zăpăcire sf [At: HELIADE, L. B. I, 208/6 / Pl: ~ri / E: zăpăci] 1 Pierdere (temporară) a judecății normale în fața unei situații neașteptate, dificile, confuze, din cauza unei emoții, a unei boli etc. Si: buimăcire, dezorientare (2), năucire, tulburare. 2 (Înv) Intimidare. 3 (Îvr) Extravaganță (1).

zăpăcire sf. Acțiunea de a (se) zăpăci și rezultatul ei. • pl. -i. /v. zăpăci.

ZĂPĂCIRE, zăpăciri, s. f. Acțiunea de a (se) zăpăci; buimăceală, amețeală, tulburare. Mie-mi păru deodată Maria speriată Că strigă, și la dînsa se dă un lup turbat. Apuc în zăpăcire securea răzimată De căpătîiul nostru, izbesc pe biata fată Care dormea în pace. BOLLIAC, O. 105.

ZĂPĂCIRE, zăpăciri, s. f. Acțiunea de a (se) zăpăci și rezultatul ei; buimăceală, năucire, tulburare.

zăpăcire s. f., g.-d. art. zăpăcirii

zăpăcire s. f., g.-d. art. zăpăcirii

zăpăcire s. f., g.-d. art. zăpăcirii

ZĂPĂCIRE s. 1. v. buimăcire. 2. v. fâstâcire. 3. v. deranjare.

ZĂPĂCIRE s. 1. buimăcire, năucire. (~ cuiva.) 2. fîstîcire, încurcare. (~ unui copil.) 3. deranjare, răscolire, răvășire. (~ hîrtiilor de pe masă.)

Zăpăcire ≠ dezmeticire