predicare sf [At: PANN, P. V. I, 75/4 / Pl: ~cări / E: predica] (Rar) 1 Explicare în biserică a unui text biblic, a unui fapt religios etc. și degajarea din ele a unei învățături morale. 2 (Înv) Predică (1). 3 Propovăduire. 4 Recomandare.

PREDICARE, predicări, s. f. (Rar) Acțiunea de a predica; predică. Mîntuire În veci nu vom avea, D-om aștepta să vie Prin sfinte predicări. BOLLIAC, O. 195.

PREDICARE s.f. Acțiunea de a predica și rezultatul ei; propovăduire. [< predica].

PREDICA, predic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ♦ Tranz. (Fam.) A recomanda ceva cu insistență; a răspândi, a propaga idei, concepții etc. – Din lat. praedicare.

petrica v vz predica

predica [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) petrica / Pzi: predic / E: lat praedicare, it predicare] 1 vt (D. clerici) A explica în biserică un text biblic, un fapt religios etc., extrăgând din ele o învățătură morală. 2 vt A propovădui o credință religioasă. 3 vi (Îe) A ~ în pustiu (sau în deșert) A da sfaturi pe care nimeni nu le urmează. 4 vi (Îae) A vorbi în zadar. 5 vt (C. i. idei, concepții etc.) A recomanda cu insistență și pretutindeni.

PREDICA, predic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ♦ Tranz. A recomanda ceva cu insistență; a răspândi, a propaga idei, concepții etc. – Din lat. praedicare.

PREDICA, predic, vb. I. Intranz. (Bis.) A explica de pe amvon un text biblic sau un fapt religios; a rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a da sfaturi cuiva care nu le ascultă, a vorbi degeaba. Noi, cari încă de mult am scris despre rimele în «a» și prin alte ziare, am avut mai multe asemenea ocaziuni de a constata că n-am predicat în deșert. MACEDONSKI, O. IV 47. ♦ Tranz. Fig. A recomanda insistent. Virtutea pentru dînșii ea nu există. Însă V-o predică, căci trebui să fie brațe tari. EMINESCU, O. I 56.

PREDICA vb. I. intr. 1. A rosti o predică. ♦ tr. (Fig.) A sfătui, a recomanda cu insistență. 2. (Fil.) A atribui unui subiect o calitate sau un atribut. [P.i. predic. / < lat. praedicare, cf. it. predicare].

PREDICA vb. I. intr. 1. a rosti o predică. 2. (fil.) a atribui unui obiect o calitate sau un atribut. II. tr. a recomanda cu insistență; a propovădui. (< lat. praedicare)

A PREDICA predic 1. intranz. rel. A rosti o predică; a propovădui. ◊ ~ în deșert (sau în pustiu) a vorbi în zadar. 2. tranz. fig. (idei, concepții, învățături etc.) A propaga cu insistență. /<lat. praedicare

predicà v. 1. a anunța cuvântul lui D-zeu, a instrui poporul prin cuvântări religioase și morale: a predica Evanghelia; 2. fig. a îndemna, a recomanda: a predica cumpătarea.

*prédic, a -á v. tr. (lat. práe-dico, -cáre. V. dedic). Pronunț de pe catedră saŭ de pe anvon învățăminte morale. Îndemn, recomand: a predica economia. V. intr. Predic din exemple, fac lucrurĭ morale ca să le imiteze și alțiĭ. Predic în deșert, predic fără să mă asculte nimenĭ. V. prodovăduĭesc.

*predicațiúne f. (lat. praedicátio, -ónis. V. de- și in-dicațiune). Acțiunea de a predica. – Și -áție (într’un ms. din 1700, ca și ung. prédikació) și -áre.

predicare s. f., g.-d. art. predicării; pl. predicări

predicare s. f., g.-d. art. predicării; pl. predicări

predicare s. f., g.-d. art. predicării; pl. predicări

predica (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. predic, 2 sg. predici, 3 predică; conj. prez. 1 sg. să predic, 3 să predice

predica (a ~) vb., ind. prez. 3 predică

predica vb., ind. prez. 1 sg. predic, 3 sg. și pl. predică

PREDICARE s. v. cazanie, cuvânt, omilie, predică.

PREDICARE s. v. propovăduire.

PREDICARE s. (BIS.) propagare, propovăduire, răspîndire, (înv.) mărturisire, mărturisitură. (~ unei credințe.)

predicare s. v. CAZANIE. CUVÎNT. OMILIE. PREDICĂ.

PREDICA vb. v. propovădui.

PREDICA vb. (BIS.) a propaga, a propovădui, a răspîndi, (înv.) a binevesti, a mărturisi, a povesti, a spune. (~ în lume creștinismul.)

predica (predic, predicat), vb. – A explica un text biblic. Lat. praedicare (sec. XIX). – Der. predică, s. f. (propovedanie, didahie), din ngr. πρέντιϰα < it. predica; predicație, s. f. (predică), din lat. praedicatio, prin intermediul mag. prédikatió (sec. XVII); predicat, s. n., din fr. prédicat; predicator, s. m., din fr. prédicateur.

predicare, predicări s. f. 1. Acțiunea de a predica și rezultatul ei. ♦ Explicare în biserică a unui text biblic, a unei învățături (morale); p. ext. predică. 2. Propagare, propovăduire. – Din predica.

VOX CLAMANTIS IN DESERTO (lat.) glasul celui ce predică (strigă) în pustiu – Matei 3, 3. Răspunsul dat de Ioan Botezătorul la întrebarea „cine ești” pusă de evreii cărora le predica în pustiul Iudeii. Sensul actual: persoană care încearcă în zadar să-și convingă semenii asupra unui lucru sau să-i moblizeze pentru o cauză.