SERVITUTE, servituți, s. f. 1. (În Evul Mediu) Stare de dependență, de aservire față de stăpânul feudal; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează un imobil, denumit fond aservit, în favoarea altuia, denumit fond dominant, și care ia naștere prin voința proprietarilor celor două fonduri. – Din lat. servitus, -utis.

servitute sf [At: MAG. IST. I, 78/8 / Pl: ~uți / E: lat servitus, -utis] 1 Stare de dependență față de stăpânul feudal, care greva asupra persoanei celui dependent Si: aservire, (pex) robie (1), sclavie, subjugare, înrobire, (rar) servitudine (1). 2 Obligație a țăranului dependent față de stăpânul feudal Si: îndatorire, constrângere. 3 (Pgn) Obligație. 4 (Jur) Sarcină care grevează un bun imobiliar (casă, teren etc.) denumit fond aservit, în favoarea altuia, denumit fond dominant și care ia naștere prin voința proprietarilor celor două fonduri Si: (înv) servitudine (2). 5 (Liv) Dependență a gândirii sau sentimentelor imitatorilor față de un model.

SERVITUTE, servituți, s. f. 1. (În evul mediu) Stare de dependență, de aservire; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. – Din lat. servitus, -utis.

SERVITUTE, servituți, s. f. 1. Stare de dependență, de aservire; robie. ♦ Obligație, constrîngere. Era o funcțiune liberă de servituțile biroului. GALACTION, O. I 27. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar (izvorînd din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție) și care se instituie fiind de utilitate publică sau particulară.

SERVITUTE s.f. 1. Stare de dependență, de servire; servitudine; robie. ♦ Obligație, constrîngere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorînd din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. [< lat. servitus].

SERVITUTE s. f. 1. stare de dependență, de supunere; servitudine. ◊ obligație, constrângere. 2. (jur.) sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție. (< lat. servitus)

SERVITUTE ~ți f. Stare a celui aservit. /<lat. servitus, ~utis

servitute f. 1. starea de serv; 2. dependență, supunere: vieața e o servitute perpetuă; 3. Jur. obligațiuni impuse proprietarului unui imobil, câmp sau casă, ca: scurgerea apei, dreptul de trecere, etc.

*servitúte f. (lat. sérvitus, -útis). Starea de serv (rob saŭ șerb), robie: Spartaniĭ îĭ reduseră în servitute pe Mesenienĭ. Fig. Dependentă, supunere: vĭața e o servitute perpetuă. Jur. Obligațiune impusă uneĭ proprietățĭ față de alta, precum: dreptu de trecere (servitute juridică) saŭ nevoĭa de a primĭ apele care se scurg de la una de maĭ sus (servitute naturală): – Rar servitúdine (lat. servitúdo, -údinis).

șerbitute sf vz servitute

servitute s. f., g.-d. art. servituții; pl. servituți

servitute s. f., g.-d. art. servituții; pl. servituți

servitute s. f., g.-d. art. servituții; pl. servituți

SERVITUTE s. v. aservire, atârnare, captivitate, constrângere, datorie, dependență, forță, iobăgie, îndatorire, înrobire, obligație, robie, rumânie, sclavie, silă, silnicie, subjugare, subordonare, supunere, șerbie, vecinătate, vecinie, violență.

servitute s. v. ASERVIRE. ATÎRNARE. CAPTIVITATE. CONSTRÎNGERE. DATORIE. DEPENDENȚĂ. FORȚĂ. IOBĂGIE. ÎNDATORIRE. ÎNROBIRE. OBLIGAȚIE. ROBIE. RUMÂNIE. SCLAVIE. SILĂ. SILNICIE. SUBJUGARE. SUBORDONARE. SUPUNERE. ȘERBIE. VECINĂTATE. VECINIE. VIOLENȚĂ.