estuar sn [At: LM / P: ~tu-ar / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr estuaire] 1 Zonă joasă de coastă pe care apa mării sau a oceanului o acoperă numai în timpul fluxului. 2 Albie minoră a unui fluviu, lărgită și adâncită (adeseori ca o pâlnie) în zona de vărsare a acestuia, formată pe țărmuri de maree puternice sau de mișcările de coborâre a uscatului.

*ESTUAR (pl. -are) sn. 🌍 Mic golf care se află pe porțiunea din cursul unui fluviu, aproape de gura lui, unde crește apa de pe urma fluxului [fr.].

ESTUAR, estuare, s. n. Gura largă ca o pîlnie a unor fluvii mari, care ia naștere prin înaintarea mării înspre uscat și prin efectul eroziv al fluxului și refluxului. (Fig.) Șiroaiele de zăpadă topită împletiseră pe covor ciudate exerciții de cartografie: lacuri și estuare, fluvii și mărunte arhipelaguri. C. PETRESCU, C. V. 154. – Pronunțat: -tu-ar.

ESTUAR s.n. Gură foarte largă și adîncă, în formă de pîlnie, a unor fluvii, prin care acestea se varsă în mare. [Pron. -tu-ar, pl. -re, -ruri. / < fr. estuaire, cf. lat. aestuarium < aestus – flux].

ESTUAR s. n. parte a unui fluviu, mai lărgită, prin care acesta se varsă în mare. (< fr. estuaire, lat. aestuarium)

ESTUAR ~e n. Gura de vărsare a unui fluviu lărgită în formă de pâlnie. [Sil. es-tu-ar] /<fr. estuaire, lat. aestuarium

*estuáriŭ n. și -ar n., pl. e (lat. aestuarium, d. aestus, clocotire, flux). Gură de fluviŭ largă (din cauza fluxuluĭ): estuaru Girondeĭ, Tamizeĭ.

estuar (desp. -tu-ar) s. n., pl. estuare

estuar (-tu-ar) s. n., pl. estuare

estuar s. n. (sil. -tu-ar), pl. estuare

estuar

estuar, (engl.= estuarine), locul de vărsare a unui fluviu într-o mare afectată de maree capabile să îndepărteze, prin reflux, materialul aluvionar și cel rezultat din erodarea malurilor în timpul fluxului.