ACCELERAȚIE, accelerații, s. f. Creștere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Accelerație gravitațională = accelerația pe care o au corpurile în cădere liberă. [Var.: accelerațiune s. f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.

ACEL¹, ACEA, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACEST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

ACESTA, ACEASTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

ACRONIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fără legătură cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.

ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arată un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva). A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultatul unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice, reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

ACTUALITATE, actualități, s. f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curentă, timpul de față, prezent². ◊ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau interesează în clipa de față, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.

ACUMULAT, -Ă, acumulați, -te, adj. Care este strîns, adunat (în timp). – V. acumula.

ADMISIUNE, admisiuni, s. f. 1. Intrare dirijată a unui fluid într-o mașină care transformă o formă de energie în altă formă de energie. 2. Fază a ciclului de funcționare a unor mașini, efectuată în timpul intrării agentului motor în mașină. [Pr.: -si-u-. – Var.: admisie s. f.] – Din fr. admission, lat. admissio, -onis.

ADVERB, adverbe, s. n. Parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, arătând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

AERIAN, -Ă, aerieni, -e, adj. 1. Care se află în aer¹ (2), care se întâmplă, se produce în aer¹. 2. Care se referă la aviație. ◊ Linie aeriană = traseu aeronautic și mijloacele materiale aferente. Alarmă aeriană = semnul prin care, în timp de război, se anunță apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingaș, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.

AEROFOR, aerofoare, s. n. Aparat care furnizează aerul¹ necesar scafandrilor în timpul șederii lor sub apă. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophore.

AGHEASMATAR, agheasmatare, s. n. 1. Vas liturgic de metal în care se ține agheasma. 2. Clădire vecină cu o biserică, destinată sfințirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugăciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii și în alte împrejurări. – Din ngr. aghiasmatárion.

AGITAT, -Ă, agitați, -te, adj. (Despre oameni și animale) Care se mișcă încoace și încolo; care se agită. ♦ Fig. Tulburat, neastâmpărat, neliniștit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viață etc.) Bogat în evenimente; frământat, tumultuos. – V. agita.

AGOGICĂ s. f. Teorie care se ocupă cu schimbările mișcării ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executării unei piese muzicale. – Din it. agogica.

AGRICOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care ține de agricultură, care se referă la agricultură; folosit în agricultură. ◊ An agricol = perioadă de timp cuprinsă între începutul muncilor agricole de toamnă, care privesc recolta anului următor, și strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupă cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o țară) Care își sprijină economia în special pe agricultură; agrar. – Din fr. agricole.

AJUN, ajunuri, s. n. 1. Zi sau, p. ext., perioadă de timp care precede un eveniment. ◊ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seară) înainte; b) puțin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajunează (1). – Din ajuna (derivat regresiv).

AJUNGE, ajung, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc după parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum; a sosi. ◊ Expr. A ajunge departe = a răzbi prin greutăți și a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterii; a fi într-o situație disperată. ♦ Intranz. și tranz. A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urmă, o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. ◊ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbătrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. 4. Intranz. A se întinde până la...; a atinge. ♦ A reuși să atingă ceva situat sus sau departe. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prăjina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre prețuri; p. ext. despre mărfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se înțelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. și tranz. A fi în situația de a... 3. Intranz. A deveni. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reuși, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discreția cuiva. ♦ Intranz. și refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. și refl. A fi în cantitate suficientă. ◊ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a ști ce e de făcut. – Lat. adjungere „a uni, a lipi”.

AJUR, ajururi, s. n. 1. Broderie pe o țesătură obținută prin scoaterea firelor din urzeală sau din bătătură; rărituri cu scop decorativ de-a lungul unei țesături. 2. Tricou cu găurele obținute în timpul tricotării. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite pătrunderea luminii. – Din fr. ajour.

ALALTĂIERI adv. În ziua care precedă ziua de ieri. ◊ De ieri, de alaltăieri = de puțin timp, de curând. Mai alaltăieri = zilele trecute. – Alaltă (=aialaltă) + ieri.

ALBUMEN s. n. Țesut vegetal din semințele unor plante, în care se depozitează substanțele nutritive de rezervă și care servește embrionului ca hrană în timpul germinației. – Din fr. albumen, lat. albumen „albuș”.

ALENĂ, alene, s. f. Aer cald care iese din plămâni în timpul expirației. – Din fr. haleine.

ALIZEU, alizee, s. n. Vânt regulat care suflă în tot timpul anului în regiunile tropicale, cu direcție opusă, de la NE spre SV (în emisfera nordică) și de la SE spre NV (în emisfera sudică). – Din fr. alizé.

ALLA BREVE loc. adv. Termen care indică executarea într-o mișcare rapidă în doi timpi a unei compoziții muzicale scrise în măsura de patru timpi. – Loc. it.

ALLEMANDĂ, allemande, s. f. Vechi dans de origine populară germană, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie după care se execută acest dans. – Din fr. allemande.

ALOBROGI s. m. pl. Populație celtică din SE Franței de azi, supusă de Cezar în timpul campaniei din Galia. – Din fr. Allobroges.

ALTIGRAF, altigrafe, s. n. Altimetru care înregistrează în timpul zborului înălțimile atinse de avion. – Din fr. altigraphe.

AMÂNAT², -Ă, amânați, -te, adj., adv. 1. Adj. Care a fost sau va fi îndeplinit la un moment ulterior celui stabilit inițial. 2. Adv. (înv. și reg.) Târziu, după mult timp. – V. amâna.

AMBREIAJ, ambreiaje, s. n. Dispozitiv prin care se leagă solidar, pe un timp anumit, două mecanisme, permițând cuplarea sau decuplarea în timpul funcționării. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.

AMENAJAMENT, amenajamente, s. n. 1. Sistem de măsuri pentru organizarea exploatărilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, mărirea fondului forestier, protecția și exploatarea lui rațională. 2. Sistem de măsuri privind organizarea, folosirea și îmbunătățirea unei pășuni pentru o anumită perioadă de timp. – Din fr. aménagement.

AMENOREE s. f. Absență fiziologică a ciclului menstrual, în timpul sarcinii, al alăptării, sau patologică, pricinuită de o insuficiență ovariană sau hipofizară. – Din fr. amenorrhée.

AMERIZOR, amerizoare, s. n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolării și amerizării. – Ameriza + suf. -or.

AMILAZĂ, amilaze, s. f. Substanță produsă de pancreas, care (în timpul digestiei) transformă amidonul în maltoză și glucoză. – Din fr. amylase.

ANOFEL, anofeli, adj. (În sintagma) Țânțar anofel = gen de țânțari caracterizați prin poziția lor oblică în timpul repausului și ale căror femele înțeapă oamenii și animalele; unele specii propagă malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.

AURORĂ, aurore, s. f. 1. Interval de timp, înainte de răsăritul soarelui, când există o lumină difuză în atmosferă; lumină roșie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ◊ Auroră boreală (sau polară, australă) = lumină difuză, verde sau roșiatică, care apare ca un arc în timpul nopții pe bolta cerească, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei acțiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.

AUTODAFE, autodafeuri, s. n. 1. Ceremonie în cursul căreia cei condamnați de inchiziție pentru erezie erau puși să revină la credința părăsită. 2. Ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici; p. ext. acțiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.

AUXILIAR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; (element) ajutător. ♦ (Parte de vorbire) care exprimă raporturi între cuvinte; (verb) care ajută la formarea timpurilor și a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.

AVANS, avansuri, s. n. 1. Plată anticipată a unei părți dintr-o sumă curentă datorată ca retribuție sau salariu, ca acoperire a unei lucrări efectuate în contul unor zile-muncă, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca să obțină prietenia sau dragostea cuiva prin lingușiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanță etc. cu care cineva sau ceva se află înaintea altuia. – Din fr. avance.

AVANTREN, avantrenuri, s. n. Partea anterioară a unei mașini agricole cu tracțiune animală, care asigură stabilitatea și direcția mașinii în timpul lucrului. – Din fr. avant-train.

AVAR², -Ă, avari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație turcică așezată în Câmpia Panoniei în timpul marilor migrațiuni ale popoarelor de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care aparține avarilor (1), privitor la avari. – Din fr. Avares, lat. Avarus.

AVIOFON, aviofoane, s. n. Tub acustic prin care comunică în timpul zborului membrii echipajului unei aeronave mai grele decât aerul. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. aviophone.

AZI adv. 1. În ziua de fața, în ziua care e în curs; astăzi. ◊ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelație cu „mâine”) a) Zi cu zi, zi după zi. b) Când..., când. ◊ Expr. De ieri până azi = într-un timp neașteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprimă ideea de amânare continuă. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astăzi-mâine. A trăi de azi pe mâine = a trăi necăjit, strâmtorat, în sărăcie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.

BA adv. 1. (Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau negativ-interogativă anterioară, de obicei cu reluarea verbului) N-am timp acum de tine! – Ba ai! Nu mi-ai văzut ochelarii? – Ba i-am văzut pe birou. ◊ (Întărind pe nu) Mă duc la meci. – Ba n-ai să te duci! ◊ (Întărind pe da prin care se răspunde la o propoziție interogativ-negativă sau se rectifică ideea din propoziția negativă anterioară) N-ai bani (?) – Ba da, am. Expr. A nu zice (sau spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă; a se abține. ◊ (Reg.; în expr.) Ca mai ba sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ (Pop.) Nu. Fost-ai azi la sapă? – Ba! ◊ (Cu slăbirea ideii de opoziție, în expr.) Ba bine că nu = evident că da, se-nțelege. Ba (nu) zău! = a) (ir.) haida de! să fim serioși!; b) să fim drepți! 2. (Urmat de și sau chiar, încă) Mai mult, în plus, pe deasupra. Cine bea fără măsură își bea banii, mintea, ba și sănătatea. 3. (În corelație cu el însuși, având rol de conjuncție disjunctivă) Sau... sau; când... când; acum... acum; aci... aci. – Din bg., scr., pol., ucr. ba.

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun lung pentru două sau mai multe persoane. ◊ Expr. Banca ministerială = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzaților = locurile dintr-o sală de tribunal ocupate de acuzați. Banca apărării = locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaților care apără pe acuzați. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în față, pentru școlari. ◊ Loc. adv. (De) pe băncile școlii = (de) la școală, din (sau în) timpul petrecut în școală. ◊ Expr. A sta (sau a rămâne) în banca sa = a rămâne la locul său, a sta pasiv față de orice inițiativă, a fi docil. – Din fr. banc.

BARICADĂ, baricade, s. f. Întăritură amenajată dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulației sau pentru apărare, de obicei în timpul luptelor de stradă. ◊ Expr. A fi de cealaltă parte a baricadei = a fi în tabăra opusă. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricadă = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BĂBĂLUC s. m. (Reg.; în loc. adj. și adv.) Din băbăluc = (care datează) din moși-strămoși, din timpuri străvechi. – Din scr. babaluk.

BĂJENIE, băjenii, s. f. Fugă (vremelnică) a populației din cauza invaziilor dușmane, a persecuțiilor politice sau a asupririi; timpul petrecut în această situație; băjenărie, băjenărit. [Var.: bejanie, bejenie s. f.] – Din sl. bĕžanije.

BĂȘICĂ, bășici, s. f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor și al animalelor, în care se strâng unele secreții ale organismului; vezică. Bășica fierii. ♦ Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat și întrebuințat ca pungă, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajută peștii la plutire. 2. Umflătură a pielii conținând o materie lichidă (seroasă). 3. Umflătură mică plină cu aer, care se face la suprafața lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticlă) în formă sferică. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) beșică s. f.] – Lat. *bessica(=vessica).

BĂTRÂN, -Ă, bătrâni, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care trăiește de mulți ani, care este înaintat în vârstă. ◊ Fată bătrână = fată rămasă nemăritată după vremea măritișului. ♦ (Despre fața sau înfățișarea cuiva) Care și-a pierdut frăgezimea, care trădează bătrânețe. 2. Care există de mult timp, de demult. II. S. m. și f. 1. Persoană în vârstă înaintată. ◊ Loc. adj. și adv. Din bătrâni = din vremea veche, din moși-strămoși. 2. (Fam., la m. sg.) Tată; (la f. sg.) mamă; (la m. pl.) părinți. – Lat. betranus (= veteranus).

BÂZĂ, bâze, s. f. Joc de copii în care partenerii lovesc pe la spate, pe rând, cu palma în palma așezată la subsuoara brațului opus a celui care se pune „bâză” și care trebuie să ghicească cine l-a lovit, în timp ce partenerii de joc strigă „bâzzz!”. – Bâz + suf. -ă.

BIBLIC, -Ă, biblici, -ce, adj. Care aparține Bibliei, privitor la Biblie; din timpul Bibliei, asemănător cu Biblia. ♦ Străvechi. – Din fr. biblique.

BILANȚ, bilanțuri, s. n. Tablou contabil al activului și pasivului unei intreprinderi sau al unei activități financiare pentru o anumită perioadă de timp. ♦ Fig. Rezultatul sintetic al unei activități desfășurate într-o perioadă dată. – Din germ. Bilanz. Cf. it. bilancio.

BILATERAL, -Ă, bilaterali, -e, adj. 1.Care are două părți (sau două laturi) opuse, simetrice. 2. Care privește în același timp două laturi sau aspecte (fundamentale) ale unui întreg. 3. (Despre date, contracte, convenții) Care obligă în mod reciproc părțile interesate. – Din fr. bilatéral.

BINIȘ, binișuri, s. n. Haină boierească lungă de ceremonie, cu mânecile largi și despicate, strânsă pe bust și largă în poale, căptușită cu blană și devenită cu timpul îmbrăcăminte a vechilor lăutari. [Var.: (înv. și reg.) beniș s. n.] – Din tc. biniș.

BIOMASĂ, biomase, s. f. Masă de substanță organică raportată la o anumită unitate de suprafață și de timp. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biomass, fr. biomasse.

BIVUAC, bivuacuri, s. n. 1. Staționare temporară a trupelor în afara localităților sau a taberelor; porțiunea de teren pe care se face această staționare. 2. (Rar) Adăpost al alpiniștilor sau al turiștilor (mai ales în timpul nopții). [Pr.: -vu-ac] – Din fr. bivouac.

BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj., s. f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este omenos, pașnic, prietenos; blajin. ♦ (Despre fapte, sentimente etc.) De om bun. ♦ (Despre animale) Care nu fuge de om; care nu se sperie. 2. Fig. (Despre timp, natură etc.) Care nu este aspru, care nu este excesiv, care este plăcut. II. S. f. (Pop.) Urticarie. – Lat. blandus.

BOLI, bolesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A zăcea bolnav, a fi bolnav timp îndelungat. – Din sl. bolĕti.

BONAPARTISM s. n. 1. Formă de dictatură apărută în Franța, în timpul lui Napoleon I. 2. Atașament față de bonapartism (1) sau față de conducerea lui Napoleon Bonaparte. – Din fr. bonapartisme.

BONETĂ, bonete, s. f. 1. Acoperământ de cap confecționat din pânză sau din stofă, fără boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucătari, medici, laboranți, militari etc. 2. (În sintagma) Bonetă frigiană = un fel de căciuliță de lână cu vârful îndoit înainte, devenită în timpul Revoluției Franceze (1789-1794) simbol al libertății. – Din fr. bonnet.

BONIFICAȚIE, bonificații, s. f. Bonificare. ♦ Avantaj acordat primilor clasați într-o cursă ciclistă pe etape, care constă în scăderea unor secunde sau minute din timpul realizat de aceștia în etapa respectivă. – Din fr. bonification.

BRADICHINEZIE s. f. 1. (Psih.) Încetinire generală a ritmului activității motrice. 2. (Med.) Bradichinezie (1) a astronauților în timpul zborului cosmic datorită imponderabilității. [Scris și: bradikinezie] – Din fr. bradykinésie.

BRÂU, (I) brâie, (II) brâuri, s. n. I. 1. Cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă țăranii. ♦ Fâșie de țesătură (de lână), de blană etc. pe care o poartă în jurul mijlocului (sub îmbrăcăminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjură ușile, ferestrele, fațadele etc. unei case. 4. Șir, lanț (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâuleț (2). [Var.: (pop.) brână s. f.] – Cf. alb. bres, brezi.

BREVET, brevete, s. n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat) prin care se conferă unei persoane o distincție, o calitate în virtutea căreia are anumite drepturi speciale. ◊ Brevet de invenție = document pe care organul de stat competent îl eliberează inventatorului sau persoanei căreia acesta i-a transmis drepturile sale și prin care se recunoaște dreptul acestora de a exploata exclusiv invenția un anumit timp; patentă. – Din fr. brevet.

BRIZĂ, brize, s. f. Vânt ușor care suflă regulat la țărmul mării, în timpul zilei de la mare spre uscat, iar în timpul nopții de la uscat spre mare; p. ext. adiere, boare. – Din fr. brise.

BUCATĂ, (I) bucăți, (II) bucate, s. f. I. 1. Parte tăiată, ruptă, desfăcută dintr-un corp solid, dintr-un întreg; dărab. ♦ (Determinat prin „de drum”, „de cale” sau presupunând această determinare) Distanță, porțiune. ♦ (Determinat prin „de vreme”, „de timp” sau presupunând această determinare) Interval, perioadă. ♦ (În limbajul comercial și în cel industrial) Exemplar, piesă, parte unitară dintr-un ansamblu, dintr-o mulțime de obiecte de același fel. ◊ Expr. A vinde (sau a cumpăra) cu bucata = a vinde (sau a cumpăra) cu amănuntul, în detaliu. A plăti cu bucata (sau, rar bucată) = a plăti munca după numărul de piese executate; a plăti în acord. A face ceva din bucăți = a confecționa, a încropi ceva din părți sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucată = om integru. 2. Operă (sau fragment unitar) literară sau muzicală de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ◊ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intenție un lucru neplăcut, un rău, a-i provoca o încurcătură. ♦ (Pop.) (Recoltă de) grâne, cereale. – Lat. buccata.

BUCLĂ, bucle, s. f. I. 1. Șuviță de păr răsucită în spirală; zuluf, cârlionț. 2. Porțiune de fir textil, răsucită în timpul tricotării, în formă de buclă (I 1). II. 1. Curbă dintr-un drum în serpentină. ♦ Cot al unui curs de apă. 2. Piesă metalică pe care se fixează, prin îndoire, capătul unui cablu. 3. (În sintagma) Buclă digitală = aparat electronic folosit pentru redarea infinită a unei secvențe sonore înregistrate. – Din fr. boucle.

BUGETAR, -Ă, bugetari, -e, adj. Care aparține bugetului¹, privitor la buget¹, prevăzut în buget¹, de buget¹. ◊ Instituție bugetară = instituție ale cărei cheltuieli sunt acoperite în întregime sau parțial de la buget¹. An (sau exercițiu) bugetar = perioadă de timp (de un an) pentru care se întocmește și se execută bugetul¹ unui stat. [Var.: (rar) budgetar, -ă adj.] – Din fr. budgétaire.

BUIESTRU, -IASTRĂ, buieștri, -iestre, s. m., s. n., adj. 1. S. n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte. 2. Adj., s. m. Buiestraș. 3. Adj. Nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic. – Et. nec.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

BURSĂ¹, burse, s. f. Alocație bănească (lunară) acordată de stat, de o instituție etc. unui elev sau unui student, pentru a-și acoperi cheltuielile de întreținere în timpul studiilor; întreținere gratuită acordată de stat, de o instituție etc. unui elev sau unui student stipendiu. – Din fr. bourse.

CA¹ adv., interj. A. Adv. I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații) 1. La fel cu, cum (e), precum (e), după cum (e). O carte ca cea din raft. ◊ Expr. Ieri ca (și) astăzi = totdeauna. Ca (și) cum = parcă. ♦ Cât. Înalt ca bradul. 2. Aproape, cam, aproximativ. ◊ Expr. Ca mâine(-poimâine) = în curând. Ca ieri(-alaltăieri) = de puțin timp. 3. Decât. E mult mai frumos ca acesta. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) În felul..., cum e obiceiul, cum se știe. Tinerii, ca tinerii, se zbenguiesc. ◊ Expr. Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... ♦ Treacă-meargă, fie. Ziua, ca ziua, trece vremea mai repede. 2. În calitate de..., fiind... El înainte, ca ghid, iar noi după el, ca vizitatori. ♦ În loc de..., drept... Se poate socoti ca răsplată. ◊ Expr. (Fam.) Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? 3. Cu privire la..., în ce privește... Ca formă, lucrarea este bine prezentată. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: râși, urși, vulpi. B. Interj. (Reg.) Ia! Ei! Ca dă-te mai încoace și mai spune o dată. – Lat. quam.

CALAJ, calaje, s. n. 1. Imobilizare a unui organ de mașină. 2. Așezare la orizontală a suportului unui aparat topografic de vizare. 3. Mod de așezare a aripii sau a ampenajului față de fuzelajul unui avion. 4. Adîncime la care se scufundă în apă o navă. 5. Postament de grinzi de pe o cală¹ (2), pe care se fixează navele în timpul construcției sau reparațiilor. – Din fr. calage.

CALEDONIANĂ adj. (În sintagma) Orogeneza caledoniană = totalitatea mișcărilor de cutare a scoarței terestre petrecute în timpuri străvechi și care au dat naștere munților din Scoția, Scandinavia etc. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calédonienne.

CALENDAR, calendare, s. n. 1. Sistem de împărțire a timpului în ani, luni și zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 2. Indicator sistematic (în formă de carte, agendă sau tablou) al succesiunii lunilor și zilelor unui an. ◊ Expr. A face (cuiva) capul calendar = a zăpăci (pe cineva), spunându-i foarte multe lucruri. A se uita ca mâța (sau ca pisica)-n calendar = a privi (la ceva) fără a pricepe nimic. 3. Publicație cu caracter variat, care apare o dată pe an, cuprinzând cronologia zilelor anului și diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, științific etc. [Var.: (pop.) călindar s. n.] – Din lat. calendarium.

CALOIAN s. m. Obiect de ritual folcloric în forma unui om de lut împodobit cu flori, care, în timp de secetă, se îngropa sau se arunca în apă ca să aducă ploaie. [Pr.: -lo-ian] – Cf. sl. kalenŭ.

CALÝPSO s. n. Dans modern în doi timpi, originar din Jamaica. – Din engl. calypso.

CAMPA, campez, vb. I. Intranz. (Rar; despre militari sau turiști) A sta un timp în corturi. – Din fr. camper.

CAMPANIE, campanii, s. f. 1. Totalitatea operațiilor executate de forțele armate ale unei țări sau de o parte a lor, pe un câmp de luptă, într-o anumită perioadă de timp, cu scopuri strategice parțiale. ◊ Loc. adj. De campanie = destinat să fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai ușor transportat. 2. Acțiune organizată după un anumit plan, în vederea realizării unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumită perioadă de timp; p. ext. timpul cât durează această acțiune. Campanie electorală. Campanie agricolă. ◊ Campanie de presă = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presă, în favoarea sau împotriva unei situații, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.

CAMUFLA, camuflez, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) ascunde vederii inamicului. ♦ Tranz. A acoperi și a ascunde o sursă de lumină, pentru ca razele ei să nu străbată afară în timpul nopții. 2. Fig. A (se) ascunde, a (se) deghiza, a (se) masca. – Din fr. camoufler.

CAMUFLAT, -Ă, camuflați, -te, adj. Ascuns vederii inamicului. ♦ (Despre o sursă de lumină) Acoperit (ca să nu străbată razele în timpul nopții). ♦ Fig. Deghizat, mascat. – V. camufla.

CANTONA, cantonez, vb. I. Intranz. 1. A se instala pentru un timp oarecare într-un cantonament. 2. A rămâne pe loc. 3. Refl. (Fig.) A se limita. – Din fr. cantonner.

CANTONAMENT, cantonamente, s. n. 1. Staționare vremelnică (a unor unități militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalați cei cantonați. 2. Loc de cazare special amenajat și perioada de timp în care o echipă sau un lot de sportivi se pregătesc în comun (în vederea participării la o competiție de amploare). – Din fr. cantonnement.

CANȚONĂ, canțone, s. f. 1. Poezie lirică italiană medievală, de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesă instrumentală. – Din it. canzone.

CAPĂ, cape, s. f. 1. Pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. ◊ Expr. De capă și spadă = (despre filme, opere literare etc.) de aventuri cu multe dueluri, înfruntări violente etc. 2. Dispozitiv de protecție aplicat la mașini, ferăstraie etc. pentru a preîntâmpina accidentele. 3. (Mar.) Orientare a unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic, cu vânt foarte puternic. – Din fr. cape.

CARBOXIHEMOGLOBINĂ s. f. Combinație stabilă între oxidul de carbon și hemoglobină, care se formează în timpul intoxicației cu oxid de carbon. – Din fr. carboxyhémoglobine.

CARIERĂ², cariere, s. f. Profesiune, ocupație; domeniu de activitate; timp cât cineva lucrează într-un anumit domeniu. ♦ Etapă, treaptă în ierarhia socială sau profesională. ♦ Poziție în societate, situație bună. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.

CARMANIOLĂ, carmaniole, s. f. 1. Cântec și dans francez din timpul Revoluției Franceze din 1789-1794. 2. Vestă scurtă purtată în timpul Revoluției Franceze. – Din fr. carmagnole.

CARTIER, cartiere, s. n. 1. Parte a unui oraș deosebită de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) și care formează o unitate organică. ♦ Locuitorii acestei părți a orașului. 2. Parte din comandamentul unei mari unități, compusă din personalul de deservire și din mijloacele de transmisiuni. ◊ Marele cartier general = (în timp de război) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul său suprem. ♦ Loc (întărit) unde staționează trupele timp mai îndelungat în vederea efectuării de exerciții practice pe teren, cu efective mari de unități; tabără. 3. Fiecare dintre părțile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupă. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.

CASNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care ține de casă¹, de gospodărie. ◊ Industrie casnică = activitate industrială neevoluată, desfășurată în mod auxiliar în gospodărie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obținerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care își petrece timpul liber acasă, în familie. II. 1. S. f. Femeie care se ocupă numai cu gospodăria; gospodină. 2. S. m. (Rar) Căsean. – Casă¹ + suf. -nic.

CASTING s. n. Concurs sportiv în care participanții au dreptul la un număr de aruncări la țintă, cu lanseta, într-un timp limitat. – Din engl. casting.

CATAMENIAL, -Ă, catameniali, -e, adj. (Med.) Care se produce în timpul sau imediat înaintea menstruației. [Pr.: -ni-al] – Din fr. cataménial.

CAZULCĂ, cazulci, s. f. Unealtă pentru pescuitul peștilor răpitori în timpul iernii sub gheață. – Et. nec.

CĂIMĂCĂMIE, căimăcămii, s. f. Formă de guvernământ provizoriu instituită în timpul cât tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; locotenență domnească; p. ext. timpul cât dura această formă de guvernământ. – Caimacam + suf. -ie.

CĂLDURĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. (Sport) Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány.

CĂRAT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra.

CÂND adv., conj. I. Adv. (În propoziții interogative) În ce moment? în care perioadă de timp? Când a sosit? ◊ Expr. Când și când sau din când în când = câteodată, uneori. Când..., când... = câteodată..., altă dată...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propoziție temporală) a) În momentul sau în vremea în care... Când a văzut-o, s-a bucurat. b) După ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., până (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Deși; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu ești nepăsător. e) Și (deodată). Au ajuns, când, ce să vezi? 2. (Introduce o propoziție atributivă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii. ◊ Expr. A (nu) avea când să... = a (nu) avea timpul material necesar să... 3. (Introduce o propoziție cauzală cu nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, odată ce. Când știa că trebuie să plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, de. Ce să spui când nu ai nimic de spus? ◊ Expr. Ca și când = parcă. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi când să vin. – Lat. quando.

CÂNTAR, cântare, s. n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutății unui obiect sau a unei ființe, de obicei a unei mărfi. ◊ Expr. A trage la cântar = a) a cântări (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanță. ♦ Cântărire. Înșală la cântar. 2. Unitate pentru măsurarea greutăților folosită în trecut, a cărei valoare a variat în timp și pe regiuni. – Din tc. kantar.

CÂRD, cârduri, s. n. 1. Grup mare de animale mamifere, de păsări, de pești de același fel, care se află împreună. 2. (De obicei peior.) Ceată (mare) de oameni. ◊ Expr. A se pune (sau a intra) în cârd cu cineva = a se asocia, a se întovărăși cu cineva (în vederea unor acțiuni reprobabile). 3. (Fam.) Mulțime, șir (de ani, de zile). ◊ Loc. adv. De (la) un cârd de vreme = de un timp încoace. Un cârd de ani = foarte mulți ani. – Din scr. krd.

CÂRJĂ, cârje, s. f. 1. Băț cu partea superioară bifurcată, fixată sub braț, de care se sprijină în timpul mersului oamenii infirmi. 2. Baston (încovoiat în partea superioară); spec. baston care servea ca simbol al puterii sau care servește ca simbol al unei demnități. 3. (Anat.; în sintagma) Cârja aortei = porțiunea curbată pe care o prezintă artera, după ieșirea din inimă. [Pl. și: cârji] – Din sl. kryži „cruce”.

CÂRNELEAGĂ, cârnelegi, s. f. (În religia ortodoxă, de obicei la pl.) Săptămâna antepenultima din dulcele Crăciunului, în timpul căreia credincioșii pot mânca de dulce miercurea și vinerea. – Lat. carnem ligat.

CÂȘLEGI s. f. pl. Interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creștinii pot mânca de dulce. – Lat. caseum ligat.

CÂȘTIGA, câștig, vb. I. 1. Tranz. A obține bani sau alte bunuri materiale (prin muncă, prin speculații, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obține experiență, cunoștințe etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câștigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obține, a cuceri victoria (într-o competiție sportivă, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-și spori conținutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât..., cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

CÂTEODATĂ adv. Din timp în timp, când și când, uneori. – Câte + o + dată.

CÂTVA, CÂTĂVA, câțiva, câteva, pron. nehot., adj. nehot. Un număr mic, o cantitate sau o parte mică (dintr-un număr, o cantitate sau o parte mai mare). ♦ (Adverbial) Puțin timp, nu prea multă vreme. – Cât + va (= vrea).

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.

CEAI, (1) s. m., (2, 3, 4) ceaiuri, s. n. 1. S. m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei băuturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. restr. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S. n. (De obicei urmat de determinări care arată felul) Băutură obținută prin macerația, infuzia sau decocția frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S. n. Timpul, masa (de dimineață) la care se bea ceaiul (2). 4. S. n. Reuniune între prieteni, în cursul după-amiezii, la care se servește ceai (2) sau diferite gustări și se dansează. – Din rus. čai.

CEANGĂU, ceangăi, s. m. (La pl.) Nume dat populației de grai românesc și maghiar și de religie catolică, emigrată de-a lungul timpului din sud-estul Transilvaniei în Moldova (mai ales în județul Bacău); (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Din magh. csángó.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putință, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spațiu, distanță care se poate parcurge în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București. ◊ Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt marcate pe cadranul și cu acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează cuiva succes când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul morții = a se agita; a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Ceas electronic = ceas a cărui funcționare se bazează pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicată prin cifre afișate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anunțată verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrărilor de semnal orar și a unor informații vorbite asociate, folosit pentru anunțarea orei exacte în rețeaua telefonică. Ceas solar = suprafață mărginită de numere, având în centru o tijă a cărei umbră indică cu aproximație orele zilei; cadran solar. ◊ Expr. A merge ca ceasul = (despre mașini, aparate etc.) a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CELA, CEEA, ceia, celea, pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] – Din acela, aceea (cu afereza lui a).

CELĂLALT, CEALALTĂ, ceilalți, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai depărtat dintre amândoi, al doilea; ălălalt, aialaltă. ◊ (Adjectival) Acolo, în partea cealaltă. 2. (La pl.) Toți cei care sunt de față sau care pot fi luați în considerație, afară de cel sau cei amintiți în mod special sau scoși din discuție. ◊ (Adjectival) Ceilalți oaspeți. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Imediat următor altuia. Luna cealaltă. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalți, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealaltă pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= ăllalt).

CELOSTAT, celostate, s. n. Mecanism care urmărește mișcarea diurnă a unui astru, transmițându-i imaginea cu ajutorul unei oglinzi, tot timpul în aceeași direcție. – Et. nec.

CEPĂIT, cepăituri, s. n. (Rar) Faptul de a cepăi; zgomotul produs de încălțăminte în timpul mersului. – V. cepăi.

CERERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. 1. Solicitare; rugăminte. 2. Pretenție, exigență; revendicare. 3. Căutare, cerință; cantitate de bunuri și de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ◊ Cerere solvabilă = (în economia de mărfuri) cerință de mărfuri și de servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicită. 4. Sesizare adresată unui organ de jurisdicție sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoașterea sau apărarea unui drept. ♦ (Concr.) Petiție. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci când este supusă unui proces de curățare biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.

CESCUȚ, cescuțuri, s. n. (Reg.) Timp foarte scurt; clipă. – Din ceas.

CHARTREUSE s. n. Sort de lichior obținut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante, care apoi se distilează, se amestecă cu sirop de zahăr, se îmbuteliază și se păstrează mai mult timp pentru desăvârșirea aromei. [Pr.: șartröz] – Cuv. fr.

CHELTUI, cheltuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A da o sumă de bani pentru a cumpăra sau a plăti ceva, pentru a ajuta pe cineva etc.; (peior.) a risipi, a irosi banii pe ceva, cu cineva etc. 2. A consuma, a folosi energie, timp etc. – Din magh. költeni.

CHENZINĂ, chenzine, s. f. 1. Salariu pe care cineva îl primește la fiecare jumătate de lună. 2. Perioadă de timp care trece între o chenzină (1) și alta. – Din fr. quinzaine.

CHIM, chimuri, s. n. Masă semilichidă de alimente parțial digerate, care se găsește în timpul digestiei în stomac și în duoden. – Din fr. chyme.

CHIMILUMINESCENȚĂ s. f. Luminescență produsă în timpul unei reacții chimice. [Var.: chemoluminescență s. f.] – Din fr. chimiluminescence.^[1]

CHINDIE, chindii, s. f. 1. (Pop.) Timp al zilei către apusul soarelui. ♦ Loc de pe bolta cerească unde se află soarele pe înserat. 2. Numele unui dans popular asemănător cu sârba; melodie după care se execută acest dans. – Din tc. ikindi.

CHINONIC, chinonice, s. n. Cântare bisericească liturgică executată în timp ce se împărtășește preotul ce oficiază slujba. – Din ngr. kinonikón [troparion] „[cântare] cântată în comun”.

CHIUITURĂ, chiuituri, s. f. 1. Faptul de a chiui; chiot, chiuit (1). 2. Versuri cu aluzii satirice sau glumețe, strigate în timpul executării dansurilor populare; strigătură, chiuit (2). [Pr.: chi-u-] – Chiui + suf. -tură.

CICLU, cicluri, s. n. 1. Succesiune de fenomene, stări, operații, manifestări etc. care se realizează într-un anumit interval de timp și care epuizează, în ansamblul lor, evoluția unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, acțiunilor etc. legate între ele. ◊ Ciclu anual = perioadă de un an în care pământul face o rotație completă în jurul soarelui. Ciclu solar = perioadă de 28 de ani după expirarea căreia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleași zile din săptămână. Ciclu de conferințe (sau de lecții etc.) = serie de conferințe (sau de lecții etc.) care tratează diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Și în sintagma ciclu menstrual) Menstruație, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagramă care reprezintă un ciclu (1). ♦ Grup de producții (literare, muzicale) care au o temă comună. 2. Lanț închis de atomi din molecula unei substanțe. 3. Valorile succesive pe care le capătă o mărime periodică în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.) ieșit din uz la noi; în construcția) Cicli pe secundă = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.

CILINDREE s. f. 1. Volumul cilindrului unei mașini de forță cu piston, cuprins între cele două poziții opuse ale pistonului. 2. Cantitate de gaze introdusă în cilindrul unui motor cu ardere internă în timpul cursei de admisiune. – Din fr. cylindrée.

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

CREPUSCUL, crepuscule, s. n. 1. Sfârșit de zi; înserare, amurg. ♦ Fig. Declin, sfârșit. 2. Perioadă de timp înainte de răsăritul soarelui; auroră. 3. Lumină slabă, semiîntuneric. – Din fr. crépuscule, lat. crepusculum.

CROMOZOM, cromozomi, s. m. (Biol.) Corpuscul al nucleului, purtător al caracterelor ereditare, care se formează în timpul diviziunii celulei și care este variabil ca formă la fiecare specie. – Din fr. chromosome.

DATĂ, date, s. f. I. Timpul precis (exprimat în termeni calendaristici) când s-a produs sau urmează să se producă un eveniment. ♦ Indicația acestui timp pe un act, pe o scrisoare etc. (pusă la întocmirea lor). II. Fiecare dintre numerele, mărimile, relațiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sunt obținute în urma unei cercetări și urmează să fie supuse unei prelucrări. – Din fr. date.

DATINĂ, datini, s. f. 1. Obicei sau deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni; tradiție, uzanță. 2. (Rar) Regulă, tipic. – Din sl. dĕdina „moștenire”.

DEFETISM s. n. 1. Opinia, părerea, atitudinea celui ce nu are încredere în reușita unei acțiuni; lipsă de încredere. 2. Infracțiune care constă în lansarea, răspândirea sau publicarea, în timp de război, de zvonuri sau informații false, exagerate sau tendențioase, relative la situația economică, politică și socială a țării. – Din fr. défaitisme.

DESCHIDERE, deschideri, s. f. I. Acțiunea de a (se) deschide și rezultatul ei. ♦ (La șah) Primele mișcări cu care începe o partidă. ♦ (Sport) Trecere a mingii de către un jucător unui coechipier, pentru a întreprinde o acțiune ofensivă. ◊ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanța, depărtarea dintre fălcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanța orizontală dintre marginile spațiului unui gol. 2. Spațiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare și aerisire sau pentru circulație. ♦ Locul unde apare sau unde se formează o deschizătură, o gaură, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafață rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoarței pământului. ◊ Deschidere geologică = loc unde apar, la suprafața pământului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Lărgimea canalului fonator în timpul articulării unui sunet. [Var.: (pop.) deșchidere s. f.] – V. deschide.

EVANGHELIE, evanghelii, s. f. Parte a Bibliei, recunoscută numai de creștini, care cuprinde viața și învățătura lui Cristos. ♦ Evangheliar. ◊ Expr. Literă (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoială. A-și băga (sau vârî) capul (sănătos sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie = a-și cauza singur neplăceri, încurcături. ♦ Fiecare dintre capitolele din acestă carte, care se citesc în timpul serviciului religios creștin. [Var.: (pop.) vanghelie s. f.] – Din sl. evangelije.

FENOMENOLOGIE s. f. 1. Curent în filozofie care își propune să studieze fenomenele conștiinței prin prisma orientării și a conținutului lor, făcând abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social. 2. (La Hegel) Teorie filozofică în care se afirmă primatul conștiinței asupra existenței și se încearcă în mod rațional descrierea procesului dezvoltării conștiinței. 3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. – Din fr. phénoménologie.

FRICATIV, -Ă, fricative, adj. n. și f.^[1] (În sintagma) Consoană fricativă (și substantivat, f.) sau sunet fricativ = consoană sau sunet la a căror pronunțare canalul fonator se strâmtează astfel încât aerul să se poată scurge tot timpul emisiunii; consoană constrictivă sau sunet constrictiv. – Din fr. fricatif. modificată

GALACTOREE, galactoree, s. f. (Med.) Secreție continuă de lapte în timpul sau după încetarea alăptării. – Din fr. galactorrhée.

GALOP, galopuri, s. n. 1. Mersul cel mai rapid al calului, alcătuit dintr-o succesiune de salturi. 2. Dans foarte rapid, cu mișcări în doi timpi și cu un ritm sacadat; melodie după care se execută acest dans. – Din fr. galop, it. galoppo.

GARNIZOANĂ, garnizoane, s. f. 1. Unitate sau ansamblu de unități și de instituții militare stabilite într-o localitate sau (în timp de război) într-un loc întărit pentru a-l apăra; p. ext. localitate în care sunt stabilite aceste unități și instituții. 2. Conducere a unei garnizoane (1). – Din fr. garnison.

GAVOTĂ, gavote, s. f. Vechi dans francez în doi timpi, cu mișcare moderată; melodie după care se execută acest dans. ♦ Parte dintr-o suită instrumentală care folosește ca model această melodie. – Din fr. gavotte.

GAZA, gazez, vb. I. Tranz. 1. A expune un spațiu limitat acțiunii unor gaze toxice pentru distrugerea anumitor organisme vii dăunătoare (paraziți, șoareci, insecte). 2. A lansa gaze toxice într-o zonă în timp de război pentru a distruge în masă; a expune o persoană sau un grup de persoane acțiunii gazelor toxice într-o încăpere închisă pentru a le ucide. – Din fr. gazer.

GĂLEATĂ, găleți, s. f. 1. Vas de lemn, de metal etc. de forma unui trunchi de con cu baza mare în partea superioară, cu toartă, folosit pentru transportul (și păstrarea) unor lichide, unor materiale granulare sau pulverulente etc.; conținutul acestui vas; căldare. ◊ Expr. A ploua (sau a turna) cu găleata = a ploua foarte tare, torențial. 2. Veche măsură de capacitate pentru lapte, cereale etc., a cărei valoare a variat în timp, pe regiuni și pe substanțe; conținutul acestei măsuri. 3. Dijmă în grâne care se percepea în evul mediu, în țările române. – Lat. galleta.

GĂZDUI, găzduiesc, vb. IV. 1. Tranz. A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost (și mâncare). 2. Intranz. A rămâne (să locuiască și să mănânce) câtva timp în casa cuiva. – Gazdă + suf. -ui.

GELAȚIE s. f. Variația limitei de curgere reală a gelului din noroaiele de foraj în funcție de timp. – Din fr. gélation, engl. gelation.

GENERAȚIE, generații, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. ◊ Expr. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care aparțin aceleiași specii sau rase și care s-au născut în același an. 3. (în sintagma) Teoria generației spontanee = teorie materialistă naivă conform căreia din materii minerale sau organice pot lua naștere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.

GEOSINCLINAL, geosinclinale, s. n. Regiune mobilă a scoarței terestre care suferă, în cursul timpului geologic, o scufundare intensă, însoțită de manifestări vulcanice și de acumulare a unor serii de depozite sedimentare de mare grosime, transformându-se ulterior într-un lanț muntos cutat, ca urmare a mișcărilor tectonice. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géosynclinal.

GERMINAL s. m. A șaptea lună a anului, de la 21 martie la 18 aprilie, în calendarul adoptat în timpul Revoluției Franceze din 1789-1794. – Din fr. germinal.

GESTICULA, gesticulez, vb. I. Intranz. A face mai multe gesturi (cu mâinile) în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva. – Din fr. gesticuler, lat. gesticulari.

GHETRĂ, ghetre, s. f. 1. Învelitoare de postav, de fetru etc. care acoperă glezna și partea de deasupra a încălțămintei bărbătești. 2. Fâșie de piele care servește la protecția gleznei muncitorilor metalurgiști, în timpul lucrului. – Din fr. guêtre.

GHIN, ghinuri, s. n. 1. Daltă cu tăiș semicircular, folosită de dogari și rotari. 2. Cuțit cu lama curbată în formă de unghie, cu care se cioplește lemnul (în timpul sculptării lui). 3. Cazma îndoită pe amândouă laturile. – Et. nec.

GIRONDIN, girondini, s. m. Membru al unei grupări politice din Franța în timpul Revoluției de la 1789-1794, care, preluând puterea, s-a situat pe poziții moderate, împotriva exceselor revoluției. – Din fr. Girondin.

GNOMIC, -Ă, gnomici, -ce, adj. 1. (Despre scrieri) Care cuprinde maxime, sentințe, reflecții, sfaturi morale. ◊ Poeți gnomici = poeți din Grecia (și din Roma) antică, autori ai unor opere gnomice (1). 2. (Lingv.; despre unele timpuri verbale) Care indică acțiunea sub formă generală sau care se îndeplinește indiferent de timp. – Din fr. gnomique.

GOGI, gogesc, vb. IV. Intranz. (Pop. și fam.) A fi suferind, bolnav (o perioadă mai lungă), fără a prezenta simptome clare și de obicei fără a cădea la pat; a purta o boală pe picioare timp mai îndelungat. – Et. nec.

GRĂBIT, -Ă, grăbiți, -te, adj. (Despre oameni) Care se grăbește, care merge foarte repede (pentru a ajunge undeva la timp). – V. grăbi.

GRĂDINĂ, grădini, s. f. 1. Suprafață de teren arabil, de obicei îngrădită, pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obținerii unor produse; grădinărie. ◊ Expr. O grădină de om = om plăcut, simpatic. 2. Suprafață de teren plantată (și amenajată cu alei, bănci etc.) care servește ca loc de agrement sau care are rol decorativ. ◊ Grădină botanică = instituție științifică dotată cu o suprafață de teren pe care sunt cultivate (în scopul prezentării și studierii) colecții de plante vii. Grădină zoologică = instituție științifică dotată cu o suprafață de teren pe care sunt crescute (spre a fi expuse publicului sau studiate) animale vii din diverse regiuni ale pământului. ♦ Grădină de vară = restaurant amenajat în timpul verii în aer liber. 3. (În sintagmele) Grădină de copii = grădiniță (de copii). Grădină sezonieră = grădină de copii care funcționează în mediul rural în timpul muncilor agricole. – Din bg., scr. gradina.

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

GRIPA, gripez, vb. I. 1. Refl. și intranz. (Despre piese de motoare și despre motoare; la pers. 3) A se bloca în timpul funcționării. ◊ Tranz. fact. Ungerea defectuoasă a gripat motorul. 2. Refl. și tranz. fact. A (se) îmbolnăvi de gripă. – Din fr. gripper.

GRIZU s. n. Amestec natural gazos, inflamabil și explozibil, în care predomină metanul și care se degajă în timpul lucrărilor miniere. – Din fr. grisou.

GROMOVNIC, gromovnice, s. n. Carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri asupra sorții omului și asupra stării timpului pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. – Din sl. gromovĭnŭ.

GUINEE, guinee, s. f. Veche monedă engleză (de aur), a cărei valoare a variat în timp. [Pr.: gu-i-] – Din engl. guinea, fr. guinée.

GUSTA, gust, vb. I. I. Tranz. și intranz. 1. A lua puțin dintr-o mâncare sau dintr-o băutură spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli (pentru puțin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A prețui, a-i plăcea cuiva ceva. – Lat. gustare.

GUȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Porțiune mai dilatată, în formă de pungă, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ◊ Compus: gușa-porumbului (sau -porumbelului) = a) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui, cu fructul în formă de bobițe negre (Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee cu flori albe, cu fructul o capsulă (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajută, împreună cu mușchii respectivi, la respirație. ♦ (La reptile) Bărbie. 3. (La oameni) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură. 4. Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ◊ Expr. A râde din gușă = a râde afectat, forțat. A vorbi din gușă = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blăni sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi. – Lat. geusiae.

HALAT, halate, s. n. 1. Haină lungă de pânză, de molton etc. care se poartă în timpul lucrului, din motive de igienă sau pentru a proteja îmbrăcămintea. 2. Haină comodă, lungă și largă, care se poartă în casă. ◊ Halat de baie = halat confecționat dintr-o țesătură absorbantă și care se îmbracă la ieșirea din baie. ♦ Haină lungă și largă purtată de orientali. – Din bg., rus. halat.

HATMAN, hatmani, s. m. (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei; mare spătar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanți ai oștilor polone și ai celor căzăcești; persoană având acest titlu. [Acc. și: hatman] – Din pol. hetman.

HELIOGRAF, heliografe, s. n. Nume dat mai multor aparate, servind la: a) reproducerea, prin copiere, a desenelor executate pe hârtie de calc cu ajutorul unei hârtii speciale impregnate cu o soluție sensibilă la lumină, developarea făcându-se cu vapori de amoniac; b) transmiterea semnalelor luminoase prin dirijarea, cu ajutorul unei oglinzi, a reflectării razelor solare; c) măsurarea puterii calorice a Soarelui și înregistrarea perioadelor din zi cu timp însorit; d) fotografierea Soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliographe.

HELIOSCOP, helioscoape, s. n. Aparat sau dispozitiv optic care se atașează la o lunetă pentru a proteja vederea în timpul observării soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. hélioscope.

HELIOTERMIE, heliotermii, s. f. Fenomen fizic care constă în păstrarea mai mult timp a căldurii înmagazinate în apa sărată a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorită prezenței la suprafața lacurilor a unui strat izolator de apă dulce, care împiedică iradierea căldurii în atmosferă. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.

HEMATOZĂ, hematoze, s. f. Transformare a sângelui venos în sânge arterial prin eliminarea bioxidului de carbon și prin fixarea oxigenului din aerul introdus în plămâni în timpul respirației; oxigenare (2). – Din fr. hématose.

HEMOFILIE, hemofilii, s. f. Boală ereditară, transmisă de mamă numai băieților, care constă într-o predispoziție spre hemoragie, cauzată de prelungirea timpului de coagulare a sângelui. – Din fr. hémophilie.

HEMOGENIE, hemogenii, s. f. Boală a sângelui, mai frecventă la femei, caracterizată prin scăderea numărului trombocitelor, purpură² hemoragică, creșterea timpului de sângerare etc. – Din fr. hémogénie.

HEMOSTAZĂ, hemostaze, s. f. Oprire a unei hemoragii (prin procedee medicale sau chirurgicale), mai ales în timpul unei intervenții chirurgicale. – Din fr. hémostase.

HIBERNACUL, hibernaculi, s. m. (Bot.) Mugure metamorfozat și caduc, care constituie partea de rezistență în timpul iernii a unor plante acvatice. – Din fr. hibernacle.

HIDRANT, hidrante, s. n. Dispozitiv la conductele de distribuție a apei sub presiune, care permite deschiderea și închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în același timp. [Pl. și: (m.) hidranți] – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.

HIDROLOGIC,^[1] -Ă, hidrologici, -ce, adj. Care aparține hidrologiei, care se referă la hidrologie. ◊ Bilanț hidrologic = raportul dintre cantitatea de apă primită și cea cedată pe un teritoriu într-un anumit timp din precipitații atmosferice, din scurgerea apei la suprafață și din evaporare. Regim hidrologic = variație în timp a unei cantități de apă care trece printr-o secțiune a unui râu. – Din fr. hydrologique. corectat(ă)

HIDROMODUL, hidromoduli, s. m. Debit de apă exprimat în litri pe secundă, necesar în timpul unui sezon pentru irigarea suprafeței de un hectar, calculat pentru fiecare cultură agricolă. – Din fr. hydromodule.

HIPNOPEDIE s. f. Ansamblu de procedee care permit ușurarea memorării în timpul somnului. – Din fr. hypnopédie.^[1] corectat(ă)

HIPNOZĂ, hipnoze, s. f. Stare asemănătoare cu somnul sau cu somnambulismul, provocată artificial prin sugestie, în timpul căreia controlul conștient asupra propriei comportări și contactul cu realitatea slăbesc, acțiunile celui hipnotizat fiind supuse voinței hipnotizatorului. ♦ Fig. Fascinație. – Din fr. hypnose.

HIPOSTAZĂ, hipostaze, s. f. Stagnare a sângelui în vasele capilare ale membrelor inferioare ale corpului sau în plămânii bolnavilor care au stat mult timp în pat. – Din fr. hypostase.

HISTORIOGRAMĂ, historiograme, s. f. Grafic care consemnează evoluția în timp a unui fenomen; cronogramă. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiogramme.

HOLTEIE s. f. Viață de holtei¹; timpul cât cineva este holtei¹; burlăcie. – Holtei¹ + suf. -ie.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros, care urmează după toamnă și precedă primăvara, cuprins între solstițiul de la 22 decembrie și echinocțiul de la 21 martie. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care se face iarna. ◊ Loc. adv. De cu iarnă = fiind încă iarnă. ♦ (Adverbial; în forma iarna) În timpul iernii. 2. Fig. An. – Lat. hiberna [tempora].

ICHI, ichiuri, s. n. (La jocul de arșice) Arșic mai mare (și plumbuit) cu care se lovesc celelalte arșice în timpul jocului. – Din tc. yek.

IERNA, iernez, vb. I. Intranz. A-și petrece iarna undeva. ♦ Tranz. A adăposti și a hrăni vitele în timpul iernii. – Lat. hibernare sau din iarnă.

IERNATIC, -Ă, iernatici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. (Ca) de iarnă, caracteristic iernii. 2. S. n. (Pop.) Iernat. ♦ (Concr.) Adăpost pentru oi în timpul iernii. 3. S. n. (Pop.) Hrană, nutreț pentru animale în timpul iernii. 4. S. n. Loc de adăpost pentru nave în timpul iernii. – Iarnă + suf. -atic.

IGUANODON, iguanodoni, s. m. (La pl.) Gen de reptile fosile uriașe, bipede, din ordinul dinozaurienilor, cu corpul terminat printr-o coadă enormă, care le servea drept sprijin în timpul șederii pe loc; (și la sg.) animal care face parte din acest gen. – Din fr. iguanodon.

IMEMORABIL, -Ă, imemorabili, -e, adj. Care este foarte îndepărtat în timp. – Din fr. immémorable, lat. immemorabilis.

IMPERFECT, -Ă, imperfecți, -te, adj. (Adesea adverbial) Lipsit de perfecțiune; cu defecte, cu lipsuri. ◊ Timp imperfect (și substantivat, n.) = timp verbal care aparține modului indicativ și care exprimă o acțiune din trecut, neterminată în momentul la care se referă vorbirea. – Din lat. imperfectus. Cf. fr. imparfait.

INCUB s. m. Spirit rău despre care se crede că chinuiește oamenii (mai ales femeile) în timpul somnului. – Din fr. incube.

INCUBAȚIE, incubații, s. f. 1. Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări sub influența anumitor factori fizici (temperatură, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau cu virușii unei boli și primele simptome ale bolii provocate de aceștia. [Var.: incubațiune s. f.] – Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.

INDICATOR, -OARE, indicatori, -oare, adj., s. n., s. m. I. 1. Adj. Care indică, care face cunoscut. II. 1. S. n. Aparat, instrument, dispozitiv care servește la indicarea anumitor mărimi, fenomene, informații etc. ◊ Indicator de pantă = inclinometru. Indicator de acord = ochi magic. 2. S. n. Semnal, simbol etc. care servește la indicarea direcției, distanței sau etapelor unui drum. 3. S. m. Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compoziției, structurii, schimbării în timp, al legăturii reciproce cu alte fenomene etc. 4. S. n. Text tipărit care servește ca îndrumător într-un anumit domeniu. Indicator de prețuri. 5. S. m. Substanță cu ajutorul căreia se determină caracterul acid sau bazic al altei substanțe ori sfârșitul unei reacții chimice. – Din fr. indicateur.

INERȚIE, inerții, s. f. 1. (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-și păstra starea de repaus sau de mișcare în care se află atât timp cât nu sunt supuse acțiunii unei forțe exterioare. 2. Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a reacționa slab sau cu întârziere la acțiunea factorilor externi. 3. Fig. Tendința unei persoane sau a unei colectivități de a rămâne în repaus, în inactivitate; lipsă de energie, indolență, apatie. 4. (Med.; în sintagma) Inerție uterină = lipsă de contracție și retractare a mușchiului uterin după naștere. – Din fr. inertie, lat. inertia.

INFANTERIE s. f. Una dintre armele de bază, caracterizată prin faptul că duce lupta pe jos; pedestrime. ◊ Infanterie moto = infanterie dotată cu auto vehicule pentru transportul personalului și al utilajului tehnic de luptă în timpul deplasărilor. Infanterie marină = parte din forțele maritime care luptă pe uscat în sprijinul unităților de marină. – Din rus. infanteriia, fr. infanterie.

INFINIT, -Ă, (1, 3) infiniți, -te, adj., s. m., (2) infinituri, s. n. 1. Adj. Care nu are margini, limite; nesfârșit², nemărginit, nemăsurat; p. ext. foarte mare, considerabil. ◊ (Adverbial) Infinit mai valoros decât... 2. S. n. Categorie care exprimă natura absolută a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitată în spațiu și în timp și inepuizabilă pentru cunoaștere; ceea ce nu are sau pare că nu are limită în spațiu sau în timp; nesfârșit¹. ◊ Loc. adv. La infinit = în chip nelimitat, fără încetare. 3. S. m. (Mat.) Mărime variabilă care poate lua valori mai mari decât orice mărime dată. – Din lat. infinitus, fr. infini.

INFRACȚIONALITATE s. f. Totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă de timp; criminalitate. [Pr.: -ți-o-] – Infracțional + suf. -itate.

INFUZIE, infuzii, s. f. 1. Soluție apoasă obținută dintr-o plantă prin opărirea ei cu apă clocotită, în scopul extragerii principiilor active pe care le conține; medicament astfel obținut. 2. Încrucișare a unei rase neameliorate cu o rasă ameliorată timp de una sau două generații. [Var.: infuziune s. f.] – Din fr. infusion, lat. infusio, -onis.

INOPORTUN, -Ă, inoportuni, -e, adj. Care nu este sau nu se întâmplă la timpul oportun; nepotrivit, neoportun. ♦ (Despre oameni) Care incomodează; neplăcut; plictisitor. – Din fr. inopportun, lat. inopportunus.

INSECTICID, -Ă, insecticide, adj., s. n. 1. Adj. Care ucide insectele dăunătoare sau parazite. 2. S. n. Substanță chimică, naturală sau sintetică, folosită pentru combaterea insectelor dăunătoare sau parazite. ◊ Insecticid remanent = substanță toxică care persistă un timp oarecare după aplicare, acționând în continuare asupra insectelor. – Din fr. insecticide.