tonalitate sf [At: BARCIANU / Pl: ~tăți / E: fr tonalité] 1 (Muz) Raport care se stabilește între sunetele unei scări muzicale față de acordul ei principal. 2 (Muz) Ansamblul legilor care stau la baza unei game. 3 Ton² (8). 4 (Lin) Înălțime caracteristică a unei vocale în scara normală a tonurilor² (12). 5 (Lin) Intonație deosebită, în anumite limbi, a unor cuvinte care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. 6 Trăsătură dominantă a unei scrieri, (pex) a unei gândiri, a unei stări sufletești etc. 7 Ton² (17). 8 Ambianță cromatică specifică unei picturi.

TONALITATE, tonalități, s. f. I. 1. (Muz.) Ansamblul legilor care stau la baza gamelor; sistem de funcțiuni care converg în jurul tonicii și se subordonează acesteia. 2. (În unele limbi) Intonație deosebită a unor cuvinte, care, deși sînt la fel, au sensuri diferite. Cuvintele care sînt la fel, dar au un înțeles diferit, se pronunță cu o intonație deosebită. Această așa-zisă tonalitate constituie o particularitate a limbii chineze. L. ROM. 1953, nr. 4, 19. II. 1. Nuanță a culorilor. Pictorul folosise tonalități întunecate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/6. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei opere literare. Tonalitatea sumbră, apăsătoare, imaginile halucinante și triviale, erau nota comună a poeziei decadente. V. ROM. aprilie 1953, 240.

TONALITATE s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Gamă care stă la baza unei compoziții muzicale. 2. Intonație deosebită, în unele limbi, a unor cuvinte, care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Nuanță a culorilor. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri. [Cf. fr. tonalité].

TONALITATE s. f. 1. (muz.) complex de relații de natură armonică stabilit între sunetele modurilor major și minor cu sunetul principal (tonica.). ◊ gamă care stă la baza unei compoziții muzicale. 2. intonație, modulație a vorbirii. 3. nuanță a culorilor; ambianță cromatică a unei picturi. 4. trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri, a gândirii, a unei stări sufletești etc. (< fr. tonalité)

TONALITATE ~ăți f. 1) Ansamblu de legi care stau la baza gamelor. 2) Gamă care stă la baza unei compoziții muzicale. 3) (în unele limbi) Intonație diferită a unor cuvinte, formate din aceleași sunete, dar deosebite prin sens. 4) Particularitate dominantă a unei scrieri (literare). 5) Culoare dominantă a unei picturi. /<fr. tonalité

tonalitate f. Muz. 1. proprietate caracteristică a unui ton; 2. calitatea unei bucăți scrise într’un ton bine determinat.

*tonalitáte f. (fr. tonalité, d. tonal, relativ la ton [d. ton, ton], care ca formă e ca central față de con-centric). Felu tonuluĭ uneĭ bucățĭ muzicale: tonalitatea se arată pin [1] armatura cheiĭ.

tonalitate s. f., g.-d. art. tonalității; pl. tonalități

tonalitate s. f., g.-d. art. tonalității; pl. tonalități

tonalitate s. f., g.-d. art. tonalității; pl. tonalități

TONALITATE s. 1. (MUZ.) ton, (livr. înv.) son. (În ce ~ e scrisă bucata?) 2. v. inflexiune. 3. (FON.) înălțime, ton. (Chineza literară are patru ~ăți.)

TONALITATE s. 1. (MUZ.) ton, (livr. înv.) son. (În ce ~ e scrisă bucata?) 2. inflexiune, intonare, intonație, mlădiere, modulare, modulație, ton. (O voce cu ~ plăcută.) 3. (FON.) înălțime, ton. (Chineza literară are patru ~ăți.)

tonalitate (< fr. tonalité; germ. Tonalität) 1. Noțiune fundamentală a gândirii muzicale europene, ce reglementează domeniul intonaționalului prin instituirea unor raporturi necesare de congruență și contrast, pornind de la poziția și acțiunea centristă exercitată de tonică*. ♦ În sens restrâns, t. se identifică propriu-zis cu liniile de forță predominant centripete și, în subsidiar, centrifuge, ce rezultă din gruparea întregului material sonor în jurul funcțiilor (1) de T, S și Sd. T și acordul* ei dețin, ierarhic vorbind, prioritatea, spre acestea converg cu deosebită forță D (datorită în primul rând prezenței în acordul său a sensibilei*, care investește funcția D cu tensiune și motricitate, cu acea tendence – cunm o numea Fétis) și Sd, cea de-a doua vădind, totuși, o relativă contrapondere evazionistă. S-a convenit că paternitatea termenului îi revine lui Fétis, dar cercetări mai noi (Seeger, Holopov) i-o atribuie lui H.J. Castil-Blaze (Dictionnaire de la musique moderne, 1821). Instaurarea conceptului t. se petrece pe temeiul practicii muzicale (preponderent armonice) dar se sprijină, încă de la Rameau, pe explicații cu caracter general, pozitiv-scientist (matematic, fizic – între care seria armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental). Dar nu numai atât. Ideea centrismului tonal, a grupării și gravitării întregului material construit față de T, era imaginat a se supune unor legi asemănătoare acelora de mecanică cerească, cu ierarhii ale componentelor structurii (treptele* gamei*), hotărâte dacă nu în funcție de apropierea lor „în spațiu” de punctul central de referință, în orice caz în „distanțe” muzicale, măsurabile după vechiul etalon al cvintelor* (v. și cercul cvintelor). Acest punct central, impunându-se la rându-i gravitațional, era acel centre harmonique, punctul spre care tindea întreaga structură armonică, identică pe atunci (în vremea lui Rameau) și cu aceea ce avea să fie înțeles mai târziu prin noțiunea de T. În cadrul structurii armonice, și celelalte trepte, secundarele, ierarhic subordonate principalelor, vor avea ca model raportul dintre centrul armonic (T) și cele două trepte de nemijlocită importanță (D și Sd). Explicațiile de un grad superior în abstractizare privind t., ale lui Fëtis și Riemann, continuă în spirit – în ciuda unor deosebiri de detaliu – bazele ramiste ale teoriei. Fëtis pune accentul pe raporturile determinante din cadrul structurii muzicale, t. fiind „...reunirea raporturilor necesare, succesive sau simultane, ale sunetelor gamei” sau: „principiul regulator al raporturilor sunetelor, în ordine succesivă sau simultană”. Principiul acesta „regulator” se referă nu numai la raporturile de verticalitate ci și la acelea de orizontalitate, ceea ce nu infirmă totuși, în concepția lui Fétis, predominanța gândirii armonice asupra celei melodice. Cam în aceeași vreme, Riemann definește noțiunea astfel: „T. este semnificația particulară, pe care acordurile o dețin în raportarea lor la un punct central, tonica”. Accentul cade la Riemann pe centrarea precisă în jurul tonicii, decurgând de aici și interraportările particulare dintre acorduri: „T. este după Riemann un sistem de acorduri sau armonii. Teza primatului acordurilor față de sunet și a relației acordurilor față de scară este unul dintre principiile ce fundamentează teoria funcțională” (Dahlhaus). De fapt momentul exploziv al definirii t. atât de conștient de valoarea descoperirii și atât de inconștient, în același timp, de relativismul unei reprezentări, fenomenal circumscrise, este înclinat să acorde noțiunii un sens absolut și universal. În virtuoza sa exegeză, ce opune și apropie în paralel concepției lui Fétis și pe aceea a lui Riemann, Carl Dahlhaus observă că „tonalité moderne” nu este pentru Fétis – ca și pentru Riemann – altceva decât sistemul unic, ale cărui înrudiri între sunete pot fi resimțite ca „rapports nécessaires”. Remarcă însă pe bună dreptate că, atâta timp cât Fétis făcea distincția între „tonalité ancienne” sau „ordre transitonique” se introduce în definiție o distincție importantă, arătându-se astfel „eroarea definiției”. Dominația absolută, a unui concept, legat de fapt de sensul restrâns al t., a durat până la descoperirile datorate etnomuzicologiei*, care la rândul lor au configurat conceptul larg al t. Revelând în continuare importanța relațiilor cu tonica (nu doar a acordurilor, ci a întregului sonor), Kurth adaugă – în virtutea concepției sale energetiste*, de orientare psihologistă – motivări ale acestor relații pe temeiul reacțiilor psihic-auditive: „Noțiunea de t. însemnează relația unitară a sunetelor față de tonica centrală și, de aceea, ea se manifestă în două situații: prima, în existența momentelor comune de încheiere definitivă, a doua, în existența sau cel puțin în reconstruirea ideală a unui centru al t.”. „În profesarea, mai ales de către muzicologia germ., a noțiunii de t. lărgită se are în vedere, într-un mod oarecum nediferențiat, fenomene aparținând muzicii post-wagneriene sau aceleia orientate spre modal. Se face totuși remarca judicioasă că...scara cromatică a lui Bartók – cu tendința ei de amestecare a structurilor tonale, inclusiv ale acelora aparținând modurilor bisericești – nu este baza și punctul de pornire al armonicului, ci numai produsul final, care se întemeiază pe alte premise decât în cazul lui Schönberg” (Edwin von der Nüll). În sens larg, t. ar fi „prototipul legăturilor tonale în general” (Guido Adler), care ar include toate tipurile relațiilor posibile în interiorul structurilor la orice nivel de organizare tonal-modală; în conformitate cu acest punct de vedere, abstract și hotărât anistoric, modalul este o subcategorie a t. (idee împărtășită, la noi, de D. Cuclin). Distincțiile sistematice și istorice nu întârzie să se manifeste fiind în favoarea circumscrierii termenului care „trebuie să corespundă esenței faptului dar și al schimbării istorice a acestuia”. Definiției lui Riemann și Fétis, în care t. în sens restrâns înseamnă, în fond, numai unul dintre istoricele „types des tonalités”, i se adaugă un sens „supraeuropean” și chiar unul europ., privind însă etapele mai vechi ale muzicii occid. (polif. veche, organum*-ul etc.), (Wiora). 2. (echiv. lat. tonus; fr. ton; germ. Tonart) Sistem fix de înălțimi (2) ale cărui raporturi intervalice exprimă t. (1); imaginea grafică a t. este gama* T. se definește, în sens static, prin gama model do major* (respectiv la minor*) iar, în sens dinamic, prin transpunerea* acestei game într-un spațiu reglementat practic de cercul cvintelor*; în acest spațiu (văzut de Fétis ca generând „o ordine politonică”) se înscriu, din cvintă în cvintă, tonicile* t. care, pornind de la do major (la minor) – t. fără nici un semn de alterație* – câștigă la armură*, cu fiecare cvintă în sens ascendent și descendent, câte un diez*, respectiv un bemol*. T. minore, dispuse în același fel pe cercul cvintelor, au aceeași armură ca paralelele (v, relativă) lor majore. ♦ În muzica clasică, o lucrare sau o parte de lucrare ciclică* se axa, în general, pe aceeași t., de aceea și armura sa era era de regulă constantă (chiar și în cazul modulațiilor* introduse de apariția unei noi teme*). Numai suprafețele mai mari care interveneau în cadrul unor părți (v. maggiore) sau în ciclul variațional (v. temă) implicau uneori schimbarea armurii. Totuși, ultima perioadă de creație beethoviană indică deja semnele unei relativizări a omniprezenței armurii, fenomen care, de-a lungul romantismului*, se adâncește, pentru ca, o dată cu atonalitatea* și, în general scriitura muzicală a sec. 20, armura să fie complet înlăturată. ♦ Specii ale t., fiecare dintre transpunerile acesteia diversifică genul (II) dualului sistem major-minor. Moștenitoare ale modului (I, 3) medieval de do (ionic) și ale celui de la (eolic), cele două genuri actuale ale t. (v. mod (II)) sunt supuse, datorită transpoziției, unui proces translatoriu t. (1) rămânând astfel permanent raportată la ea însăși, proces diametral opus aceluia de diversificare din cadrul modalului; acesta din urmă, fundamental afectând însăși structura intervalică, este de tip permutațional ({abc}, {bca}, {cad}).

TONALITATE s. f. (cf. fr. tonalité): 1. intonație deosebită, în unele limbi, a unor cuvinte care se scriu la fel, dar care au sensuri diferite (v. și intonație). 2. înălțime caracteristică a unei vocale în scara normală a tonurilor.

omonimă, tonalitate ~ (< gr. ὄμοιος [homoios] „la fel, asemenea, de aceeași natură” și ὄνομα [onoma] „nume”), raportul, relația în care se află o tonalitate (2) față de o alta, având aceeași tonică* (denumire), una fiind majoră* iar cealaltă minoră* (ex. Do major – do minor). Distanța care se stabilește între cele două o. pe cercul cvintelor* este de trei cvinte perfecte. Diferența de armură* este de trei alterații*, tonalitatea minoră fiind relativa* tonalității majore aflată la trei cvinte perfecte descendente față de o. majoră.

relativă, tonalitate ~, tonalitate (2) aflată în raport de reciprocitate cu o alta, pornindu-se de la criteriul distanței de terță* mică ce le separă tonicile*. Una majoră* iar cealaltă minoră*, r. au aceeași armură* (ex. do major – la minor; re major – si minor; mi bemol major – do minor). Suprapunând acordurile* de T ale r., se constată existența în centrul acordului rezultat a intervalului de terță mare: la – do – mi – sol, ceea ce are o deosebită importanță în înrudirile dintre funcții (v. și polarism). Sin.: paralelă (1).