situare sf [At: RUS, I. I, 60/24 / P: ~tu-a~ / Pl: ~uări / E: situa] 1 Existență într-un anumit loc Si: așezare (1), (asr) situație (1), amplasare, fixare (2), localizare, plasare, stabilire. 2 Includere într-un ansamblu, într-o categorie etc. 3 Ocupare a unui loc într-o ierarhie. 4 (Pex) Luare a unei anumite atitudini față de o problemă dată. 5 Acționare de pe o anumită poziție. 6 Existența într-un anumit moment istoric Si: așezare, amplasare, fixare, localizare, plasare, stabilire, situație.

SITUARE, situări, s. f. Acțiunea de a se situa; luare de poziție într-o problemă dată.

SITUARE, situări, s. f. Acțiunea de a (se) situa.

SITUARE s.f. Acțiunea de a (se) situa și rezultatul ei; poziție, așezare. [< situa].

situare (desp. -tu-a-) s. f., g.-d. art. situării (desp. -tu-ă-); pl. situări

situare (-tu-a-) s. f., g.-d. art. situării (-tu-ă-); pl. situări

situare s. f. (sil. -tu-a-), g.-d. art. situării (sil. -tu-ă-); pl. situări

SITUARE s. v. amplasament, așezare, loc, poziție.

SITUARE s. 1. clasare, clasificare, plasare. (~ lui pe primul loc la concurs.) 2. amplasare, așezare, fixare, plasare, stabilire. (~ noului obiectiv într-un loc adecvat.)

SITUARE s. 1. clasare, clasificare, plasare. (~ lui pe primul loc în concurs.) 2. amplasare, așezare, fixare, plasare, stabilire. (~ noului obiectiv într-un loc adecvat.)

situare s. v. AȘEZARE. LOC. POZIȚIE.