ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Țeava scurtă, sudată sau prinsă cu șuruburi la un recipient, care face legătura între acesta și o conductă. – Din germ. Stutzen.

ștuț⁴ sns [At: MAT. DIALECT. I, 288 / E: ns cf ștupă] (Reg) Arpagic (5).

ștuț³ sn [At: GLOSAR REG. / Pl: ~uri / E: ger Stutz] (Reg) Ciot de copac.

ștuț² sn [At: AVI, 3 / V: (reg) ~un (A: nct) s / Pl: ~uri / E: ns cf știț] (Reg) Fiecare dintre cele două curele groase care leagă pieptarul hamului de orcic.

ștuț¹ sn [At: ȘINCAI, HR. II, 331/21 / V: (reg) știuț / Pl: ~uri / E: ger Stutzen, (1) cf și ger Stutz (rohr, -büchse)] 1 (Trs; Mar) Carabină (1). 2 (Teh) Bucată scurtă de țeavă, care face legătura între un recipient și o conductă Si: tubulură. 3 Tub de oțel cu pereții subțiri, servind pentru luarea probelor de pământ.

ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Bucată scurtă de țeavă, care face legătura între un recipient și o conductă. – Din germ. Stutzen.

ȘTUȚ, ștuțuri, s. n. Bucată scurtă de țeava, care face legătura unui recipient cu o conductă.

ȘTUȚ s.n. (Tehn.) Tub de oțel cu pereții subțiri, servind pentru luarea probelor de pămînt. [< germ. Stutz].

ȘTUȚ s. n. bucată scurtă de țeavă montată la un recipient spre a face legătura cu o conductă. (< germ. Stutz)

ȘTUȚ ~uri n. tehn. Țeavă scurtă de metal care servește ca piesă de legătură între o conductă și un recipient. ~ de golire a apei. /<germ. Stutzen

știuț sn vz ștuț¹

ștuțun s vz ștuț²

ștuț s. n., pl. ștuțuri

ștuț

ȘTUȚ s. (TEHN.) tubulură.

ȘTUȚ s. v. carabină.

ȘTUȚ s. (TEHN.) tubulură.

ștuț s. v. CARABINĂ.

ștuț², ștuțuri, s.n. (reg.) fiecare dintre cele două curele groase care leagă pieptarul hamului de orcic.

ștuț⁴, s.n. sg. (reg.) arpagic, orceag.

ștuț³, ștuțuri, s.n. (reg.) ciot de copac.