încurare sf [At: ÎNDREPTAREA (1652), ap. TDRG / V: (înv) ~răre / Pl: ~rări / E: încura] (Îrg) 1 Conducere rapidă a unui atelaj cu cai Si: (îrg) încurat¹ (1). 2 Alergare. 3-4 Parcurgere în goană (cu caii) a unei distanțe Si: (îrg) încurat¹ (3-4). 5 Cursă de cai Si: cavalcadă, (îrg) încurat¹ (5). 6 Incursiune în viteză Si: încurat¹, năvală. 7 Alergare în libertate a cailor Si: (îrg) încurat¹ (7). 8 Zburdălnicie. 9 Joc al adulților ca al unor copii Si: (îrg) încurat¹ (9). 10 Lăsare în voia viciilor Si: (îrg) încurat¹ (10).

ÎNCURARE, încurări, s. f. (Învechit) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. Amenințările și încurările... nu putuse să-i facă să reintre în liniște. GHICA, S. 629.

încurăre sf vz încurare

încurare (înv., reg.) s. f., g.-d. art. încurării; pl. încurări

încurare (înv., reg.) s. f., g.-d. art. încurării; pl. încurări

încurare s. f., g.-d. art. încurării; pl. încurări

ÎNCURARE s. v. alergare, cursă.

încurare s. v. ALERGARE. CURSĂ.