TĂMÂIE s. f. Substanță rășinoasă obținută prin crestare din scoarța livanului, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare roșiatică sau gălbuie, care, prin ardere, produce un fum cu miros aromat pătrunzător, folosită în ceremoniile religioase. ◊ Expr. A fugi (de ceva sau de cineva) ca dracul de tămâie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva pentru a evita situații neplăcute, penibile. – Probabil lat. *thymanea.

tămâie sf [At: TETRAEV. (1574), 2 / V: (înv) ~mie, tăm~, timie, (reg) ~muie / Pl: ~âi / E: ns cf gr Θυμίαμα] 1 Substanță rășinoasă mirositoare care se obține din scoarța livanului și care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roșiatică și care, prin ardere, produce un fum cu miros puternic, plăcut aromat, fiind întrebuințată în practicile religioase Si: (înv) oliban. 2 (Pfm; îe) A fugi (sau a se feri) de ceva sau de cineva ca dracul de ~ A se feri cu cea mai mare grijă de ceva sau de cineva, pentru a evita situații neplăcute, penibile. 3 (Reg; îe) A umbla cu ~ pe lângă cineva A linguși. 4 (Reg; îe) A arde dracului ~ A linguși pe un om rău. 5 (Reg; îe) A da dracului ~ A munci în zadar. 6 (Reg; îc) ~ia-dracului Tutun (1) (Nicotiana tabacum). 7 (Reg; îs) ~ia calului (sau ~ia dracului) Piele îngroșată pe care o au caii sub genunchiul piciorului dinapoi și deasupra genunchiului celui dinainte. 8 (Reg) Rășină de brad. 9 (Îvp) Arbore care produce tămâie (1) Si: livan (Boswellia serrata). 10 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja occidentalis). 11 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja orientalis). 12 (Îvr; fig) Lingușire. 13 (Pfm; îe) A fi ~ A nu avea nici un ban. 14 (Pfm; îae) A nu ști nimic. 15 (Pfm; îe) A fl neam ~ A fi ignorant. 16 (Mun; cu rol de propoziție eliptică) Nimic.

TĂMÂIE s. f. Substanță rășinoasă obținută prin crestare din scoarța unor arbuști exotici, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare roșiatică sau gălbuie, care, prin ardere, produc un fum cu miros aromat pătrunzător, folosită în ceremoniile religioase. ◊ Expr. A fugi (de ceva sau de cineva) ca dracul de tămâie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva pentru a evita situații neplăcute, penibile. – Probabil lat. *thymanea.

TĂMÂIE f. bis. Substanță rășinoasă care, fiind aprinsă, emană un miros puternic și specific. ◊ A fugi de ceva (sau de cineva) ca dracul de ~ a se feri cu o deosebită atenție de ceva sau de cineva pentru a evita neplăcerile. [G.-D. tămâiei] /<lat. thymania

tămâie f. 1. rășină aromatică ce se arde la ceremoniile religioase; 2. fig. laudă excesivă, lingușire josnică. [De origină slavo-greacă].

TĂMÂIA, tămâiez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. (Bis.) A răspândi fum de tămâie, a afuma cu tămâie. 2. Tranz. Fig. A copleși cu laude excesive, a linguși. 3. Refl. (Fam.) A se îmbăta, a se chercheli. – Din tămâie.

tămăia v vz tămâia

tămăna v vz tămâia

tămâia [At: VARLAAM, C. 426 / V: (înv) ~măna, tâmăia, timia, (reg) at~, ~mia, ~muia / Pzi: ~iez, (reg) ~mâi / E: tămâie] 1-2 vti (În practicile religioase) A răspândi fum de tămâie (1) din vase speciale (cățuie, cădelniță etc.) Si: a cădelnița. 3 vi (Reg; fig) A umbla de colo până colo fără nici un rost. 4 vr (Pfm; fig) A se îmbăta. 5 vt (Înv; fig) A linguși pe cineva Si: a măguli. 6 vt (Reg; gmț) A lovi pe cineva. 7-8 vti (Înv) A se închina (unei divinități). 9-10 vti (Înv) A aduce jertfa. 11 vr (În cultul vechi mozaic) A arde pe jertfelnic.

tămia v vz tămâia

tămie sf vz tămâie

tămuia v vz tămâia

tămuie sf vz tămâie

tâmăia v vz tămâia

tâmâie sf vz tămâie

timia v vz tămâia

timie¹ sf vz tămâie

TĂMÂIA, tămâiez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. (Bis.) A răspândi fum de tămâie, a afuma cu tămâie. 2. Tranz. Fig. A copleși cu laude excesive, a linguși. 3. Refl. (Rar) A se îmbăta, a se chercheli. – Din tămâie.

UCIDE, ucid, vb. III. 1. Tranz. A pricinui moartea unei ființe; a omorî, a asasina. ◊ Compus: (pop.) ucigă-l-crucea (sau -toaca) s. m. = dracul, diavolul. ♦ Refl. (Rar) A se sinucide. ♦ Fig. A distruge, a nimici; a desființa. 2. Tranz. și refl. recipr. (Reg.) A (se) bate, a (se) lovi rău. ♦ (Reg.) A (se) zdrobi, a (se) sfărâma. [Prez. ind. și: (pop.) ucig] – Lat. occidere.

TĂMÎIA, tămîiez și (rar) tămîi, vb. I. 1. Tranz. (În practicile religioase) A afuma cu tămîie, a răspîndi fum de tămîie din vase speciale. Focul pe care femeile din sat îl aprinseseră sub troiță ca să facă tăciuni și să ia fiecare să-și tămîieze morții. GALACTION, O. I 268. Și au venit babele și au cercat cu cîte de toate: descîntat-au, vrăjit-au... tămîiatu-i-au, dar toate nu au folosit nimic. RETEGANUL, P. IV 49. Cîte-și nouă feciori murea, Pe opt... Baba că-ngrijea, Apă de căra Și îi tămîia. PĂSCULESCU, L. P. 167. ◊ Fig. Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de pușcă cu care eu tămîiez deocamdată cartea ta. ODOBESCU, S. III 122. ◊ Intranz. [Preotul] începe a tămîia. SEVASTOS, N. 252. 2. Tranz. Fig. A lăuda exagerat pe cineva, pentru a-i cîștiga bunăvoința; a linguși. În fiecare din discursuri... îl tămîia. BOGZA, A. Î. 59. Se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea și pe care îi tămîia, ca să le intre în favor. NEGRUZZI, S. I 278. Au doar ție se cuvine a-nmulți măgulitorii Ce aleargă cu cățuia Tămîind stăpînitorii. CONACHI, P. 258. 3. Refl. Fig. (Rar) A se îmbăta, a se chercheli. Ei la cîrciumă aleargă, Cu oala de dimineață, Se tămîie-n toată viața. PANN, P. V. I 110.

TĂMÎIE s. f. Substanță rășinoasă mirositoare care se obține din scoarța unor copaci (exotici) și care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roșiatică; prin ardere, produce un fum cu un miros puternic și aromat; se întrebuințează în practicile religioase. Mirosul de tămîie, de smirnă și de lumînare îi dădea dureri de cap doamnei Vorvoreanu. DUMITRIU, N. 121. Mirosul rășinei se amesteca cu mirosul tămîiei și cîntări smerite se înălțau de sub bolțile de piatră. SADOVEANU, O. VII 214. Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?... Dar baba cu tămîia? MACEDONSKI, O. I 43. ◊ Expr. A fugi de ceva (sau de cineva) ca dracul de tămîie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva, pentru a evita situații neplăcute, penibile. De spovădanie fugi ca dracul de tămîie. CREANGĂ, A. 17. Dar unde-i găsești azi bărbații ca mai înainte!... Nu-i vezi că fug de însurat, ca dracu de tămîie? ALECSANDRI, T. I 32.

UCIGĂ-L CRUCEA s. m. Diavolul. Chiar de nu-i fi tu ucigă-l crucea, tot n-ați îmblat cu lucru curat. CREANGĂ, P. 160. Să nu vă mai găsească ucigă-l crucea. EMINESCU, N. 20.

A SE TĂMÂIA mă ~iez intranz. pop. A se îmbăta usor; a se ameți; a se chercheli; a se aghesmui; a se afuma. /Din tămâie

A TĂMÂIA ~iez tranz. 1) A afuma cu tămâie. 2) fig. (persoane) A lăuda în mod exagerat (pentru a-i câștiga bunăvoința); a măguli; a linguși; a flata. /Din tămâie

TĂMÎIA vb. (Mold.) A se închina (unei divinități), a adora; a aduce jertfă. Nu te închini dumnedzăilor noștri și să-i tămîiedzi ca și noi ? VARLAAM. Să nu lase să să-nchine oamenii lui viu D[u]mn[e]zău, ce idolilor și dracilor să tămîieze. DOSOFTEI, VS. Etimologie: tămîie + suf. -a.

tămâià v. 1. a afuma cu tămâie; 2. fig. a linguși, a onora peste măsură; 3. fam. a se îmbăta.

ucigă’l-crucea (tămâia, toaca) m. nume eufemistice date necuratului: gândind că’i ucigă’l-crucea, s’a speriat CR.

tămîĭ, a -á, V. tămîĭez.

tămîĭe f., pl. îĭ (d. vgr. thymiama, tămîie, trecînd pin forma lat. pop. *thymánea; bg. tamĕan, vsl. timiĭanŭ). Un fel de rășină aromatică cu care se afumă în biserică. A fugi ca dracu de tămîĭe, a evita grozav o persoană saŭ un lucru. După cum e sfîntu, și (saŭ așa și) tămîĭa, după cum e personagiu, așa și onorurile care i se fac. – Tămîĭa se obține pin inciziunile făcute în scoarța unuĭ copăcel (boswéllia) de pin Somalia, Abisinia, Arabia și alte țărĭ din sudu Asiiĭ. E stimulantă, tonică și stomahică și se întrebuința în ainte și’n medicină.

tămîĭéz și -îĭ, a -ĭá v. intr. și tr. (d. tămîĭe). Afum cu tămîĭe: a tămîĭa pin biserică, biserica. V. tr. Fig. Lingușesc, onorez peste măsură: a-ĭ tămîĭa pe ceĭ marĭ. V. refl. Iron. Mă amețesc, mă îmbăt.

tămâie s. f., art. tămâia, g.-d. tămâi, art. tămâii

!tămâie s. f., art. tămâia, g.-d. tămâi, art. tămâii

tămâie s. f., art. tămâia, g.-d. art. tămâiei

tămâie, -mâia a., -mâii gen. a.

tămâia (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. tămâiez, 3 tămâiază, 1 pl. tămâiem; conj. prez. 1 sg. să tămâiez, 3 să tămâieze; ger. tămâind

ucide (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ucid, 2 sg. ucizi, 3 sg. ucide, perf. s. 1 sg. ucisei, 1 pl. uciserăm, m.m.c.p. 1 pl. uciseserăm; conj. prez. 1 sg. să ucid, 3 să ucidă; ger. ucigând; part. ucis

!ucigă-l-crucea (dracul) s. m., g.-d. art. lui ucigă-l-crucea

tămâia (a ~) vb., ind. prez. 3 tămâiază; conj. prez. 3 să tămâieze; ger. tămâind; part. tămâiat

ucigă-l-crucea s. m., g.-d. lui ucigă-l-crucea

tămâia vb., ind. prez. 1 sg. tămâiez, 3 sg. și pl. tămâiază; conj. prez. 3 sg. și pl. tămâieze; ger. tămâind; part. tămâiat

ucigă-l-crucea s. m.

tămîie s. f., g.-d. art. tămîii; pl. -

tămîia (ind. prez. 1 sg. tămîiez, 3 sg. și pl. tămîiază)

tămîie

tămâiez, -âiază 3, -âieze 3 conj., -âiam 1 imp., -âind ger., -âiere inf. s.

Ucigă-l-Crucea.

TĂMÂIE s. (reg.) smirnă, (înv.) livan, oliban. (Miros de ~.)

TĂMÂIE s. v. arborele-vieții, livan, tuia.

TĂMÂIA vb. v. cădelnița.

TĂMÂIA vb. v. ameți, chercheli, flata, îmbăta, linguși, măguli, turmenta.

UCIGĂ-L CRUCEA s. v. aghiuță, alcor, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

tămîia vb. v. AMEȚI. CHERCHELI. FLATA. ÎMBĂTA. LINGUȘI. MĂGULI. TURMENTA.

TĂMÎIA vb. (BIS.) a cădelnița, (înv. și reg.) a cădi. (Preotul ~.)

tămîie s. v. ARBORELE-VIEȚII. LIVAN. TUIA.

TĂMÎIE s. (reg.) smirnă, (înv.) livan, oliban. (Miros de ~.)

ucigă-l-crucea s. v. AGHIUȚĂ. ALCOR. DEMON. DIAVOL. DRAC. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.

tămîie, s. f. – 1. Substanță rășinoasă, oliban. – 2. Lingușire. – 3. (Arg.) Plictiseală, urît, lehamite. – Var. Banat tămîńe. Mr. θimnamă, megl. tămǫnă. Gr. θυμιάμα (Miklosich, Fremdw., 133; Roesler 577; Murnu 54; REW 8722, prin intermediul lat. thymiama (Tiktin) probabil trecut la *thym(i)anea (Candrea), cf. v. sard. timangia (Azlori 322), logud. timanza, v. fr. timoine. Der. directă din gr., sau din sl. timijanŭ, cf. bg., slov. temjan, sb., cr. tamjan, mag. tömjén (Cihac, II, 400; Conev 109), nu este posibilă fonetic. Der. tămîier, s. m. (ienupăr, Iuniperus communis); tămîier, s. n. (vas de tămîiat); tămîierniță, s. f. (vas de tămîiat); tămîietoare, s. f. (vas de tămîiat, femeie care tămîiază, bocitoare); tămîioară, s. f. (violetă, Viola Jooi, Viola odorata); tămîios, adj. (cu gust aromat; parfumat, muscat); tămîioasă, s. f. (viță de vie care produce struguri aromați; vin muscat); tămîiță, s. f. (plantă, Chenopodium ambrosioides; Ch. botrys); tămîia, vb. (a răspîndi fum de tămîie; a linguși); tămîiat, adj. (afumat cu tămîie; cherchelit, băut); tămîietor, s. m. (lingușitor).

a fi tămâie / tufă de Veneția expr. a fi ignorant; a nu ști deloc.

tămâia, tămâiez I. v. t. a copleși cu laude excesive, a linguși II. v. r. a se îmbăta, a se chercheli

tămâia dracului expr. (pop.) tutun.

ucigă-l crucea / toaca expr. (pop., eufem.) dracul, diavolul.