ștuț¹ sn [At: ȘINCAI, HR. II, 331/21 / V: (reg) știuț / Pl: ~uri / E: ger Stutzen, (1) cf și ger Stutz (rohr, -büchse)] 1 (Trs; Mar) Carabină (1). 2 (Teh) Bucată scurtă de țeavă, care face legătura între un recipient și o conductă Si: tubulură. 3 Tub de oțel cu pereții subțiri, servind pentru luarea probelor de pământ.