RÂCÂI, râcâi, vb. IV. Tranz. (Despre păsări sau animale) A scormoni, a scurma (pământul) cu ghearele sau cu labele; p. ext. (despre oameni) a zgâria ceva cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. ◊ Expr. A(-l) râcâi (pe cineva) la inimă = a-l chinui pe cineva gândul că trebuie să facă un lucru și nu l-a făcut sau că știe un lucru care interesează pe altul și nu-l spune. ♦ A îndepărta prin zgâriere un înveliș, un strat. – Formație onomatopeică.

răcăi vi [At: ALR SN III, 4 733/531 / Pzi: 3 ~ește / E: rac¹ + -ăi] (Reg) 1 (D. broaște) A orăcăi. 2 (D. rațe) A măcăi.

răcâi v vz râcâi

râcăi² vr [At: VICIU, GL. / Pzi: râcâi / E: ns cf alb rrek{em)] (Reg) 1 A se opinti. 2 A se îmbolnăvi din cauza unui efort prea mare. 3 A se zbate.

râcăi³ v vz râcâi corectat(ă)

râcăi¹ vt [At: COD. VOR. 164/13 / V: răc~, ric~ / Pzi: ~esc / E: vsl рыкати, рикати] (Înv) A răcni.

râcâi¹ vt [At: PANN, P. V. I, 129 / V: (îvr) ~căi / Pzi: răcâi / E: fo] 1 (D. păsări sau animale) A scurma pământul cu ghearele sau cu labele. 2 (D. oameni) A zgâria cu unghiile (sau cu ajutorul unui instrument) Si: (reg) a râcălui (4). 3 (Fig; d. stări sufletești, gânduri etc.) A frământa (10). 4 (Îe) A-i ~ (cuiva) inima A chinui pe cineva un gând, un sentiment etc. 5 (Îe) A(-l) ~ (pe cineva) la inimă A neliniști. 6 (Reg) A răscoli focul, jăraticul pentru a-l înviora Si: a zgândări. 7 (Reg) A scărpina. 8 A îndepărta prin radere un înveliș, un strat Si: a răzui.

ricăi¹ v vz râcâi¹

RÂCÂI, râcâi, vb. IV. Tranz. (Despre păsări sau animale) A scormoni, a scurma cu ghearele sau cu labele; p. ext. (despre oameni) a zgâria ceva cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. ◊ Expr. A(-l) râcâi (pe cineva) la inimă = a-l chinui pe cineva gândul că trebuie să facă un lucru și nu l-a făcut sau că știe un lucru care interesează pe altul și nu-l spune. ♦ A îndepărta prin zgâriere un înveliș, un strat. – Formație onomatopeică.

RÎCÎI, rîcîi, vb. IV. Tranz. (Despre păsări sau animale) A scurma sau a scormoni (pămîntul) cu ghearele sau cu labele. Lighioana începu să rîcîie țărîna cu labele. ODOBESCU, S. III 184. ◊ Expr. A rîcîi (pe cineva) la inimă = a-l chinui pe cineva gindul că trebuia să facă un lucru și nu l-a făcut sau că știe un lucru care interesează pe altul și nu-l spune. ◊ Intranz. Cînii neîntrerupt se preumblau în giurul... fîntînii, rîcîind cu picioarele în pămînt. RETEGANUL, P. IV 46. Găina rîcîie cu picioarele. PANN, P. V. I 129. Vija mirosea... Și-unde-mi lătra, Și tot rîcîia, Piatra dezgropa. TEODORESCU, P. P. 417. ♦ (Despre oameni) A zgîria cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. Îl văzu pe bătrîn agitat; cu degetele descărnate făcea sforțări rîcîind plapoma. BART, E. 344. Rîcîie cu bățul... pămîntul dinaintea lui. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 11. Ideea ce turbură pe oarecari amatori de antichități că n-au decît să rîcîie pămîntul ca să găsească obiecte de artă. BOLINTINEANU, O. 306. ♦ A îndepărta prin zgîriere un înveliș, un strat. Rîcîi mușchiul care ascunsese încuietoarea. GALACTION, O. I 256. Ea rîcîie de pe zidurile monumentelor scoarța depusă. CARAGIALE, N. S. 35.

A RÂCÂI râcâi tranz. (pământ, paie, gunoi etc.) A răscoli, dând la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a scurma. ◊ A-l ~ (pe cineva) la inimă a roade (pe cineva) un gând, o părere de rău, o grijă. / Onomat.

răcăì v. 1. a săpa țărâna cu unghiile, cu labele: găina la gunoiu răcăe; 2. fig. a roade: îl tot răcăe la inimă PANN. [Origină necunoscută].

răcăĭésc, V. rîcăĭesc.

rícăĭ(ésc), V. rîcăĭesc.

rîcăĭésc v. intr. (vsl. rykati. V. răcnesc). Vechĭ. Mugesc (leu). – Și răcăĭesc (Cor.).

rîcîĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (sîrb. rkati, a hîrcîi, a sforăi. V. hîrcîĭ, rîgîĭ). Scurm, scormonesc cu unghiile: găina rîcîĭe pămîntu. V. intr. Găina rîcîĭe la gunoĭ. Fig. A te rîcîi ceva la inimă, la buzunar, a nu avea liniște pînă ce nu zicĭ orĭ nu facĭ orĭ nu cheltuĭeștĭ, a te roade, a te scurma, a avea mîncărime. V. rîm, scurm.

râcâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. râcâi, 3 râcâie, imperf. 1 râcâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să râcâi, 3 să râcâie

râcâi (a ~) vb., ind. prez. 3 râcâie, imperf. 3 sg. râcâia; conj. prez. 3 să râcâie

râcâi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. râcâie, imperf. 3 sg. râcâia

rîcîi (ind. prez. 1 sg. rîcîi, 3 sg. și pl. rîcîie)

râcâiu, -câe 3.

RÂCÂI vb. 1. v. scurma. 2. a zgâria, (pop.) a zgrepțăna. (A ~ cu unghiile un obiect.) 3. v. zgândări. 4. a răzui, (rar) a scobi. (~ pipa spre a o curăța.)

RÎCÎI vb. 1. a scormoni, a scurma, (rar) a scotoci, (înv., pop. și fam.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a răcăli, a rășchia, a scodormoli, (prin Mold.) a rîcălui, (Transilv. și Maram.) a scorni. (Găinile ~ pămîntul.) 2. a zgîria, (pop.) a zgrepțăna. (A ~ cu unghiile un obiect.) 3. a (se) zgîndări, (pop.) a (se) scociorî, a (se) zădărî, (reg.) a (se) zgîncili, (Olt.) a (se) zgîmăi. (Nu-ți mai ~ rana.) 4. a răzui, (rar) a scobi. (~ pipa spre a o curăța.)

rîcîi (rîcîi, rîcîit), vb. – A scormoni, a roade. – Var. rîcălui. Origine expresivă, cf. sl. rkati „a sforăi” (după Scriban, sl. ar fi etimon pentru rom.), gr. ῥυϰαρίζω „a răzui”, fr. racler „a roade”. Der. din sl. ryti, ryją „a scormoni” (Cihac, II, 312), nu pare posibilă. – Der. rîcîit (var. rîcîitură, rîcîială), s. n. (răzuială).

râcăi, râcăiesc, vb. IV (înv.) 1. a răcni, a urla. 2. a se opinti.

râcăi, râcăiesc, vb. intranz. – (înv.) A răcni, a urla. – Din sl. rykati (Scriban, MDA).