12 definiții pentru servitute


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SERVITÚTE, servituți, s. f. 1. (În Evul Mediu) Stare de dependență, de aservire față de stăpânul feudal; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează un imobil, denumit fond aservit, în favoarea altuia, denumit fond dominant, și care ia naștere prin voința proprietarilor celor două fonduri. – Din lat. servitus, -utis.

SERVITÚTE, servituți, s. f. 1. (În evul mediu) Stare de dependență, de aservire; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. – Din lat. servitus, -utis.

SERVITÚTE, servituți, s. f. 1. Stare de dependență, de aservire; robie. ♦ Obligație, constrîngere. Era o funcțiune liberă de servituțile biroului. GALACTION, O. I 27. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar (izvorînd din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție) și care se instituie fiind de utilitate publică sau particulară.

SERVITÚTE s.f. 1. Stare de dependență, de servire; servitudine; robie. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. [< lat. servitus].

SERVITÚTE s. f. 1. stare de dependență, de supunere; servitudine. ◊ obligație, constrângere. 2. (jur.) sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție. (< lat. servitus)

SERVITÚTE ~ți f. Stare a celui aservit. /<lat. servitus, ~utis

servitute f. 1. starea de serv; 2. dependență, supunere: vieața e o servitute perpetuă; 3. Jur. obligațiuni impuse proprietarului unui imobil, câmp sau casă, ca: scurgerea apei, dreptul de trecere, etc.

*servitúte f. (lat. sérvitus, -útis). Starea de serv (rob saŭ șerb), robie: Spartaniĭ îĭ reduseră în servitute pe Mesenienĭ. Fig. Dependentă, supunere: vĭața e o servitute perpetuă. Jur. Obligațiune impusă uneĭ proprietățĭ față de alta, precum: dreptu de trecere (servitute juridică) saŭ nevoĭa de a primĭ apele care se scurg de la una de maĭ sus (servitute naturală): – Rar servitúdine (lat. servitúdo, -údinis).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

servitúte s. f., g.-d. art. servitúții; pl. servitúți

servitúte s. f., g.-d. art. servitúții; pl. servitúți


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SERVITÚTE s. v. aservire, atârnare, captivitate, constrângere, datorie, dependență, forță, iobăgie, îndatorire, înrobire, obligație, robie, rumânie, sclavie, silă, silnicie, subjugare, subordonare, supunere, șerbie, vecinătate, vecinie, violență.

servitute s. v. ASERVIRE. ATÎRNARE. CAPTIVITATE. CONSTRÎNGERE. DATORIE. DEPENDENȚĂ. FORȚĂ. IOBĂGIE. ÎNDATORIRE. ÎNROBIRE. OBLIGAȚIE. ROBIE. RUMÂNIE. SCLAVIE. SILĂ. SILNICIE. SUBJUGARE. SUBORDONARE. SUPUNERE. ȘERBIE. VECINĂTATE. VECINIE. VIOLENȚĂ.

Intrare: servitute
servitute substantiv feminin
substantiv feminin (F109)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • servitute
  • servitutea
plural
  • servituți
  • servituțile
genitiv-dativ singular
  • servituți
  • servituții
plural
  • servituți
  • servituților
vocativ singular
plural