cĭobótă f., pl. e (rut. čóbit, gen. čóbota; rus. čëboty, cĭobote de marochin, d. tăt. čabata, care vine d. pers. [de unde și turc.] čabatan, cĭobote marĭ; it. ciabatta, încălțăminte uzată, pv. sabata, fr. savate, picard chavate, sp. zapata). Mold. Cizmă, încălțămînt care acopere picĭoru pînă la genunchĭ. Fig. Iron. Om ignorant, tureatcă. (Pînă pe la 1848, maĭ toțĭ bărbațiĭ purtaŭ cĭobote. Azĭ poartă maĭ mult țăraniĭ, jidaniĭ bătrînĭ, soldațiĭ călărĭ și maĭ rar ceĭ pe jos. În Ungaria și părțile vecine eĭ, poartă și țărancele. Orășeniĭ poartă ghete, pe care le vîră în galoșĭ cînd e noroĭ și în șoșonĭ cînd e zăpadă saŭ numaĭ ger). În Mold. nord. cibotă și cĭubótă. În Munt. cĭoboată, cizmă saŭ gheată grosolană.

cibotă sf vz ciobotă

cibótă, V. cĭobotă.

ciobotă, -te.

CIOBOTĂ s. f. (Mold .) Gheată, cizmă. A: Să fie încălțați cu ciobotele lor. CRON. 1689, 48^v. Trăgîndu-i cibotele, numai cu călțuni au fost încălțat. AXINTE URICARIUL; cf. CRON. 1707, 44^v; CRON. 1732, 37^r. // C: Ciobotĕ. Calceus. AC, 332. B: Sapogi. Cizme, cioboate. Sapogŭ. Cizmă, cioboată. LEX., 239r; cf. LEX. 1683, 13^v, 60^r; LUMINĂ. Variante: cibotă (AXINTE URICARIUL), cioboată (LEX., 239^r). Etimologie: ucr. čoboty. Vezi și ciobotar.

CIBOTĂ s. f. v. ciobotă.

CIOBOATĂ s. f. v. ciobotă.

cioboată, cioboate, s.f. (reg.) Tulpină de floarea-soarelui („bote de ruje”) folosită la realizarea gardului: „Se băteau pari la 2 m, pe care se fixau 3 rude orizontale, între care se împleteau cioboatele, care se retezau la vârf” (AER, 2010: 140). Acest tip de gard e specific zonei Sătmar, Carei. – Et. nec.