FIBULĂ, fibule, s. f. 1. Agrafa (ornamentală) de metal, folosită în Antichitate pentru a încheia un veșmânt. 2. (Anat.) Peroneu. [Acc. și: fibulă] – Din lat. fibula.

fibulă sf [At: ODOBESCU, S. II, 297 / Pl: ~le / E: lat fibula] 1 Agrafa (ornamentală) de metal, întrebuințată în Antichitate pentru a încheia un veșmânt. 2 (Atm) Peroneu.

*FIBULĂ (pl. -le) sf. 🏛 Agrafă, cheutoare cu care se prindeau două părți ale unui vestmînt (🖼 2090) [lat.].

FIBULĂ, fibule, s. f. 1. Agrafă (ornamentală) de metal, întrebuințată în antichitate pentru a încheia un veșmânt. 2. (Anat.) Peroneu. – Din lat. fibula.^[1]

FIBULĂ, fibule, s. f. Agrafă de metal întrebuințată în antichitate, cu care se încheiau marginile celor două părți ale unui veșmînt. V. copcă. La 1786, în Burwein... în Elveția, s-au descoperit două hîrdăiașe de bronz care conțineau brățări de aur, fibule sau cbeotori în spirale. ODOBESCU, S. II 297.

FIBULĂ, fibule, s. f. Agrafă de metal întrebuințată în antichitate pentru a încheia un veșmînt. – Lat. lit. fibula.

FIBULĂ s.f. 1. Agrafă de metal cu care se încheiau în antichitate hainele. 2. Peroneu. [< lat. fibula, cf. fr. fibule].

FIBULĂ s. f. 1. agrafă de metal, în antichitate, pentru încheierea veșmintelor. 2. inel purtat de actorii și atleții romani. 3. peroneu. (< lat. fibula, fr. fibule)

FIBULĂ ~e f. 1) (în trecut) Agrafă de metal care servea pentru a încheia o haină. 2) rar Os lung și subțire situat între genunchi și gleznă; peroneu. /<lat. fibula

*fíbulă f., pl. e (lat. fibula. V. fiulă). Cataramă, bold mare orĭ sponcă la Romanĭ. V. spilcă, boglar.

fibulă s. f., g.-d. art. fibulei; pl. fibule

fibulă s. f., g.-d. art. fibulei; pl. fibule

fibulă s. f., g.-d. art. fibulei; pl. fibule

fibulă

FIBULĂ s. peroneu.