tranc¹ sn, i [At: CREANGĂ, P. 205 / V: (reg) ~anca, troan, troa~ / E: fo] (Pop) 1-2 (Cuvânt care) imită zgomotul produs de o lovitură puternică și bruscă, de o cădere, de o trântitură Si: tronc¹ (1-2). 3-4 (Cuvânt care) imită zgomotul produs de mecanismul unei arme de foc când se apasă pe trăgaci. 5-6 (Rep) (Cuvânt care) imită un zgomot ritmic. 7-8 (Rep) (Cuvânt care) imită sunetul unui clopot.

TRANC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovire, o cădere sau o izbitură puternică și bruscă; tronc. Dete drumul săgeții și tranc! lovi drept în capul crăcătiței (= caracatiței). ISPIRESCU, L. 255. Spînul face tranc! capacul pe gura fîntînii. CREANGĂ, P. 205. ◊ (În forma tranca, repetat sau alternînd cu tronca) De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta cînd mergea căruța și făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! CREANGĂ, P. 106. ◊ (Cu valoare de verb) O atitudine demnă... pînă la un moment dat, știi, colea, cînd i-o veni bine, la o chestie arzătoare, ș-atunci – tranc un discurs lucrat cum știe el. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Variantă: tranca interj.

TRANC interj. (se folosește, uneori repetat, pentru a reda zgomotul produs de o lovitură, de o cădere bruscă) Tronc. /Onomat.

tranc! int. imită slobozirea săgeții sau puștii. [Onomatopee (v. tronc)].

tranc și trac, interj. care arată zgomotu mecanizmuluĭ uneĭ arme de foc (nu pocnitură): puse mîna pe pistol și tranc! V. tracatrucă, poc.

tranca sn, i vz tranc

troan sn, i vz tranc¹

troanc sn, i vz tranc¹

TRANCA interj. v. TRANC. /Onomat.

tránca-tránca interj. care arată trăncăneala saŭ jucarea prea multă cu mecanizmu uneĭ arme de foc: ce tot tranca-tranca la urechea mea? V. tracatrucă.

tranc interj.

tranc/tranca(-tranca) interj.

tranc interj.

tranca/tranca-tranca interj.

tranca-tranca v. tranca

tranca-tranca v. tranc

tranca(-tranca) interj.

tranc interj. – Exprimă ideea de zgomot sau de pocnet. Creație expresivă, cf. tronc, clanț. – Der. tranca-fleanca (var. treanca-fleanca), interj. (exprimă ideea de flecăreală sau de vorbă lungă), pentru partea a doua a compusului cf. fleancă; trăncăi (var. trăncăni), vb. (a hodorogi, a trosni, a flecări, a melița); trăncălău, s. m. (palavragiu, limbut); trăncănaie (var. trăncănea, trancafuse, catrafuse), s. f. (fleac, bagatelă, moft; boarfe), ultimele forme sînt mai puțin clare, cf. catrafuse, primele, probabil de la un pl. al formei următoare; trăncăneală, s. f. (flecăreală, mîncărime de limbă). Din rom. provine mag. trankálo (Edelspacher 23), cf. și bg. drănkanie „flecăreală”.