buriu sn [At: LIUBA – IANA, M. 99 / Pl: ~ie, ~ii / E: bg бурижъ] 1 (Îrg) Butoiaș cu capacitatea de peste 100 l în care, în gospodăriile țărănești, se păstrează băutura sau oțetul. 2 (Pop; îe) A lega pe cineva ~ A lega cobză pe cineva, în poziție ghemuită.

buriu s.n. 1 (înv., reg.) Butoiaș cu capacitatea de peste 1001, în care, în gospodăriile țărănești, se păstrează de obicei țuica sau oțetul. Cumpără un buriu cu cele 12 vedre de rachiu (I. ION.). ♦ Unitate variabilă și instrument de măsură a lichidelor, cu o capacitate între 8 și 30 de vedre. 2 (înv., reg.) Vas în care curge țuica la distilare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 3 Expr. (pop.) A lega pe cineva buriu = a lega pe cineva burduf (în poziție ghemuită). • pl. -ii, -ie. și burie s.f. /cf. alb. burilj, bg. буре, бурило, буренце, srb. bure, tc. buri.

BURIU (pl. -ie) sn. Butoiaș, vas mic din doage (mai adesea pentru rachiu: el dormea deasupra burielor goale EMIN.; Am un ~ Și ’n el țiu Vin și rachiu GOR. (ghicitoare despre „ou”) [blg. burijŭ].

BURIU, burie, s. n. Butoi (de aproximativ 125 litri) în care se păstrează de obicei țuică. Cumpără un buriu cu 12 vedre de rachiu. I. IONESCU, P. 156.

BURIU, burie, s. n. Butoi în care se păstrează de obicei țuica.

buriu n. butoiaș de ținut rachiu sau oțet (20-40 vedre). [Turc. BURY].

buríŭ n., pl. e (bg. sîrb. buriĭa, mare butoĭ, bure, butoĭaș, d. turc. bury, tub, care vine d. ven. boria, buriŭ). Munt. Balercă maĭ mare, butoĭ mijlociŭ: Vin și rachiŭ tot într’un buriŭ (ghicitoarea ouluĭ).

burie s.f. v. buriu.

BURIAȘ (pl. -șe) sn. dim. BURIU.

buriu (înv., reg.) s. n., art. buriul; pl. burie

buriu (înv., reg.) s. n., art. buriul; pl. burie, art. buriele

buriu s. n., art. buriul; pl. burie, art. buriele

buriu

buriu, -rie.

buriu (burie), s. n. – Butoiaș, bute. Bg. burijă (Cihac, II, 35) sau tc. buri (Șeineanu, II, 64), cf. alb. buril, sb. bure.

BURIU s.n. (ȚR, Ban., Trans. SE) Butoiaș. B: Au avut avuție înecată, în burie, în heleșteul de la Dobreni. R. POPESCU. Într-un buriu cu mustu, de vead[re] 10. CM, 53^v; cf. IM 1730, 106^r. C: Buriĕ. Dolium parvum. AC, 331. Cadus, di. Burie. Bor hordo. LEX. MARS., 191; cf. TI (gl.). // A: De răpia cine ce putea …, cine sticle, cine clondire, …, cine burie, cine năstrăpi, cine oale. IM 1754, 75^v. Variante: burie s.f. (AC, 331; LEX. MARS., 191). Etimologie: bg. burija. Cf. barilcă, berbință, budăi, buduroi. substantiv neutru

BURIE s.f. v. buriu.