stihar² sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 200/15 / Pl: ~e / E: ngr στιχάριον, slv стихарь] Veșmânt bisericesc ca o tunică, purtat în timpul serviciului religios de diaconii, preoții și epitropii ortodocși.

stihar¹ sm [At: DELAVRANCEA, S. 80 / Pl: ~i / E: stih + -ar] (Rar) Poet.

STIHAR², stihare, s. n. Veșmînt lung, făcut de obicei din brocart, pe care îl poartă preoții ortodocși în timpul serviciului religios. Diaconii-n stihare Veneau de sus, din depărtare. ARGHEZI, V. 185. Intră să-și caute în altar ceva, o haină preoțească, vreun stihar, în sfîrșit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine. SLAVICI, O. I 201. Vom deosebi... stiharele acoperite cu cruci de purpură și de aur. ODOBESCU, S. I 412.

STIHAR¹, stihari, s. m. (Rar) Stihuitor. Nu se pomeneau flori pe cer și stele pe pămînt (ca pe la purdalnicii noștri de stihari). DELAVRANCEA, S. 80.

STIHAR ~e n. (în biserica ortodoxă) Haină îmbrăcată de preoți în timpul slujbei religioase. /<ngr. stihárion, sl. stihari

stihar n. primul veșmânt, în forma unei tunici undulătoare, ce preotul pune în timpul slujbei. [De origină slavo-greacă: lit. veșmânt de cântat stihurile].

stihár n., pl e (ngr. stihári, vsl. stihárŭ, rus. stihárĭ, adică „veșmînt de cîntat stihurile”). Un veșmînt cu mînicĭ purtat de diacon la serviciu divin (îl poartă și preutu dar pe supt felon, și arhiereu pe supt sacos).

stihar¹ (înv.) (persoană) s. m., pl. stihari

stihar² (obiect) s. n., pl. stihare

stihar¹ (rar) (persoană) s. m., pl. stihari

stihar² (obiect) s. n., pl. stihare

stihar (obiect) s. n., pl. stihare

stihar (persoană) s. m., pl. stihari

STIHAR s. v. poet.

stihar s. v. POET.

stihar (-re), s. n. – Veșmînt, ornament liturgic. Mgr. στιχάριον, ngr. στιχάρι (Murnu 53; cf. Vasmer, Gr., 136), cf. sl. sticharŭ.

stihar, stihare s. n. Veșmânt lung și larg purtat de diaconi, preoți și arhierei în timpul serviciul religios, confecționat din material de culoare galbenă, roșie sau altele simbolizând sângele vărsat pe crucea Golgotei; (înv.) podir. – Din gr. stiharion.