TEUTON, -Ă, teutoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-un ordin monaho-cavaleresc german. 2. Adj. Care aparține teutonilor (1), privitor la teutoni; p. gener. german, nemțesc; teutonic. [Pr.: te-u-] – Din fr. teuton.

teuton, ~ă [At: MAIORESCU, D. I, 32 / P: te-u~ / Pl: ~i, ~e / E: fr teuton] 1 smp Ordin monaho-cavaleresc german creat în evul mediu. 2-3 sm, a (Șîs cavalerii ~i) Persoană care facea parte din ordinul teutonilor (1). 4 a Care aparține teutonilor (1) Si: teutonic (2). 5 a Privitor la teutoni (1) Si: teutonic (3). 6 a (Pgn; dep) Nemțesc. 7 smp Trib germanic din Iutlanda și insulele daneze. 8 sms Persoană care facea parte din tribul teutonilor (7). 9-10 a Teutonic (4-6).

TEUTON, -Ă, teutoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-un ordin monaho-cavaleresc german. 2. Adj. Care aparține teutonilor (1), privitor la teutoni; p. gener. (depr.) german, nemțesc; teutonic. [Pr.: te-u-] – Din fr. teuton.

TEUTON², -Ă, teutoni, -e, s. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-unul din triburile germanice din antichitate.

TEUTON, -Ă adj., s.m. și f. (Membru) care aparține ordinului teutonic. ♦ (Peior.) German, germanic. [< fr. teuton].

TEUTON, -Ă adj., s. m. f. 1. (locuitor) din vechea Germanie. ◊ (s. f.) limbă germanică din evul mediu; gotica veche. 2. (membru) care aparținea ordinului teutonic. (< fr. teuton)

TEUTON ~ă (~i, ~e) și substantival 1) Care aparține sau este caracteristic pentru unul dintre triburile germanice din antichitate. 2) depr. Care aparține germanilor; de origine germană; nemțesc; german. [Sil. te-u-] /<fr. teuton

*Teutón, -ă s. (lat. Téutoni și Téutones, germ. Deutsch). Locuitor din vechea Germanie. Adj. Teutonic.

Teutoni m. pl. numele vechilor popoare germane de pe țărmurii Balticei. Ei invadară Galia odată cu Cimbrii și fură învinși de Mariu.

teuton (desp. te-u-) adj. m., s. m., pl. teutoni; adj. f., s. f. teutonă, pl. teutone

teuton (te-u-) adj. m., s. m., pl. teutoni; adj. f., s. f. teutonă, pl. teutone

teuton s. m., adj. m. (sil. te-u-), pl. teutoni; f. sg. teutonă, g.-d. art. teutonei, pl. teutone

teuton adj., Teutoni sb., pl.

teuton, -ă, teutoni, -e s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. Denumire dată membrilor ordinului monaho-cavaleresc german creat în Palestina în 1190-1191, numiți la început „Frații Spitalului Sfânta Maria a Teutonilor”, având ca scop îngrijirea bolnavilor și a răniților din timpul cruciadelor. În 1211 regele Ungariei Andrei II îi primește în Țara Bârsei ca s-o apere de invazia cumanilor, dar, nerespectând condițiile impuse, sunt alungați în 1225 și se stabilesc în Prusia. Au fost învinși de uniunea polono-lituaniană și de călăreții moldoveni, trimiși de Alexandru cel Bun, în lupta de la Grünwald din 1410. 2. Adj. Teutonic. – Din fr. teuton.