ȘTIRBI, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o bucățică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb.

știrbi [At: DOSOFTEI, PS. 419/5 / V: (îvp) ~ba (Pzi: știrb și ~bez) / Pzi: ~besc / E: știrb] 1-2 vi (rar vr) (D. oameni și animale) A deveni știrb (1) Si: (reg) a (se) știrboci (1-2). 3-4 vtr (C. i. vase sau alte obiecte) A face să rămână (sau a rămâne) fără (o bucățică din) margine Si: a (se) ciobi (1), a (se) sparge. 5-6 vtr (C. i. unelte tăioase) A face să piardă (sau a-și pierde) o părticică din tăiș. 7-8 vtr (C. i. unelte tăioase) A (se) toci. 9-10 vtr (Pex; șfg) A (se) trunchia. 11 vt (Fig) A diminua valoarea, prestigiul cuiva sau a ceva. 12 vt (Fig; c. i. un drept, o lege etc.) A nesocoti.

ȘTIRBI, știrbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și pierde dinții, a deveni știrb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie și alte obiecte) A pierde o părticică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăișului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ◊ Tranz. Am știrbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din știrb.

ȘTIRBI, știrbesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde o parte componentă, a se micșora, a se împuțina, a rămîne ciuntit; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o parte din muchia tăișului; a se toci. Acea moșie... a rămas... a orașului. Se zice că s-ar fi cam știrbit pe ici pe colea în timpurile din urmă. GHICA, la TDRG. Sabia ți s-a știrbit, pușca ți s-a ruginit. ȘEZ. VIII 167. ◊ (Subiectul este partea pierdută) În timp ce și în spațiu se chemă tot, fără ca, cu toate acestea, să se știrbească ceva din esența acestui tot. MACEDONSKI, O. IV 156. ◊ (Subiectul este un abstract) Rar de tot, cînd desimea codrului se știrbea oleacă în dreapta sau în stînga... puteai să înțelegi ce este mai încolo. GALACTION, O. I 281. ◊ Tranz. Crezînd că drege ceea ce aripa zdrobitoare a timpului... stricase la gingașul monument al lui Neagoie, el n-a făcut altceva decît a-l altera și mai tare, decît a-l ciunti, a-l păta, a-l știrbi și a-l scrînti în multe părți ale sale. ODOBESCU, S. II 513. 2. Intranz. A-și pierde dinții, a deveni știrb. 3. Tranz. Fig. A aduce o diminuare puterii, dreptului, prestigiului cuiva. Orice înclinare care știrbește vitejia în lupta vieții e o slăbiciune care te face să rămîi în urmă, învins și strivit. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 11. ♦ A vătăma, a atinge, a nu respecta. E praznic astăzi, sînt «Toți sfinții» Și din bătrîni e obicei în cinstea sfinților să bei – Și legea n-o știrbesc părinții. COȘBUC, P. I 115. – Variantă: (rar) știrba (GANE, N. I 111) vb. I.

A SE ȘTIRBI pers. 3 se ~ește intranz. (despre vase, unelte de tăiat etc.) A-și pierde o parte din margine; a deveni știrb. /Din știrb

A ȘTIRBI ~esc 1. intranz. (despre per- soane) A-și pierde unul sau mai mulți dinți; a deveni știrb. 2. tranz. 1) A face să se știrbească. 2) (onoarea, reputația, drepturile etc.) A diminua, aducând prejudicii. /Din știrb

știrbì v. 1. a rupe colțul: a știrbi un cuțit, un dinte; 2. a strica: s’a știrbit ceva din corabie; 3. fig. a tăia, a împuțina: zilele de lucru să nu le știrbească PANN.

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia i-au căzut unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

știrb, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 271 / Pl: ~i, ~e / E: vsl *штрьвъ, bg шърб] 1-2 smf, a (Ființă) căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți Si: (rar) știrbit (1-2), (reg) știolfăit² (5), știrboc, știrbocit. 3 sf (Mtp; îs) ~a-baba-cloanța Vrăjitoare bătrână și urâtă. 4 sf (Pop; îas) Femeie bătrână și rea. 5 a (Pop; îcs) ~a-baba- cloanța (roade tărăboanța) Joc de cuvinte care se spun în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 6 a (D. obiecte, mai ales d. vase) Fără (o bucățică din) margine Si: ciobit (1), știrbit (3). 7 a (D. instrumente tăioase) Cu părți din tăiș rupte Si: știrbit (4). 8 a (D. instrumente tăioase) Cu tăișul tocit Si: știrbit (5). 9 a (Pex; șfg) Care este incomplet Si: ciuntit, trunchiat, știrbit (6).

știrba v vz știrbi

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. ◊ Compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. Uneori rîdea, întinzîndu-și buzele peste gura-i știrbă. SADOVEANU, M. C. 51. Un ucenic știrb, slăbuț... intrase în goană în magazia cea lungă. CAMIL, PETRESCU, O. II 448. Pentr-o țîr de loc de șură Nu iau fata știrbă-n gură! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Fig. Pieptene știrb. ◊ (Substantivat) Toată fata Sare balta, Numai știrba Scoate limba. JARNÍK-BÎRSEANU, 434. 2. (Despre obiecte, mai ales despre vase) Care are buza spartă, ciocnită, căruia îi lipsește o bucățică din margine. Minodora puse lîngă fărîmituri scăfița știrbă și turnă în ea cîteva picături de lapte. SADOVEANU, B. 32. Sarea era pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II 166. Oale, spui?... Una-i știrbă și-alta goală; Nici o pricopseală nu-i! COȘBUC, R. I 330. ◊ Fig. Din stradă, intrarea aceasta știrbă deschidea priveliștea unei curți adînci. GALAN, B. I 23. Luna, știrbă numai de vreun deget, părea că fuge printre nourii minați de vînt. La TDRG. 3. (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit, neascuțit, cu părți din tăiș desprinse, cu știrbituri. Topor știrb.

ȘTIRBA vb. I v. știrbi.

ȘTIRB ~ă (~i, ~e) și substantival 1) (despre persoane) Care nu are unul sau mai mulți dinți. 2) (despre vase, unelte de taiat etc.) Care este cu marginea stricată. Farfurie ~ă. /<sl. štrubu, bulg. ștărb

știrb a. 1. tocit; 2. fără dinți: babă știrbă [Slav. ȘTRŬBŬ]. ║ m. om fără dinți.

știrb, -ă adj. (vsl. štrŭbŭ, cĭunt; bg. štŭrb, ceh. štĭerb, știrb. V. hîrb). Căruĭa-ĭ lipsește un dinte orĭ maĭ mulțĭ: copil știrb, furculiță știrbă. Care are ascuțișu stricat: cuțit știrb. V. berc.

știrbésc v. tr. (d. știrb; ceh. štĭerbiti). Fac știrb: a știrba un cuțit. Fig. Ĭaŭ o parte, micșorez: a știrbi independența unuĭ popor. – Și știrbéz.

știrbi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbesc, 3 sg. știrbește, imperf. 1 știrbeam; conj. prez. 1 sg. să știrbesc, 3 să știrbească

știrbi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbesc, imperf. 3 sg. știrbea; conj. prez. 3 să știrbească

știrbi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știrbesc, imperf. 3 sg. știrbea; conj. prez. 3 sg. și pl. știrbească

știrb adj. m., pl. știrbi; f. știrbă, pl. știrbe

!Știrba-Baba-Cloanța (personaj) s. propriu f. art., g.-d. art. Știrbei-Baba-Cloanța

știrb adj. m., pl. știrbi; f. știrbă, pl. știrbe

știrba-baba-cloanța s. f., g.-d. art. știrbei-baba-cloanța

știrb adj. m., pl. știrbi; f. sg. știrbă, pl. știrbe

știrba-baba-cloanța s. f.

ȘTIRBI vb. v. abate, călca, contraveni, diminua, încălca, nesocoti, scădea, viola.

ȘTIRBI vb. 1. (reg.) a (se) știrboci. (E bătrân, a ~ tare.) 2. a (se) ciobi, a (se) ciocni. (S-a ~ un pahar din serviciu.) 3. a (se) toci. (Cuțitul s-a ~.)

ȘTIRBI vb. 1. (reg.) a (se) știrboci. (E bătrîn, a ~ tare.) 2. a (se) ciobi, a (se) ciocni. (S-a ~ un pahar din serviciu.) 3. a (se) toci. (Cuțitul s-a ~.)

știrbi vb. v. ABATE. CĂLCA. CONTRAVENI. DIMINUA. ÎNCĂLCA. NESOCOTI. SCĂDEA. VIOLA.

ȘTIRB adj. 1. (reg.) știrboc, știrbocit, (prin Transilv.) jimb. (Un bătrân ~.) 2. ciobit, ciocnit, știrbit. (Pahar ~.) 3. știrbit, tocit. (Cuțit ~.)

ȘTIRB adj. 1. (reg.) știrboc, știrbocit, (prin Transilv.) jimb. (Un bătrîn ~.) 2. ciobit, ciocnit, știrbit. (Pahar ~.) 3. știrbit, tocit. (Cuțit ~.)

știrb (-bă), adj. – 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. – 2. Ciobit, cu marginea spartă. – Megl. strîb. Sl. štrŭbŭ „incomplet” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 393; Conev 97), cf. bg. štrăb, ceh. štĕrb. Uz general (ALR, I, 69). – Der. știrbi, vb. (a-și pierde dinții, a se ciobi; a micșora, a reduce); știrbină, s. f. (ciobitură, știrbire), din sl. štrŭbina, cf. pol. szczerbina, rus. šterbina; știrbutură, s. f. (știrbire, pierdere, împuținare; loc gol lăsat de căderea dinților; persoană știrbă); neștirbit, adj. (integru, întreg).