fulgurație sf [At: EMINESCU, N. 106 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr fulguration, lat fulguratio, -onis] 1 Iluminație bruscă a cerului neînsoțită de tunet, produsă de o descărcare electrică în regiunile înalte ale atmosferei. 2 (Med; îs) ~ electrică Metodă de tratare a rănilor prin aplicare de scântei electrice de înaltă frecvență.

FULGURAȚIE, fulgurații, s. f. 1. Iluminație bruscă a cerului neînsoțită de tunet, produsă de o descărcare electrică în regiunile depărtate ale atmosferei. 2. (Med.; în expr.) Fulgurație electrică = metodă de tratare a rănilor prin aplicare de scîntei electrice de înaltă frecvență. Plaga se vindecă după două ședințe de fulgurație electrică. Variantă: fulgurațiune (pronunțat -ți-u-) (EMINESCU, N. 106) s. f.

FULGURAȚIE s.f. 1. Fulgerare fără tunet în regiunile înalte ale atmosferei. 2. Scînteie electrică de înaltă frecvență folosită pentru cauterizări. [Gen. -iei, var. fulgurațiune s.f. / cf. fr. fulguration, lat. fulguratio].

FULGURAȚIE s. f. 1. fulgere fără tunet în regiunile înalte ale atmosferei. 2. scânteie electrică de înaltă frecvență pentru cauterizări. 3. (fig.) emanație bruscă. (< fr. fulguration, lat. fulguratio)

FULGURAȚIE ~i f. Proces de iluminare bruscă a cerului, fără tunet (descărcarea electrică fiind produsă în regiunile înalte ale atmosferei). ◊ ~ electrică metodă de tratament al rănilor cu ajutorul scanteilor electrice de înaltă frecvență. [Art. fulgurația; G.-D. fulgurației; Sil. -ți-e] /<fr. fulguration, lat. fulguratio, ~onis

fulgurațiune sf vz fulgurație

FULGURAȚIUNE s.f. v. fulgurație.

fulgurație (desp. -ți-e) s. f., art. fulgurația (desp. -ți-a), g.-d. art. fulgurației; pl. fulgurații, art. fulgurațiile (desp. -ți-i-)

fulgurație (-ți-e) s. f., art. fulgurația (-ți-a), g.-d. art. fulgurației; pl. fulgurații, art. fulgurațiile (-ți-i-)

fulgurație s. f. (sil. -ți-e), art. fulgurația (sil. -ți-a), g.-d. art. fulgurației; pl. fulgurații, art. fulgurațiile (sil. -ți-i-)