11 definiții pentru vorbitor (s.m.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

VORBITÓR, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj., s. m. și f., s. n. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

VORBITÓR, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

VORBITÓR3, -OÁRE, vorbitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care vorbește (o anumită limbă), care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Afixul poate fi străin, dar, deoarece între timp a devenit productiv în romînește, vorbitorul nu-și mai dă seama că e nou. GRAUR, F. L. 116. 2. Persoană care povestește, care conversează, se întreține, discută cu alții. Vorbeau, și atunci cîte un abur străveziu se ridica deasupra vorbitorilor. DUMITRIU, N. 164. ♦ Orator, conferențiar. Meșterul Roman nu era vorbitor bun. GALAN, Z. R. 85. Vorbitorul își sfîrșise cuvîntarea și acum era aplaudat. CAMIL PETRESCU, O. I 196.

VORBITÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. 1) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; orator. 2) Persoană care povestește sau întreține o conversație. /a vorbi + suf. ~tor

vorbitór, -oáre adj. Care vorbește: papagalu e o pasăre vorbitoare. S. m. și f. Orator: un vorbitor excelent. S. n., pl. -oare. Cameră destinată vorbiriĭ (conversațiuniĭ) părinților cu eleviĭ într’un internat.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

vorbitór1 adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. vorbitoáre

vorbitór adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitóri; f. sg. și pl. vorbitoáre


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

VORBITÓR adj., s. 1. adj. (rar) cuvântăreț, cuvântător. (Ființă ~oare.) 2. s. (livr.) locutor. (Un ~ care comunică un mesaj.) 3. s. v. conferențiar. 4. adj. v. sonor. 5. s. v. parloar.

VORBITOR adj., s. 1. adj. (rar) cuvîntăreț, cuvîntător. (Ființă ~.) 2. s. conferențiar, orator, (rar) cuvîntător. (Un ~ bine documentat.) 3. adj. sonor, vorbit. (Film ~.) 4. s. parloar, (înv.) parlatoriu. (~ la un cămin.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

VORBITÓR s. m. (< vorbi + suf. -tor): cel care folosește limbajul articulat; cel care vorbește cu alții; locutor, emițător. ◊ ~ unilíngv (monolíngv): v. care folosește o singură limbă (pe cea maternă). ◊ ~ bilíngv: v. care poate folosi, după nevoi, două limbi – limba maternă și o limbă străină. ◊ ~ trilíngv: v. care poate folosi, după nevoi, trei limbi – limba maternă și două limbi străine. ◊ ~ poliglót: v. care folosește mai multe limbi. Mulți lingviști au fost v. poligloți. Se știe, de exemplu, că lingvistul danez Rasmus Kristian Rask cunoștea peste 200 de limbi, dintre acestea vorbind un număr impresionant de mare. Tot un v. poliglot de performanță a fost și domnitorul român Dimitrie Cantemir.

Intrare: vorbitor (s.m.)
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • vorbitor
  • vorbitorul
  • vorbitoru‑
plural
  • vorbitori
  • vorbitorii
genitiv-dativ singular
  • vorbitor
  • vorbitorului
plural
  • vorbitori
  • vorbitorilor
vocativ singular
  • vorbitorule
plural
  • vorbitorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

vorbitor, -oare (persoană) vorbitoare vorbitor

  • 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat.
    surse: DEX '09 DLRLC un exemplu
    exemple
    • Afixul poate fi străin, dar, deoarece între timp a devenit productiv în romînește, vorbitorul nu-și mai dă seama că e nou. GRAUR, F. L. 116.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Persoană care povestește, care discută cu alții.
      surse: DEX '09 DLRLC NODEX un exemplu
      exemple
      • Vorbeau, și atunci cîte un abur străveziu se ridica deasupra vorbitorilor. DUMITRIU, N. 164.
        surse: DLRLC
  • 2. Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public.
    surse: DEX '09 DLRLC NODEX sinonime: conferențiar orator, -oare 2 exemple
    exemple
    • Meșterul Roman nu era vorbitor bun. GALAN, Z. R. 85.
      surse: DLRLC
    • Vorbitorul își sfîrșise cuvîntarea și acum era aplaudat. CAMIL PETRESCU, O. I 196.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Vorbi + sufix -tor
    surse: DEX '09 NODEX