, rom., produse lactate). C. f. (1993): 401 km. Căi rutiere: 16,6 mii km (din care 5 mii km asfaltați). Moneda: 1 jamaican dollar = 100 cents. Turism în plină dezvoltare (1,6 mil. vizitatori, 1993, 20% din venitul național, locul 2 în privința devizelor): capitala cu monumentele sale istorice (cetatea Rockford, King’s House, biserica St. Thomas), țărmul nordic cu stațiunile balneoclimaterice Montego Bay, Ocho Rios, Port Antonio, zona montană din jurul vf. Blue Mountain. Balanța economică dezechilibrată în principal din cauza importului de combustibili. Export (1994): bauxită și alumină (c. 75%), zahăr, rom, banane, cafea, legume și fructe. Import (1994): combustibili (c. 33%), mașini, utilaje și echipament ind., materii prime ș.a. – Istoric. Locuită de indienii arawak, care îi spuneau Xayamaca, ins. a fost descoperită de Columb în 1494, care a denumit-o Sfântul Iago. Colonizată de Spania începând cu sec. 16, a trecut, de la mijlocul sec. 17, în stăpânirea Marii Britanii. După exterminarea, încă din sec. 16, a populației băștinașe, pe plantațiile de trestie de zahăr, indigo și cafea sunt aduși sclavi din Africa, J. devenind, supă 1713, marea piață de sclavi negri a Americii de Sud. În 1866, Parlamentul englez emite pentru colonia J. un act constituțional. La sfârșitul sec. 19, a început pătrunderea capitalului american, care s-a intensificat mai ales după primul război mondial. Ca urmare a creșterii mișcării de eliberare națională, J. obține (1944) o nouă constituție, iar în 1953, autonomie internă. Membră (1958-1962) a Federației Indiilor de Vest, J. are, din 1959, drept de autoguvernare. În 1962 se retrage din federație, provocând destrămarea acesteia, și se proclamă stat independent în cadrul Commonwealth-ului. Scena politică este dominată de două partide – unul socialist (Partidul Laburist, lideri: Michael Manley, prim-min. 1972-1980 și 1989-1992 și Percival J. Patterson, din 1992) și unul conservator (Partidul Național aș Poporului). J. este monarhie constituțională; șeful statului este, de iure, suveranul Marii Britaii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral condus de liderul partidului majoritar în Cameră.

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.