tufănică sf [At: DAME, T. 186 / V: (reg) ~fin~ / Pl: ~nele, ~ici / E: tufă + -nică] (Bot) 1 (Pop) Crizantemă cu flori mici Si: (pop) dumitriță, tatăișă¹ (5), (reg) tufăniță (Chrysanthemum indicum). 2 (Pop) Crizantemă cu flori mici (Chrysanthemum morifolium). 3 (Pop) Crizantemă cu flori mici (Chrysanthemum roseum). 4 (Reg; îc) ~-albă Granat² (Chrysanthemum parthenium). 5 (Reg) Margaretă (Chrysanthemum leucanthemum). 6 (Reg) Nalbă (Althaea rosea). 7 (Reg; îc) ~-galbenă Rujă-galbenă (Rudbeckia laciniata). 8 (Pop; lpl) Lipscănoaice (Coreopsis tinctoria).

TUFĂNICĂ, tufănele, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, care a dat naștere la numeroase varietăți de crizanteme, avînd florile de culoare galbenă, roșie sau albă, dispuse în capitule (Chrysanthemum indicum; chrysanthemum sinense). V. crizantemă. Tufănica este cînd albă ca omătul, și tot ca omătul cu profunzimi de viorea, cînd galbenă ca floarea soarelui, cînd ruginie, cînd galbenă-verde, cînd roșioară-albastră. GALACTION, O. I 325. Sînt așezate... pe birou vase cu flori de tufănică. SAHIA, U.R.S.S. 113. Prin grădini se iviră tufănelele albe și vinete. SANDU-ALDEA, D. N. 151. – Pl. și: tufănici (M. I. CARAGIALE, C. 44).

TUFĂNICĂ ~ele f. (diminutiv de la tufan) Plantă erbacee cu tulpina lemnoasă și cu frunzele late, adânc crestate cultivată pentru florile ei tomnatice, divers colorate și plăcut mirositoare; crizantemă; dumitriță. [G.-D. tufănelei; Pl. și tufănici] /<Din tufă

tufănică f. Bot. Munt. crizantemă.

tufănícă f., pl. ele (d. tufă, tufan). Munt. Dumitriță, crizantemă.

tufinică sf vz tufănică

* CRIZANTEMĂ (pl. -me) sf. 🌿 = TUFĂNICĂ.

DUMITRIȚE sf. pl. Mold. 🌿 = TUFĂNICĂ: căsuțe albe... cu flori multe dintre cari se ’nălță mai mîndre tomnaticele ~ (VLAH.) [înfloresc pe la Sîntul Dumitru].

GURĂ (pl. -ri) sf. 1 🫀 Partea feței, la om, compusă din buze, dinți și gingii, din partea dinăuntru a bucilor, cerul gurii, etc., în care se introduc alimentele și pe unde iese vocea (🖼 2486): a deschide, a închide, a căsca gura; a umbla cu gura căscată ¶ 2 Tot astfel la animale: gura calului, boului, pisicii; a scoate (a scăpa) din gura lupului; (P): ce intră în gura lupului nu se mai scoate; a țipa ca din gura șarpelui ¶ 3 pr. ext. și pr. anal. Intrarea, deschizătura unui loc, unui obiect oare-care: gura peșterii, pivniței, podului, sobei, cuptorului; gura sticlei; gura sacului; gura tunului, gura țevii, canalului; o pulbere fină de aur... se împrăștie în sus. ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan (VLAH.) ¶ 4 👕 Gura cămășii, deschizătura de la gît și piept, prin care intră capul, cînd se îmbracă ¶ 5 🫀 Se zice despre cavitatea gurii considerată din punctul de vedere al alimentelor ce se introduc într’însa: a duce ceva la ~: a fi cu gura plină; abia au mălaiu de ~ (DLVR.); nu pusese femeia nimic în ~ de trei zile (CAR.); (P): pînă nu mănînci usturoiu, nu-ți miroase gura; (P): Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în ~; mură în ~, de-a gata, fără să-și dea cea mai mică osteneală: era un pierde-vară care aștepta să-și dea cineva mură în ~ (ISP.); n’am pus nimic în ~, n’am mîncat nimic; a-i lua pîinea de la ~, a-l lipsi de cîștig, de mijloacele de existență; a-și pune gura la cale, a mînca; de-ale gurii, mîncare, hrană: de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de ajuns și de rămas (VLAH.); a-i lăsa gura apă 👉 APĂ; a trăi de la mînă pnă la ~, a avea abia strictul necesar pentru traiu; a uita de la mînă pînă la ~, a uita ușor, imediat ¶ 6 Îmbucătură cît poate băga cineva în gură: pentru o ~ de iarba, lua vita Românului din bătătură (VLAH.) ¶ 7 Înghițitură, dușcă: să sorb și eu o ~ de apă pe gurguiul ulciorului (DLVR.) ¶ 8 Sărutare, guriță ¶ 9 Despre partea exterioară a gurii: a avea o ~ mare, o ~ cît o șură; a săruta pe ~; să rîdă, pînă li s’o duce gura la urechi (CRG.); a se uita cu gura căscată; a rămînea cu gura căscată, a rămînea uimit, încremenit; a fi cu pîntecele (sau) cu borțul la ~, a fi borțoasă (cu pîntecele tare umflat) ¶ 10 Se zice mai ales despre gură ca organ al glasului și al vorbirii: vorbă, zisă, spusă; voce, glas; gălăgie, sgomot: am aflat-o din gura lui, e bun de ~, e vorbăreț, știe să vorbească, să se apere; ~ de aur 👉 AUR 4; rău de ~, căruia-i place să se certe, să strige, să înjure; ce are în inimă, are și în ~; (P): gura păcătosului adevăr grăiește; în ~ cu Dumnezeu și în inimă cu dracul; îi merge gura ca melița, îi toacă gura într’una, îi umblă gura ca o moară (stricată), vorbește într’una, nu mai tace din gură; 👉 CHIRIE 1; a tăcea din ~; și pune lacăt la ~; pune-ți frîu la ~ și lacăt la inimă (PANN); a vorbi cu gura pe jumătate; cu jumătate de ~ (CRG.), cu glas domol, fără curaj; a închide, a astupa gura cuiva, a-l sili, a-l hotărî să tacă; a i se muia gura (CRG.), a nu mai striga, a nu mai îndrăzni să facă gălăgie; e numai gura de el, despre cineva care strigă numai, dar nu e în stare să facă ceva; în gura mare, cu glas tare; a face ~, a striga, a face gălăgie; a da o ~, a ocărî; chemă slujitorii și le dete o ~ de-or pomeni-o (ISP.); a-i lus vorba din ~, a spune tocmai ceea ce altul era să spună; gura lumii, ceea ce vorbește lumea despre cineva, ceea ce critică lumea; a se lua după gura cuiva. a se uita la gura cuiva (CRG.), a crede tot ce spune altul; a-l lua gura pe dinainte, a spune din greșală un lucru ce ar fi voit să-l ascundă; a apuca cu gura, a sări să vorbească înaintea altuia: sistemul lor era de a nu asculta nici o jeluire, ci de a apuca cu gura înainte (I.-GH.) ¶ 11 Putința de a vorbi: ielele i-au luat gura și picioarele (CRG.) ¶ 12 🎖️ Piesă de artilerie, tun: gura de foc ¶ 13 🌍 Brațul, partea unui rîu la vărsarea lui în altă apă: gurile Dunării ¶ 14 Începutul unei țesături: gura pînzei; Ⓕ a lega gura pînzei, a pune capăt săraciei, lipsei, a se înstări ¶ 15 Tăiș: gura sabiei; iarba coaptă le fișie în gura coasei (IRG.) ¶ 16 🔧~ de broasca 👉 BROASCĂ ¶ 17 ~ de ham, partea hamurilor care acopere pieptul calului, numită și „pieptul hamului”; „pieptar” (🖼 2487): tovarășul lui se opitea voinic în gura de ham; clopoțeii aninați de gurile hamurilor zuruiau vesel (ALECS.) ¶ 18 🌿 GURA-LEULUI, plantă, originară din Europa meridională, cu flori roșii purpurii sau albe, cu gîtul mai adesea galben; numită și „gura-mielului”, „gura-moroiului” sau „gura-ursului” (Antirrhinum majus); GURA-LUPULUI, plantă ierboasă cu flori albastre-violete, ce crește prin păduri și tufișuri (Scutellaria altissima) (🖼 2489); GURA-MÎȚEI = LINARIȚĂ; GURA-PAHARULUI = TUFĂNICĂ [lat. gula].

!tufănică s. f., g.-d. art. tufănelei; pl. tufănele

tufănică s. f., g.-d. art. tufănelei/tufănicii; pl. tufănele/tufănici, art. tufănelele/tufănicile

tufănică s. f., g.-d. art. tufănelei/tufănicii; pl. tufănele/tufănici

tufănică, -nele.

CHRYSANTHEMUM L., CRIZANTEMĂ, TUFĂNICĂ, MARGARETĂ, fam. Comvositae. Gen originar din Asia, Africa, Europa, peste 150 spiecii, anuale și perene, plante erbacee, subfrutescente sau arbuști, 0,20-1,50 m înălțime. înflorește din mai-noiemb. și chiar tot timpul anului aplicând lumină artificială și alte tratamente. Tulpină robustă, erectă, ramificată, foliată. Frunze alterne, ovate, incize pînă la penatifide, cele superioare adesea întregi. Flori (foliolele involucrului cu marginile membranoase, sînt imbricate) dispuse în capitule terminale cu diametru de diferite mărimi.

TUFĂNICĂ s. v. crizantemă.

TUFĂNICĂ s. (BOT.; Chrysanthemum indicum) crizantemă, dumitriță, (reg.) aurată, cătălină, mărgărită, roman, tătăișă, flori-de-iarnă (pl.), gura-paharului, romaniță-mare, rujă-de-toamnă, salomii-galbene (pl.).