VORBITOR³, -OARE, vorbitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care vorbește (o anumită limbă), care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Afixul poate fi străin, dar, deoarece între timp a devenit productiv în romînește, vorbitorul nu-și mai dă seama că e nou. GRAUR, F. L. 116. 2. Persoană care povestește, care conversează, se întreține, discută cu alții. Vorbeau, și atunci cîte un abur străveziu se ridica deasupra vorbitorilor. DUMITRIU, N. 164. ♦ Orator, conferențiar. Meșterul Roman nu era vorbitor bun. GALAN, Z. R. 85. Vorbitorul își sfîrșise cuvîntarea și acum era aplaudat. CAMIL PETRESCU, O. I 196.