CALA, calez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) imobiliza intenționat un organ sau o piesă de mașină înainte ca acestea să intre în funcțiune. 2. Tranz. A fixa orizontal, cu ajutorul nivelei, suportul unui aparat topografic de vizare. – Din fr. caler.

călai sms [At: H XIV, 358 / V: cal~ / Pl: ~ie / E: tc kalay] 1 (Ban) Cositor. 2 Smalț la oală. 3 (Pan) Oală smălțuită.

călău² sm [At: LB / Pl: ~ăi / E: cal + -ău] 1 (Îrg) Căloi (1). 2 (Pex) Om mare, mătăhălos, lălâu.

călău¹ sm [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 231 / V: (înv) calo / Pl: ~ăi / E: rrm kalo „negru”] 1 Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte Si: hoher, gâde. 2 (Pex) Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri Si: tiran, ucigaș.

călâi sms vz călai

călâu, ~ie a [At: I. C., POEZII 316 / Pl: ~âi / E: nct] 1 (Mun; d. lemn; mpl) Încă verde, neuscat complet. 2 (D. fructe, cereale sau d. pâinea scoasă din cuptor) Necopt bine. 3 (D. lichide) Călduț.

CALA, calez, vb. I. Tranz. 1. A imobiliza intenționat un organ sau o piesă de mașină înainte ca aceasta să intre în funcțiune. 2. A fixa orizontal, cu ajutorul nivelei, suportul unui aparat topografic de vizare. – Din fr. caler.

CALA calez, vb. I. Tranz. A fixa, a potrivi un organ (sau o piesă) de mașină.

CĂLĂU, călăi, s. m. 1. (În vechile orînduiri) Bărbat însărcinat cu execuția osîndiților la moarte; gîde. Călăul, regelui mai reteza pe buturugă Cîteva capete de răsculați. BOUREANU, S. P. 7. (În forma regională calău) [Domnul] striga: «Gios pe covor, Tăiați-i capul din zbor». Un călău se răpezea, Iataganu-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 182. 2. Fig. Om rău care supune pe cineva la chinuri, la torturi; tiran, ucigaș. Răscoală-ți copiii viteji ca titanii! Ca fiara, în care înfipt-ai cuțitul, Călăii să urle, să-și lepede anii De pradă și lene, – să-și vadă tiranii, Prin lacrimi sfîrșitul. NECULUȚĂ, Ț. D. 108. Cum de s-au îndurat părinții mei de mine, de m-au dat pe mîna unui călău ca acesta! El are să mă piardă. SBIERA, P. 277. [Lăpușneanu] își dete duhul în mînile călăilor săi. NEGRUZZI, S. I 165. Fig. Deznădejde fioroasă... Mi-ai fost soră prea iubită și mi-ai fost și crud călău. MACEDONSKI, O. I 94.

CALA, calez, vb. I. Tranz. A fixa un organ sau o piesă de mașină, după un model dat. – Fr. caler.

CĂLĂU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu execuția osîndiților la moarte; gîde. ♦ Fig. Om rău care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Țig. kalo „negru”.

CALA vb. I. tr., refl. 1. A potrivi; a (se) imobiliza (o piesă, un organ de mașină). 2. A așeza la orizontală suportul unui aparat topografic de vizare. [< fr. caler].

CALA vb. tr. 1. a imobiliza o piesă, un organ de mașină înainte ca acesta să intre în funcțiune. 2. a așeza la orizontală suportul unui aparat topografic de vizare. (< fr. caler)

A CALA ~ez tranz. 1) (vehicule sau roțile lor) A imobiliza, cu ajutorul unei cale. 2) (piese mecanice) A pune în poziție fixă. /<fr. caler

CĂLĂU ~i m. 1) Persoană care execută condamnații la moarte. 2) fig. Om crud; om plin de răutate. [Sil. că-lău] /<țig. kalo

CALO s.m. v. călău.

CĂLĂU s.m. (Mold.) Cel care execută pedeapsa cu moartea. A: Avea un țigan călău, adecă pierzător de oameni. M. COSTIN. Moartea-i celor răi calo. NCCD, 257; cf. NECULCE. // B: Speculator, calo, gîde, hegher. ST. LEX., 284. Variante: calo (NCCD, 257; ST. LEX., 284). Etimologie: țig. kalo. Cf. g e l a t, g î d e, h o h e r.

călău m. 1. cel însărcinat cu execuțiunea osândiților la moarte; 2. fig. omul sângiurilor, tiran. [Țigăn. KALO, țigan, călăii recrutându-se mai ales dintre Țigani].

calăŭ m. (țig. kaló, Țigan, fiind-că ceĭ maĭ mulțĭ calăĭ de pe la noĭ eraŭ Țiganĭ). Est. Acela care ucide pe ceĭ condamnațĭ la moarte (în Buc. și „hingher”). Fig. Om crud. – În vest călăŭ. V. gîde și gelat.

călăŭ, V. calăŭ.

călîŭ, -îĭe adj., pl. m. și f. îĭ. Sud. Vîlced: lemne călîĭ. Nu destul de copt: grîne călîĭ. Molcuț: oŭă călîĭ. Căldicel: apă călîĭe.

cala (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. calez, 3 calează; conj. prez. 1 sg. să calez, 3 să caleze

călău s. m., art. călăul; pl. călăi, art. călăii

cala (a ~) vb., ind. prez. 3 calează

călău s. m., art. călăul; pl. călăi, art. călăii

cala vb., ind. prez. 1 sg. calez, 3 sg. și pl. calează

călău s. m., art. călăul; pl. călăi, art. călăii (sil. -lă-ii)

călău

călău, -ăi.

CALA vb. (TOP., TEHN.) a orizontaliza. (~ un aparat topografic de vizare.)

CĂLAI s. v. email, glazură, smalț.

CĂLĂU s. gâde, (rar) torționar, ucigător, (înv. și reg.) hingher, (reg.) hoher, (înv.) gealat, măcelar, speculator. (~ executa pe cei condamnați la moarte.)

CĂLÂU adj. v. căldicel, căldișor, călduț, încropit.

CALA vb. (TOP., TEHN.) a orizontaliza. (~ un aparat topografic de vizare.)

călai s. v. EMAIL. GLAZURĂ. SMALȚ.

CĂLĂU s. gîde, (rar) torționar, ucigător, (înv. și reg.) hingher, (reg.) hoher, (înv.) gealat, măcelar, speculator. (~ executa pe cei condamnați la moarte.)

călîu adj. v. CĂLDICEL. CĂLDIȘOR. CĂLDUȚ. ÎNCROPIT.

călău (călăi), s. m. – 1. Gîde. – 2. Tiran, asupritor. Țig. kalo „negru” și „țigan” (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 272; Gáldi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explică prin împrejurarea că se recrutau călăi exclusiv dintre sclavii țigani, întrucît îndeletnicirea lor era considerată extrem de rușinoasă. Cf. și sp. caló, și probabil lat. med. caloforcium „furcă”, de unde fr. califourchon, în care primul element nu a fost explicat pînă acum (Littré și Dauzat îl consideră inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibilă der de la caballus; Gamillscheg presupune un *confurcium și Bloch-Wartburg recunoaște cuvîntul breton kall „testicule”). Cel mai probabil este că lat. caloforcium însemna, cum atestă glosele „furca gîdelui”. Pentru Lahovary 321, călău este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.

călîi (-îie), adj. – 1. Călduț, potrivit, blînd. – 2. Crud, verde (mai ales în expresia grîu călîi, grîu care nu s-a copt). Origine incertă. Pare a fi un der. expresiv de la cald, cu suf. -îi, ca în lălîi, molîu, caz în care s-ar afla în locul lui *căldîi. După Pușcariu, Dacor., III, 661, din lat. *calaneus (de la calere), cu -l- păstrat în chip inexplicabil; după Giuglea, Dacor., III, 618, din gr. ϰαλλάϊνος „verde, necopt”, fonetic și semantic dificil de acceptat.

călâi, -ie, călâi, -ie, adj. (reg.) (mai ales la sg. f.; despre apă) neîncălzită bine, călduță.