ANGIOLUPOID s. n. tuberculoză cutanată atipică, situată de obicei pe față și pe nas, caracterizată prin plăci roșii. (< fr. angiolupoïde)

ATIPIC, -Ă adj. (cf. fr. atypique, cf. gr. a – fără, typos – model): în sintagma dialect atipic (v.).

atipic, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr atypique] 1 Care nu are particularitățile tipului. 2 Deosebit de tipul comun.

ATIPIC, -Ă adj. care nu prezintă caracterele tipului. (< fr. atypique)

ATIPIC, -Ă adj. Care nu prezintă caracterele tipului obișnuit. [< fr. atypique, cf. gr. a – fără, typos – model].

ATIPIC ~că (~ci, ~ce) Care nu este tipic. /<fr. atypique

atipic adj. → tipic

atipic adj. m., pl. atipici; f. atipică, pl. atipice

Atipic ≠ tipic

atipic adj. m., pl. atipici; f. atipică, pl. atipice

atipie sf [At: DEX² / Pl: ~ii / E: fr atypie] 1-2 Însușire de a fi atipic (1-2).

buieci, buiecesc, vb. refl. – (reg.) 1. (ref. la oameni) A fi neastâmpărat, plin de energie, activ. 2. (ref. la vegetație) A crește abundent. 3. (ref. la animale) A se comporta atipic, a se zbengui; a trage cu forță. – Din buiac (MDA).

CANCER, cancere, s. n. 1. Termen general care înglobează toate formele de tumori maligne ce se caracterizează printr-o creștere rapidă și atipică, cu tendința de invadare a țesuturilor vecine; neoplasm, (pop.) rac. 2. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci și bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.

DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent ('atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).

LEUCEMÍE (< fr. {i}: {s} leuco- + gr. haima „sânge”) s. f. Boală de sânge neoplazică, acută sau cronică (mieloidă sau limfoidă), caracterizată printr-o creștere anormală, de obicei intensă, a leucocitelor (până la 500.000 pe mm³) și prin prezența elementelor imature sau atipice, datorită tulburării procesului de maturație al acestor celule. Boala se manifestă prin anemie, febră, hemoragii, mărirea splinei și a ganglionilor limfatici, scăderea rezistenței la infecții etc. Sin. leucoză, mieloză.

OSTEOPLAZIE s. f. neoformație osoasă atipică. (< fr. ostéoplasie)

PAPANICOLAU, Georges Nicholas (1883-1962), medic american de origine greacă. Cercetări privind anatomocitologia cancerului uterin. – Testul P. = examen microscopic al celulelor de descuamare prelevate de pe colul uterin și fixate în frotiuri pe lamă. Este unul dintre mijloacele de depistare precoce a cancerului de col uterin, care se caracterizează prin apariția unor celule atipice, cu nuclei mari, intens colorați, unii fiind surprinși în mitoză.

PARATUBERCULOZĂ s. f.. 1 formă de tuberculoză atipică. 2. boală infecțioasă la rumegătoare, provocată de un microb înrudit cu bacilul tuberculozei. (< fr. paratuberculose)

poznít, -ă, pozniți, -te, adj. 1. Ciudat, ieșit din comun, atipic, bizar: „Aceștia vor locui pământul mai departe și așa vor fi ei, micuți și slăbuți, nu așa de pozniți și mari ca noi” (Bilțiu, 1999: 148). 2. Glumeț. – Din pozni (MDA).

poznit, -ă, pozniți, -te, adj. – 1. Ciudat, ieșit din comun, atipic, bizar: „Aceștia vor locui pământul mai departe și așa vor fi ei, micuți și slăbuți, nu așa de pozniți și mari ca noi” (Bilțiu, 1999: 148; Bârsana). 2. Glumeț. – Din pozni (< poznă) (MDA).

poznit, -ă, adj. – Ciudat, ieșit din comun, atipic, bizar: „Aceștia vor locui pământul mai departe și așa vor fi ei, micuți și slăbuți, nu așa de pozniți și mari ca noi” (Bilțiu 1999: 148; Bârsana). – Din poznă „situație curioasă, ciudată”.

RETICULOSARCOM s. n. tumoare malignă produsă de celulele reticulare atipice. (< fr. réticulo-sarcome)

RETICULÓZĂ (< fr.) s. f. (MED.) Termen care înglobează o serie de afecțiuni caracterizate prin proliferarea tipică sau atipică a celulelor sistemului reticulo-histiocitar. Dintre r. maligne fac parte: limfogranulomatoza malignă, limfosarcomul, reticulosarcomul, mielomul multiplu.

SCOTO- „întuneric, obscuritate”. ◊ gr. skotos „întuneric” > fr. scoto-, engl. id., it. id., germ. skoto- > rom. scoto-. □ ~cromogeni (v. cromo-, v. -gen₁), s. m. pl., categorie eterogenă de micobacterii atipice care se pigmentează la întuneric; ~fază (v. -fază), s. f., perioadă a fotosintezei în care au loc reacții de întuneric; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre plante) cu afinitate pentru locurile întunecate; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc pe terenuri întunecoase; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de întuneric; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., determinare cu ajutorul campimetriei a zonelor din cîmpul vizual, în care vederea este diminuată sau suprimată; ~taxie (v. -taxie), s. f., orientare pozitivă a organelor vegetale către întuneric; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament cu ajutorul întunericului, excluzînd total razele solare.

Tipic ≠ atipic, necaracteristic, netipic

țărțăm, -uri, s.n. – Unelte de lucru. Atestat doar ca și poreclă (în Groși / Satu Nou de Jos) pentru felul cum persoana respectivă numea uneltele de lucru (țărțăm), termen atipic pentru localnici și neutilizat în vorbirea curentă. – Din magh. szerszám „unelte, scule”.