TABAC², tabaci, s. m. (Înv.) Tăbăcar. – Din tc. tabāk.

tabac¹ sm [At: ANON. CAR. / V: (înv; nob) tăbanc, (reg) tob~ / Pl: ~aci / E: tc tabak, tobac cf mg tabak] (Înv) 1-2 Tăbăcar¹ (1-2).

TABAC², tabaci, s. m. Tăbăcar. – Din tc. tabāk.

TABAC², tabaci, s. m. (Astăzi rar) Tăbăcar. Albia rîului se îngusta... începea stăpînirea tabacilor care își argăseau pieile în Dîmbovița. PAS, L. I 70. În stînga mănăstirii... doi tabaci duceau pe umeri, atîrnate de o prăjină lungă, piei crude. CAMIL PETRESCU, O. I 446. Populațiunea orașelor se compunea de meseriași și neguțători... curelari, ceaprazari, tabaci. GHICA, S. XIV.

TABAC² ~ci m. rar Muncitor specializat în tăbăcirea pieilor; argăsitor; dubălar; tăbăcar. /<turc. tabak

tabac m. tăbăcar: uliță tabacilor. [Turc. TABBAK].

1) tabác m. (turc. pop. tabak, lit. [d. ar.] debbagh; ngr. tabákis, alb. bg. tabak, ung. tabak și tobak). Munt. vest. Tăbăcar.

tăbanc sm vz tabac¹

tobac sm vz tabac¹

tubac smn vz tabac

tabac¹ (tăbăcar) (înv.) s. m., pl. tabaci

tabac¹ (tăbăcar) (înv.) s. m., pl. tabaci

tabac (tăbăcar) s. m., pl. tabaci

TABAC s. v. argăsitor, tăbăcar, tutun, tutun turcesc.

tabac s. v. ARGĂSITOR. TABĂCAR. TUTUN. TUTUN TURCESC.

tabac (-ci), s. m. – Muncitor care tăbăcește pieile, argăsitor. – Mr. tăbac. Tc. (arab.) tabak (Șeineanu, II, 338), cf. alb., bg., sb., megl. tabak, ngr. ταμπάϰης. – Der. tăbăci, vb. (a argăsi, a dubi; a usaca pielea la soare), cf. megl. tăbățǫs, tăbățiri; tăbăcar, s. m. (argăsitor); tăbăcărie, s. f. (meseria și atelierul tăbăcarului); tăbăceală, s. f. (argăseală); tăbăcit, s. n. (argăsit); tăbăcăreasă, s. f. (Mold., un anumit joc de cărți).