AMĂNUNT, -Ă, amănunți, -te, s. n., adj. 1. S. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amănunțime. ◊ Loc. adj. și adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu, în cantități mici. Comerț cu amănuntul. ◊ Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau până în cele mai mici amănunte sau în amănunt, în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios. 2. Adj. (Înv.) Amănunțit². [Var.: (reg.) amărunt s. n.] – A³ + mănunt „mărunt”.

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

amănunt, ~ă [At: CORESI, ap. HEM 1032 / V: ~ăru~ / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: a³ + mănunt] 1 sm (Îlav) În ~ (În mod) minuțios, conștiincios, observând chiar și cele mai mici și neînsemnate părți (detalii) ale unui lucru. 2 sn (Cmr; îlav) Cu (sau, înv, pre) ~ul Cu bucata. 3 sn Detaliu. 4 sn (Îe) A da ~e A intra în detalii. 5 sn (Îlav) (Cu) de-~ sau până în cele mai mici ~e sau în ~, în toate ~ele Minuțios. 6 a (Înv) Amănunțit².

amănunți vtr [At: I. IONESCU, C. 31 / V: ~ărunți¹ / Pzi: ~țesc / E: amănunt cf fr detailler] 1 (Agr) A mărunți, a afâna pământul prin săpare, arare, prășire etc. 2 A arăta în amănunte.

amărunți¹ v vz amănunți

amânunța v vz amenința

amelința vt vz amenința

amelița v vz amenința

amenința [At: CORESI, ap. HEM 1046 / Pzi: ameninț / V: (înv) amânun~, ~nița, ~erința, (îvr) ~elința, amelița, melița, meliți, menința / E: lat *amminaciare < minaciae „amenințări”] 1 vt (Înv; îf melița) A provoca pe cineva prin mimică. 2 vt (Înv) A face (cu mâna) un gest poruncitor adresat cuiva. 3 vt (Înv) A pomeni. 4-5 vt, vi (Construit cu „asupră” sau „cătră”; instrumentul acțiunii este în acuzativ și este introdus de „cu”) A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau) pentru a obține ceva. 6 vt A constitui o primejdie pentru (cineva sau) ceva. corectat(ă)

amenița v vz amenința

amerința v vz amenința

melița² v vz amenința

menința v vz amenința

AMĂNUNT, AMĂRUNT I. sbst. 1 În legătură cu prep. de, cu, ‡pre (cu care formează loc. adv.), ținînd seamă de părțile cele mai mărunte, de cele mai mici împrejurări, foarte migălos: ai luat satul de-a rîndul și casele de-amănuntul (MAR.); carile lucrurile acelor vremi pre amănuntul au scris (CANT.); a căutat cu de-~ul prin toate colțurile casei; le-a povestit toate în de-amănunt, una cîte una (SLV.); ți-era dragă lumea să privești la o grădină așa cu amănuntul căutată (ISP.) ¶ 2 ‡Fără prep.: tuturor amăruntul vedearea ce văzuseră spuseră (HASD.). II. AMĂNUNT (mai adesea pl. -te, ‼ -turi) sn. Împrejurările, particularitățile unui lucru, unei întîmplări luate în parte, una cîte una: luă aminte la toate amănunturile ce înconjura curtea (ISP.); a intra în ~e; a da prea multe ~e; a se pierde în ~e. III. adj. Amănunțit: în urma amănuntei analize ce am consacrat legendei (ODOB.) [a² + mănunt sau mărunt].

†AMĂNUNȚA (-unț)... Băn. = AMENINȚA...

AMĂNUNȚI, AMĂRUNȚI (-țesc) vb. tr. 1 ‼ A mărunți, a sdrobi, a fărîma, a desface bulgării de pămînt: la prașila dintîiu... amărunțim pămîntul și stîrpim buruienile (ION.) ¶ 2 A arăta, a povesti cu de-a-mănuntul (👉 MĂNUNȚI) [amănunt].

AMĂNUNȚIME, AMĂRUNȚIME sf. = AMĂNUNT II.: treptat, treptat, amănunțimile lucrurilor pier și rămîn numai siluete (BR.-VN.).

AMĂNUNȚIT, AMĂRUNȚIT I. adj. 1 p. AMĂNUNȚI...: de va fi fața ogorului foarte amărunțită și înfoiată (ION.) ¶ 2 Cu toate amănuntele, ținînd seamă de cele mai mici amănunte: mi-a făcut o descriere ~ă a locurilor pe care le-a vizitat. II. adv. Cu de-amănuntul: să-mi povestești toate ~. III. sbst. Faptul de a amănunți.

AMĂRUNT... 👉 AMĂNUNT...

❍AMĂRUNȚA¹ (-țez)... = AMĂNUNȚI...: înghețurile ce au să urmeze amărunțează fața ogorului (ION.) [👉 MĂRUNȚA].

❍AMĂRUNȚA² (-unt)... Olten. = AMENINȚA... [👉 AMĂNUNȚA].

AMĂRUNȚI (-țesc)... 👉 AMĂNUNȚI...: amărunțind ori-ce problemă (DLVR.).

†AMELINȚA... = AMENINȚA...

†AMELIȚA¹ (-iț) vb. tr. Olten. Bucov. – AMENINȚA: tăietorul amelițînd, îi căzu mîna (DOS.).

AMENINȚA (-inț), AMERINȚA (-rinț) I. vb. tr. 1 A da cuiva a înțelege, a-l înfricoșa prin vorbă, prin faptă, prin gesturi, prin scris, că trebue să se teamă de mînia sau răzbunarea lui, de răul ce are de gînd să-i facă, etc.: l-a amenințat cu bătaia, cu moartea ¶ 2 Pr. ext. (vorb. de primejdiile de cari are să se teamă cineva): după ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amenințase (ISP.). II. vb. intr. A face cu mîna, cu arma, cu un lucru oare-care, un semn, o mișcare, cu scopul de a înfricoșa pe cineva, de a opri în loc pe un dușman, de a-l reduce la neputință (mai adesea în basme, cînd este vorba de puterea vrăjilor): avea trei bețișoare în mînă și, cînd a amenințat, toate curțile s’au risipit (VOR.); amenință asupra lor și se făcură stane de piatră (ISP.) [lat. *amminaciare < minaciae].

AMERINȚA...👉 AMENINȚA.

AMĂNUNT, -Ă, amănunți, -te, s. n., adj. 1. S. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amănunțime. ◊ Loc. adj. și adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantități. Comerț cu amănuntul. ◊ Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau până în cele mai mici amănunte sau în amănunt, în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios. 2. Adj. (Înv.) Amănunțit². [Var.: (reg.) amărunt s. n.] – A³ + mănunt „mărunt”.

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

AMĂNUNT², -Ă, amănunți, -te, adj. (Învechit) Amănunțit. Cercetarea amănuntă a feluritelor faze prin care graiul poporului romin a trecut ca să devină... limba de azi a romînilor. ODOBESCU, S. I 352.

AMĂNUNȚI, amănunțesc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A da amănunte, a povesti cu amănunte; a detalia. Dorisem... a cunoaște împrejurările acestei isprăvi. Și Ieronim ne amănunțise totul. SADOVEANU, V. F. 91. 2. A fărîmița, a mărunți. Băligarul are o însemnată lucrare și asupra însușirilor fizice ale pămîntului, pe care le îmbunătățește, amănunțind pămînturile cele lutoase. I. IONESCU, M. 313.

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau de o completivă directă) 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (de obicei cu scopul de a-l intimida sau de a obține ceva). [Arendașul] îi gonea, amenințîndu-i cu gardienii și cu jandarmii, ca să-și dea seama ei că aci... el are putere și mai mare. PAS, L. I 124. Ba încă m-a și amenințat că... are să poruncească să mă întindă la scară. CREANGĂ, A. 159. Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința Să-i puie de vii Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A face un gest de amenințare. Mă amenință cu bățul. ◊ Absol. Spunea ceva și amenința cu mîna. PAS, L. I 56. Îl auzi, Manole? a amenințat cu degetul duhul meu de groază. SADOVEANU, N. F. 7. Mihăilă Cu sabia-n mînă, Dac-așa vedea, Cu ea c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. ◊ Intranz. Dacă văzu... că nu este chip a scăpa cu față curată, se opri în loc, amenință asupra lor și să făcură stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. 3. A reprezenta sau a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Focarele de paludism amenință sănătatea locuitorilor din jurul bălților și mlaștinilor, În cea dintîi epocă a întemeierii principatelor... care coprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290 pînă la 1418) vedem tă aceste state se văzură mai întîi amenințate în naționalitate și existența lor politică. BĂLCESCU, O. II 12. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pe coperiș, mușchiul verde crescuse în voia cea bună, înlăuntru ploaia făcuse gropi, iar pereții umezi amenințau să cadă. DUNĂREANU, N. 16. 5. (Învechit; cu complement direct) A anunța, a vesti (o primejdie). În mînă-i buzduganul domnesc, care-n războaie Ca brațul care-l poartă în veci nu se îndoaie. Și pe deasupră-i steagul, amenințînd furtuna. ALECSANDRI, P. A. 145. Ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amenințînd. ALEXANDRESCU, P. 144.

AMĂNUNT², -Ă, amănunți, -te, adj. (Înv.) Amănunțit. – Din a³ + mănunt „mărunt”.

AMĂNUNȚI, amănunțesc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A fărîmița, a mărunți. 2. A da amănunte. – Din amănunt¹.

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva). Ș-apoi se-ncrunta Și-i amanința Să-i puie de vii Chiar în temelii (ALECSANDRI). 2. A face un gest de amenințare. Spunea ceva și amenința cu mîna (PAS). 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Bălțile neasanate amenință sănătatea locuitorilor. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pereții umezi amenințau să cadă (DUNĂREANU). 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti (ceva). Umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă amenințînd (ALEXANDRESCU). – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

A AMĂNUNȚI ~esc tranz. rar 1) A preface în bucăți mărunte; a mărunți. 2) A expune cu lux de amănunte; a detalia. /Din amănunt

A AMENINȚA ameninț tranz. 1) (ființe) A speria cu o pedeapsă printr-o vorbă sau printr-un gest (pentru a intimida sau pentru a obține ceva). 2) A avertiza cu un gest asupra eventualelor consecințe. 3) A pune în primejdie; a face să fie în primejdie. 4) A fi gata să...; a fi pe punctul de... 5) înv. A semnaliza prin sine însuși; a prevesti. /<lat. amminaciare

amenințà v. 1. a înfricoșa cu o pedeapsă; 2. a face semn de amenințare: amenință asupra lor și se făcură stane de piatră ISP.; 3. (galicism) a fi de temut: casa amenință să cază. [Lat. *ADMINACIARE, din MINACIAE, amenințări, de unde și forma secundară amerințà; sensul 3 după fr. menacer].

amerințà v. V. amenințà: umbre fioroase ce ies din întunerec o crimă amerințând GR. AL.

menințà v. (poetic) a amenința: menințând barbare glasuri AL.

amănunțésc și amăr- v. tr. (d. amănunt). Mărunțesc, sfărîm: a amănunți bulgăriĭ. Povestesc pînă în părțile cele mici, detaliez.

amărunțésc, V. amănunțesc și mărunțesc.

ameli(n)ț v. tr. V. ameninț.

améninț (est) și -ínț (vest), a -á v. tr. (lat. *amminentiare saŭ *eminentiare, d. éminens, -éntis, part. luĭ eminére, a fi proeminent, minaciae, amenințărĭ; it. minaciare, pv. menasar, fr. menacer, sp. amenazar, pg. ameaçar). 1. Fac amenințărĭ: a amenința pe cineva cu sabia, cu moartea. 2. L. V. Mold. Menționez. 3. Fig. (după fr.) Îs aproape să, inspir teamă să nu: apele amenință să se reverse, casa amenință să cadă. 4. V. intr. Fac un semn orĭ gest de amenințare: bătrînu amenință cu toĭagu asupra lor. – Și -rinț. Vechĭ și azĭ Olt. amelínț. Vechĭ și menínț, „ameninț”, și (a)méliț, „ameninț” și „menționez”.

1) méliț, a -á, V. ameninț.

menínț, a -á, V. ameninț.

amănunți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amănunțesc, 3 sg. amănunțește, imperf. 1 amănunțeam; conj. prez. 1 sg. să amănunțesc, 3 să amănunțească

amenința (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 amenință; conj. prez. 1 sg. să ameninț, 3 să amenințe

amănunți (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amănunțesc, imperf. 3 sg. amănunțea; conj. prez. 3 să amănunțească

amenința (a ~) vb., ind. prez. 3 amenință

cu de-amănuntul loc. adv.

amănunți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amănunțesc, imperf. 3 sg. amănunțea; conj. prez. 3 sg. și pl. amănunțească

amenința vb., ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 sg. și pl. amenință

amenința (ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 sg. și pl. amenință)

cu de-amănuntul

de-amănuntul

ameninț.

AMĂNUNT adj. v. amănunțit, amplu, detaliat, dezvoltat.

AMĂNUNȚI vb. v. fărâmița, mărunți, sfărâma.

AMENINȚA vb. 1. (prin Transilv.) a mănânțăla. (L-a ~ cu degetul.) 2. a pândi, (fig.) a paște. (Îl ~ o mare primejdie.) 3. a periclita, a primejdui. (Această situație îi ~ viața.)

amănunt adj. v. AMĂNUNȚIT. AMPLU. DETALIAT. DEZVOLTAT.

amănunți vb. v. FĂRÎMIȚA. MĂRUNȚI. SFĂRÎMA.

AMENINȚA vb. 1. (prin Transilv.) a mănînțăla. (L-a ~ cu degetul.) 2. a pîndi, (fig.) a paște. (Îl ~ o mare primejdie.) 3. a periclita, a primejdui. (Această situație îi ~ viața.)

amenința (amenințat, amenințat), vb. – A arăta intenția de a face rău cuiva. – Var. (a)meni(n)ța, (a)meli(n)ța (înv.) La. *ammῑnaciāre, de la minaciae „amenințare” (Pușcariu 77; DAR; REW 5584); cf. it. minacciare (sicil. amminazzari), prov., cat. menassar, fr. menacer, sp. amenazar, port. ameaçar. După Philippide, Principii, 98, din lat. minitor „a amenința”. Der. amenințător, adj. (care amenință); amenințătură, s. f. (amenințare).

MELIȚÁ² vb. I v. amenința.

MENINȚA vb. I v. amenința.