FLĂCĂRAIE s. f. (Rar) 1. Flacără mare; vâlvătaie, pălălaie, flăcărie. 2. Flăcări produse de arderea hidrogenului degajat din corpuri în descompunere și care apar uneori pe pământ, mai ales deasupra locurilor mocirloase. – Flacără + suf. -aie.

flăcăraie sf [At: ODOBESCU, S. III, 212 / E: flacără + -aie] 1 Flacără mare Si: bâlbără, bâlboare, bâlbătaie, bobotaie, flăcărie, hopătaie, pălălaie, vâlvătaie, vâlvoare. 2 Flăcări produse de arderea hidrogenului degajat din corpuri în descompunere și care apar uneori pe Pământ, mai ales deasupra locurilor mocirloase.

FLĂCĂRAIE s. f. 1. Flacără mare; vâlvătaie, pălălaie, flăcărie. 2. Flăcări produse de arderea hidrogenului degajat din corpuri în descompunere și care apar uneori pe pământ, mai ales deasupra locurilor mocirloase. – Flacără + suf. -aie.

FLĂCĂRAIE, flăcăraie, s. f. 1. Flacără mare; vîlvătaie, pălălaie, bobotaie. Se apropie norul ca o flăcăraie. ISPIRESCU, L. 225. Descălecai la flăcăraia trosnitoare a brazilor. ODOBESCU, S. III 212. 2. Flăcări produse de arderea hidrogenului degajat din corpuri în descompunere și care apar mai ales deasupra locurilor mocirloase. Flăcăraiele ce ies noaptea de pe fața unui gorgan. ODOBESCU, S. II 267.

FLĂCĂRAIE f. 1) Flacără mare. 2) la pl. Flăcări care apar uneori în locuri mlăștinoase prin arderea hidrogenului degajat de substanțele organice în descompunere. [Sil. -ra-ie] /flacără + suf. ~aie

flăcăraie f. 1. flacără mare; 2. pl. flacări ușoare cari se degajază noaptea din locurile mlăștinoase.

flăcăráĭe f. Mare flacără. V. pălălaĭe.

flăcăraie (rar) s. f., art. flăcăraia, g.-d. art. flăcăraiei

flăcăraie (rar) s. f., art. flăcăraia, g.-d. art. flăcăraiei

flăcăraie s. f., art. flăcăraia, g.-d. art. flăcăraiei

flăcăraie

FLĂCĂRAIE s. v. vâlvătaie.

FLĂCĂRAIE s. pară, pălălaie, pîrjol, văpaie, vîlvătaie, vîlvoare, (rar) pălălaică, (pop.) bobot, bobotaie, (reg.) pălălăială, vîlvaie, vîlvăraie, (prin vestul Transilv.) babură, (Olt.) bălbălău. (O imensă ~ de la incendiu.)