șenilă sf [At: V. ROM. mai 1954, 105 / Pl: ~le / E: fr chenille] Bandă metalică continuă de rulare a unor vehicule, constituită din plăci metalice articulate între ele, înfășurată peste roțile vehiculului situate pe aceeași parte, pentru a se obține o suprafață mai mare de contact cu terenul și o tracțiune mai mare decât a roților obișnuite în timpul deplasării.

ȘENILĂ, șenile, s. f. Bandă care se înfășoară peste roțile situate de aceeași parte a unui vehicul, pentru a obține o suprafață mai mare de contact cu terenul. Pînă departe văzduhul era cutremurat de zgomotul pe care-l făceau șenilele. V. ROM. septembrie 1953, 186. Mîna lui mîngîia șenila tractorului. MIHALE, O. 29.

ȘENILĂ s.f. (Tehn.) Organ de rulare al unor vehicule, format dintr-o bandă metalică continuă care se înfășoară peste roți. [< fr. chenille].

ȘENILĂ s. f. organ de rulare al unor autovehicule, dintr-o bandă metalică continuă care se înfășoară peste roți. (< fr. chenille)

ȘENILĂ ~e f. Organ de deplasare a unor vehicule (tancuri, tractoare etc.) constând dintr-o bandă metalică articulată, care permite circulația pe orice teren. /<fr. chenille

șenilă s. f., g.-d. art. șenilei; pl. șenile

șenilă s. f., g.-d. art. șenilei; pl. șenile

șenilă s. f., g.-d. art. șenilei; pl. șenile

șenilă, pl. șenile

șenilă, șenile s. f. 1. (la încălțăminte) talpă foarte groasă. 2. (prin ext.) încălțăminte cu talpă foarte groasă.