BURIU s.n. (ȚR, Ban., Trans. SE) Butoiaș. B: Au avut avuție înecată, în burie, în heleșteul de la Dobreni. R. POPESCU. Într-un buriu cu mustu, de vead[re] 10. CM, 53^v; cf. IM 1730, 106^r. C: Buriĕ. Dolium parvum. AC, 331. Cadus, di. Burie. Bor hordo. LEX. MARS., 191; cf. TI (gl.). // A: De răpia cine ce putea …, cine sticle, cine clondire, …, cine burie, cine năstrăpi, cine oale. IM 1754, 75^v. Variante: burie s.f. (AC, 331; LEX. MARS., 191). Etimologie: bg. burija. Cf. barilcă, berbință, budăi, buduroi. substantiv neutru