îmbălora [At: CREANGĂ, GL. / V: (reg; cscj) ~ri / S și: (îrg) înb~ / Pzi: ~rez, ~resc (îf îmbălori) / E: îmbăla + -ora] 1 vt (Îrg) A umple gura de salivă. 2 vt (Îrg; fig) A insulta. 3 vt (Îrg; fig) A mustra pe cineva fără motiv. 4 vt (Reg; fig; îf îmbălori) A spune lucruri triviale. 5 vr (Reg; fig; îaf) A se făli.

îmbălori v vz îmbălora

ÎMBĂLORA, îmbălorez, vb. I. Tranz. (Mai ales în expr.) A-și îmbălora gura = a-și umple gura de salivă; fig. a mustra, a certa pe cineva. Milostiv fii mie, păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba. CREANGĂ, A. 17. – Variantă: îmbălori (ȘEZ. IX 146) vb. IV.

ÎMBĂLORI vb. IV v. îmbălora.

ÎMBĂLORI vb. IV. v. îmbălora.

îmbălorà v. a îmbăia (fig.): îmi tot îmbălorez gura pe bărbat CR.

îmbăléz și îmbăloréz saŭ îmbălurez v. tr. Umplu de bale, de stupit: vițelu îmbălează țîța, și pe urmă suge. Îmĭ îmbălurez gura, fac bale vorbind mult și furios. Fig. Ocărăsc, insult furios, calomniez.

îmbălora (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 3 îmbălorează

îmbălora vb., ind. prez. 1 sg. îmbălorez, 3 sg. și pl. îmbălorează

îmbălora, îmbălorez, vb. I (reg.) a spune vorbe de ocară, a mustra pe cineva fără a fi vinovat.