19 definiții pentru subiect (temă, cauză, gram.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SUBIÉCT, subiecte, s. n., (4) subiecți, s. m. 1. S. n. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. S. n. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. S. n. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. 4. S. m. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 5. S. m. (În sintagmele) Subiect de drepturi și obligații = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).

SUBIÉCT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 4. (În sintagmele) Subiect de drepturi = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. 5. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).

SUBIÉCT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor din care reiese conținutul esențial al unei opere artistice. Subiectul ce va lua artistul e mai mult ori mai puțin indiferent. GHEREA, ST. CR. II 84. Nu s-așeza niciodată la scris pînă cînd nu-și avea în cap un subiect lămurit. VLAHUȚĂ, O. A. III 77. ♦ Chestiune despre care vorbește sau scrie cineva. Subiect de conversație. ♦ Cauză, pricină, motiv. Subiect de ceartă. 2. Partea principală a propoziției care arată cine săvîrșește acțiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Subiectul poate fi exprimat printr-un substantiv sau prin orice altă parte de vorbire cu valoare de substantiv. GRAM. ROM. II 64. 3. Persoană aflată în centrul atenției unui cercetător. Maladia prezintă ceva cu totul particular, anume, subiectul nu simte... vreo durere. CARAGIALE, O. VII 46. 4. (Logică) Parte principală a judecății, al cărei conținut este precizat și determinat de predicat. – Pl. și: (3) subiecți (CARAGIALE, O. VII 46).

SUBIÉCT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ♦ Pricină, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a întâmplărilor ce se petrec în desfășurarea unei narațiuni epice sau dramatice. 2. Partea principală a unei propoziții care indică cine îndeplinește sau cine suferă acțiunea verbului. ♦ (Log.) Parte, termen al unei judecăți despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca ființă înzestrată cu conștiință și voință. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].

SUBIÉCT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ◊ pricină, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă). 2. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca ființă activă și conștientă. 2. persoană supusă observației, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)

SUBIÉCT ~e n. 1) Problemă care stă la baza unor preocupări; chestiune despre care se scrie sau se vorbește. ~ de conversație. 2) Totalitate de fapte și acțiuni care constituie conținutul unei opere de artă. ~ul unui roman. 3) filoz. Om ca ființă activă și conștientă, înzestrat cu capacități cognitive. 4) Motiv al unei acțiuni sau al unei stări; temei. 5) pop. Reprezentant tipic al unui grup de oameni cu trăsături negative; specimen. 6) log. Termen al unei judecăți, reprezentând obiectul gândirii. 7) gram. Parte principală a propoziției care face sau suferă acțiunea verbului. 8) Persoană supusă unei observații, unei anchete sau unui experiment. [Sil. su-biect] /<lat. subjectum, fr. sujet

subiect n. 1. materie despre care se vorbește, se scrie: subiect de conversațiune; 2. eul cugetător, în opozițiune cu obiect; 3. persoană ce magnetizează; 4. Gram. primul termen al unei propozițiuni: subiectul și predicatul.

*subĭéct n., pl -e (lat. sub-jectum, d. sub, dedesupt, și jácere, a arunca, îld. jacére, a zăcea, cum se vede după originalu vgr. ’ypokeimenon, d. ’ypó, dedesupt, și keimai, zac. V. ob-ĭect, ab-ject, ipochimen). Materie despre care se vorbește, se scrie orĭ se compune: subĭect de vorbă, de tabloŭ. Fil. Spiritu care apreciază (în raport cu obĭectu care e apreciat). Gram. Terminu despre care vorbește predicatu afirmînd orĭ negînd (subiectu se acordă în număr și persoană cu predicatu): apa trece, petrele rămîn. Persoana care magnetizează un mediŭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!subiéct2 (temă, cauză, parte principală a propoziției) (-biect) s. n., pl. subiécte

subiéct s. n. (sil. -biect; mf. sub-), pl. subiécte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SUBIÉCT s. 1. v. problemă. 2. materie, (înv.) madea. (A intrat în ~.) 3. v. acțiune. 4. v. informator. 5. subiect impozabil v. contribuabil.

SUBIECT s. 1. chestiune, lucru, problemă, temă, (înv. și reg.) prochimen, (înv.) materie. (Mulțimea și diversitatea ~elor discutate; să trecem la ~ care ne interesează.) 2. materie, (înv.) madea. (A intrat în ~.) 3. acțiune, afabulație, fabulație, intrigă, (livr.) tramă, (rar) fabulă, (fig.) țesătură. (~ unui roman.) 4. (LINGV.) informator. (~ pentru o anchetă dialectală.) 5. (FIN.) subiect impozabil = birnic, contribuabil, (înv.) dajnic, dăjdiar, liude, mode.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

subiéct (subiecte), s. n. – Temă, problemă. – Var. înv. sujet. Lat. subiectum (sec. XIX), var. din fr. sujet.Der. din fr. subiectiv, adj.; subiectivitate, s. f.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

subiect (it. soggetto), tema* în formele contrapunctice, în special în fugă* și canon (4). Echiv. lat. dux, vox antecedens; it. proposta. V. contrasubiect; răspuns.

SUBIÉCT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ símplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ compléx: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multíplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltát: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimát: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimát: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipát: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluát: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramaticál: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ lógic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propozíție. Pentru clasificarea s. v. critériu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informatór).

SUBIECT (< lat. subjectus, ceea ce e de spus; subordonat) Înlănțuire de întîmplări, dintr-o operă epică sau dramatică, formînd un tot, prin care se dezvăluie caractere omenești și raporturile dintre ele. Subiectul mai este cunoscut și sub denumirea de fabulație. Desfășurarea evenimentelor, cu alte cuvinte organizarea subiectului, implică o anumită ordine, nu întotdeauna respectată cu rigurozitate: expozițiune, dezvoltarea acțiunii, punct culminant, deznodămînt.

subiect psihologic, orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației. În unele condiții, s. p. există în enunț numai pentru vorbitor (A): „Banu’ bani unde găsește, / Acolo se rostogolește.” (Proverb) Subiectul și predicatul sunt, la origine, două unități specifice și necesare ale unei propoziții și anume una reprezentând segmentul (cuvântul sau grupul de cuvinte) „prezent în mintea vorbitorului” (H. Paul, III, § 7), înainte de a se exprima, este elementul „determinat” (cf. A. Philippide, p. 126), și alta, segmentul căutat și oferit interlocutorului pentru comunicarea unui spor de informație, este segmentul necunoscut, elementul „determinant” al celuilalt. Practica limbii a făcut ca aceste două segmente să se cristalizeze, lexical și flexionar, într-o anumită formă consacrată pentru toți vorbitorii, căpătând numele de „subiect gramatical” și „predicat gramatical”. Ceea ce în gramatică este subiect ori predicat prezintă, însă, la origine, două unități psihologice ale unui enunț. Într-o propoziție pur gramaticală, subiectul și predicatul nu pun alte probleme decât recunoașterea lor conform unor indici formali lexico-gramaticali consacrați. Dar este vorba de propoziția căreia îi putem spune „abstractă”, în opoziție cu aceeași propoziție, nu ca exemplu gramatical, ci ca una legată de un context sau situație, una care exprimă o comunicare efectivă și căreia îi vom zice propoziție „concretă” (E. Winkler, p. 20). În cazul, unei propoziții „concrete”, analiza subiectului și predicatului poate și trebuie în interes stilistic, să verifice dacă, în adevăr, subiectul gramatical este și cel psihologic, respectiv dacă cuvântul subiect exprimă cu adevărat segmentul cunoscut al enunțului. În vorbirea vie și într-un context dat, unitățile psihologice ale propoziției nu pot și nu trebuie să concorde, neapărat, cu cele gramaticale; de aceea, pentru vorbitor sau scriitor, s. p. poate fi oricare din unitățile propoziției, începând cu subiectul gramatical și terminând cu predicatul gramatical. Cu deosebire când unitățile gramaticale nu concordă cu cele psihologice, analiza gramaticală, ținând seama neapărat de acest fapt, este și o analiză stilistică, la nivelul gramaticii expresive. Cu atât mai mult cu cât, punând în lumină neconcordanta între s. p. și cel gramatical, reușim să aflăm urmele unui fenomen gramatical care generează unele figuri de stil consacrate. În propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, identificăm subiectul „copilul” și predicatul „se joacă”, după indicii lexico-gramaticali consacrați. Întrebările analizatoare, folosite în analiza didactică, vizează însă și unitățile psihologice ale enunțului. Întrebarea „cine?” sau „ce?”, pentru subiect, și „ce face?” ori „ce se spune despre?” consideră propoziția drept „concretă”, pentru că, în momentul când întrebăm „cine se joacă?” se presupune că predicatul este segmentul cunoscut din propoziție; când întrebăm „ce face copilul?”, se presupune că subiectul gramatical este și cel psihologic. Dar propoziția de mai sus mai cuprinde și două părți secundare: atributul „nostru” și circumstanțialul „în curte”. Analiza lor se face în același chip, constatându-se că pot să fie, rând pe rând, s. p. Astfel, propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, nu comunică nimic; ca propoziție concretă, însă, poate comunica unul din următoarele mesaje, având ca s. p., de fiecare dată altul: „Copilul nostru (de care este vorba) – s. p. – se joacă în curte” (predicat psihologic). „Copilul nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p.Copilul nostru se joacăs. p. – în curte” (predicat psihologic). „Copilul (s. p.) nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p.În curte - s. p. – se joacă copilul nostru” (predicat psihologic). După cum se vede, s. p. reprezintă segmentul cunoscut sau segmentele cunoscute ale enunțului, puse în întrebare: „cine se joacă?”, „unde se joacă copilul?” și „care copil se joacă?” – în opoziție cu el, cuvintele interogative (care vizează adevăratul mesaj): cine, ce face, care, unde se referă la segmentul sau segmentele necunoscute, așteptate în răspuns și care reprezintă predicatul psihologic. Ca și în analiza pur gramaticală, s. p. se reliefează în opoziție cu predicatul psihologic. Când subiectul gramatical este și cel psihologic, el își are topica lui consacrată, dar totodată se caracterizează și prin, poziția atonă și nivel coborât: „Copilul / se joacă”. În cazul enunțului scris, singurul indice al s. p., când este și cel gramatical, rămâne topica; dar, atunci când un scriitor vrea să indice și poziția atonă și nivelul melodic coborât al s. p., recurge la un semn de punctuație care să arate că trebuie pusă o pauză între el și predicat: linia de pauză ori chiar virgula. Cităm dintr-o scrisoare a lui Nicolae Titulescu către Al. Suciu (1926): „Păstrează, te rog, pentru tine cele scrise. Mai știi că aș regreta ca atitudinea mea să încurce atitudinea voastră. Voi, nu vă luați după mine. Faceți cum credeți că e mai bine”. Funcția de s. p. pe care o poate avea chiar cel gramatical este rezultatul unei implicații contextuale care dă subiectului gramatical o nuanță de circumstanțial de relație, ceea ce-l reliefează ca „segment cunoscut” al enunțului. Virgula între subiect și predicat, când scriitorul vrea să arate că subiectul gramatical trebuie citit ca s. p., o întrebuințează chiar Caragiale, ca și Delavrancea ori Arghezi. În frază, s. p. se recunoaște mai ușor prin topică, mai precis, prin dislocare și așezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar trebui să stea în propoziția subordonată, cu topica lui specifică: „Maica mire are mii De ani între vecii, Dar mai tânără mereu S-a-ntrecut cu Dumnezeu Omul când credea că moare Da dintr-însa altă floare Pentru lumea trecătoare”. (T. Arghezi) în exemplul de mai sus, „Omul când credea că moare”, în loc de „Când credea omul că moare / Da dintr-însa altă floare...”, poetul se abate de la topica subiectului din circumstanțiala temporală, dislocându-l pentru a-l pune la începutul frazei, ca și cum ar fi subiectul propoziției principale. Alteori, în fruntea frazei apare un complement direct la nominativ, adică s. p. și prin topică și prin flexiune: „Sânul rotunjor Când pe brațe-l porți, Li s-ar face dor Și la morți.” (Eminescu) (În loc de: „Când îl porți pe brațe [Sânul rotunjor] Li s-ar face dor Și la morți”.) Versurile lui Eminescu amintesc, în privința structurii sintactice, un proverb ca: „Cele rele dă-le pe apă, Cele bune sapă-le-n piatră.” Dar s. p. este ilustrat și de un complement direct, indirect sau circumstanțial tot prin topică, fără altă abatere: „Iar pe soră-ta să știi că nu mă pot învoi s-o dau feciorului cel înalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” (M. Sadoveanu) (in loc de: „Iar tu să știi că nu mă pot învoi s-o dau pe soră-ta după etc.”). „Porcului să nu-i pui belciug de aur.” (Pop.) (în loc de: „Să nu pui porcului belciug de aur.”) Cf. germ.: „Ein Gütchen, wenn du hättest...” ( H. Paul, p. 67) „Dem Schriftsteller, was soll der Kunstrichter seyn?” (Herder; ib.). În frază, s. p. este ilustrat de propoziții cu indice gramatical consacrat, specific. Astfel, circumstanțiala cauzală, când este s. p. enunțând o cauză cunoscută, se introduce prin locuțiunea conjuncțională „de vreme ce” (fr. „puisque”, germ. „da”, „indem”, lat. „cum”) sau prin „dacă” (falsă condițională); opoziționala propriu-zisă ori sub forma unei false condiționale, circumstanțiala de excepție, uneori circumstanțiala cumulativă etc. sunt de asemenea s. p. al frazei. Valoarea estetică a s. p. se demonstrează: a) prin faptul că este un fenomen care generează, în propoziție și frază, patru figuri de stil frecvente: inversiunea, anacolutul, antipalaga, procatalepsa; b) prin justificarea exprimării unor relații sintactice în frază cu unelte joncționale nespecifice (falsa condițională, falsa temporală etc.), adică unele cazuri de substituție în frază (tropi sintactici), și prin necesitatea analizei structurii de adâncime a frazelor respective, în profitul stilisticii; c) când mesajul unei comunicări sau opere se poate determina și prin însumarea tuturor reprezentărilor predicative, structurate și diferențiate de cele cu caracter de predicat psihologic, rămâne de știut că, întrucât s. p., în propoziție și frază reprezintă un fenomen de redundanță lexico-gramaticală, urmărindu-se frecvența lui într-o operă, se poate determina universul ei tematic, precum și cuvintele-cheie sau laitmotiv specifice operei și, în ultimă analiză, autorului însuși.

Intrare: subiect (temă, cauză, gram.)
subiect1 (s.n.) substantiv neutru
  • silabație: -biect; mf. sub-
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • subiect
  • subiectul
  • subiectu‑
plural
  • subiecte
  • subiectele
genitiv-dativ singular
  • subiect
  • subiectului
plural
  • subiecte
  • subiectelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)