sânt, ~ă [At: DL / V: (îvp) sâmt, sân, sim^[1], sin / Pl: ~nți, ~e / E: ml sanctus] 1 a (Îvp) Sfânt (1). 2 sma (Pop) Dumnezeu. 3 a Sfânt (9). 4 smf Sfânt (10). 5 smf (Reg; lpl; îf sâmți) Mucenici². 6 a (Îrg) Sfânt (38). 7 a (D. aștri) Sfânt (56). 8 a (Îrg) Sfânt (58). 9 a (Înv) Nevinovat. 10 a Pur.

sin⁶ a, sm vz sânt

2) sîn-, V. sînt-1 (sfint).

1) sînt-, sîn- orĭ sîm- (lat. sanctus, sfînt). Pop. O formă care există numaĭ în compozitiune, ca’n Sîntandreĭ, Sîntilie, Sîntĭon, Sîmedru orĭ Sînmedru (Sfîntu Dumitru), Sî(m)nicoară (Sfîntu Neculaĭ), Sîmpĭetru (în arg. și Sumpĭetru), Sîntoader, Sînvasiĭ (Sfîntu Vasile), Sînziene (V. sînziana). Fem. sîntă- (lat. sancta) numaĭ în Sîntămăria. În P. P. și Sînmăriĭ: Puseĭ pînza, Dete frunza. Și-o gătiĭ la Sînmăriĭ (orĭ Sînvăsiĭ). – Se poate scrie și Sînt-Andreĭ, Sînt-Ilie, Sînt-Ion, Sîn-Medru orĭ Sîm- medru, Sîn-Nicoară orĭ Sîm-nicoară, Sîm-Pĭetru, Sum-Pĭetru, Sîn-Toader, Sîn-Văsiĭ, Sîntă-Maria.

sânt (pop., înv.) adj. m., s. m., pl. sânți; adj. f., s. f. sântă, pl. sânte

sânt (pop.) adj. m., s. m., pl. sânți; adj. f., s. f. sântă, pl. sânte

sânt adj. m., s. m., pl. sânți; f. sg. sântă, g.-d. art. sântei, pl. sânte

SÂNT s., adj. v. sfânt.

SÂNTUL s. art. v. atotputernicul, creatorul, divinitate, domnul, dumnezeire, dumnezeu, părinte, providență, puternicul, stăpânul, tatăl, ziditorul.

sînt s., adj. v. SFÎNT.

sîntul s. art. v. ATOTPUTERNICUL. CREATORUL. DIVINITATE. DOMNUL. DUMNEZEIRE. DUMNEZEU. PĂRINTE. PROVIDENȚĂ. PUTERNICUL. STĂPÎNUL. TATĂL. ZIDITORUL.

sânt, sântă, sânți, sânte, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) 1. (adj.) sfânt. 2. (s.m. art.) Dumnezeu. 3. (s.m. și f.) sfânt, mucenic, martir. 4. (la pl.; în forma: simți) mucenici. 5. (adj.) bisericesc, religios. 6. (adj.) care impune un respect deosebit, venerație; intangibil, inviolabil, sacru, sacrosant. 7. (adj.) nevinovat, curat, pur.

SFÎNT-SÎNT subst. I. Cu subst. vechi romînesc sînt- (sîn-, sîmt-) < lat. sanctus s-au format numele unor sărbători în compunere cu numele patronului zilei: Sîntion, Sîntămărie, Sînpietru etc., luate uneori și ca prenume sau nume de familie; fără numele patronului aflăm cîteva cazuri, care s-ar putea explica și prin Axinte (< Auxentius): 1. Sîntu s. ard: Sîntescu, Ion, 1783, ard. iobag (Var 14). 2. Prezența acestei forme în numirea unor sate ardelene ca Sîntandrei, Sîncrai, Sîndominic, Sîntimbru, Sînmihai etc. se explica prin romînizarea toponimelor ungurești, formate sub influența confesiunii catolice, cu magh. szent „sfînt”. Pentru top. ard. Săvădisla < Sănvădislav, vezi Petrovici (Balcania, VIII 233). II. SFÎNT, ca nume de persoană; 1. Sfîntu (Sd X). 2. Sfăntoai = Sfintoai, Bălașa, n, marital (Sd XXII 62, 64); Sfinteni s. vechi mold. 3. Sfinteș pren. (P¹³ fila 43; Ac Bz 43). 4. Cu afer.: Fintea jupan (13 – 15 B 62); Fintești s. (ib 229). Derivatele lui Fintea s-au confundat cu cele formate din alt nume, Fintea, probabil de origine ungurească (v. Partea II-a). 5. Din pluralul SFINȚI: Sfinț/escu fam.; -eni și -ești ss. (Ur XXII 176). 6. Cu afer.: Finți, artist dramatic; Fințul(Sd XVI); – N. (Bîr III); Fințești s. (r. Buzău), numit în acte vechi: Fintești (16 BI 23,II 166)sau Hințești și Hențești (Sd XVI); cf. Hința s. olt. (16 B II 392); Hințea b. (C Ștef; 16 BI 15, 127); Hinț/escu, Lupașco (Aș Br 155); – ești s. (C Bog). III. Din sl. svent сьети „sfînt”, forme străine: A. Sub influență cultă. 1. Svințiu, T. (IS. 276). 2. Sventești s. (16 B II 373 și V47). b. Forma populară: Sfete < sl. сьети: Sfetulescu, 1642 (Gorj. 366) 2. *Sfete, Fete b. (Dm; Ștef; C Ștef); Fete, R. (16 B I 79). 3. Sfetea, C., ard. librar; cu afer.: Fetea (16 B I 153; 17 B I 388; Tec); Featea b. mold., 1636 (BCI V 189); Feteș, I. (Sur VII); Fetești s., sau din Fătu, Fata. 4. + -cu: Sfetcu, și Fetcu. 5. + -ic *Sfetic > Fetic act. sau din făt, fată. 6. + -ici: Sfetici, Giura, balcanic (Hur 100); Sfeticescu zis Sfetițescu, G. (Hur 124, 129).