SCOLASTICĂ s. f. Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii creștine și se caracteriza prin raționamente abstracte și prin artificii logice; p. ext. mod steril, sec de gîndire și de activitate intelectuală, bazat pe cunoștințe formale, rupte de practică și mînuite în mod pedant. Cercetarea ruptă de viață, de realitate, e condamnată să alunece pe panta scolasticii. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 485, 3/6. ♦ Nume dat învățămîntului filozofic din evul mediu.

SCOLASTICĂ s.f. Învățămîntul și filozofia predate în țările catolice din Europa medievală, care căutau să fundamenteze dogmele bisericii creștine, caracterizîndu-se prin raționamente abstracte și prin artificii logice sterile. ♦ (P. ext.) Orice speculație sterilă, ruptă de viață. [Gen. -cii. / cf. lat. t. scolastica, fr. scolastique < gr. schole – școală].

SCOLASTICĂ f. 1) (în evul mediu) Filozofie predată în școlile catolice din Europa, caracterizată prin raționamente abstracte, prin formalism. 2) Sistem de învățământ bazat pe această filozofie. 3) fig. Mod formalist de gândire și de activitate intelectuală, rupt de viață și de practică. [G.-D. scolasticii] /<lat. scholasticus, ngr. scholastikós, fr. scolastique

scolastică f. filozofia (sau mai bine zis, amestec confuz de filozofie și teologie) proprie școalelor din evul mediu.

SCOLASTIC, -Ă, scolastici, -ce, adj. 1. S. f. Curent filosofic dominant în Evul Mediu în Europa Occidentală creștină, care îmbina dogmele religioase cu tradiția mistică și intuitivă a filosofiei patristice, iar mai târziu cu aristotelismul; p. ext. mod de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență. 2. Adj. Care aparține scolasticii (1), privitor la scolastică. ♦ P. ext. Rupt de realitate, de viața practică, formal. – Din fr. scolastique, lat. scholasticus.

scolastic, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 67^r/30 / V: (înv) sho~, șco~, (îvr) sholasnic, sholeastic / Pl: ~ici, ~ice / E: lat scholasticus, fr scolastique cf ngr σχολαστικός] 1 sm (Îvr; îf sholeastic) Persoană erudită. 2 sm (Înv) Discipol (1). 3 a (Înv) Școlar¹. 4 sm (Rar) Persoană (de obicei filozof sau teolog) care practică scolastica (5) (sau care este adeptul ei). 5 sfs Învățământ care se preda în școlile din evul mediu în țările catolice, caracterizat prin subordonarea față de Biserică, prin utilizarea unor metode dogmatice și livrești, prin apelul la autoritatea unor concepții filozofice antice interpretate conform cerințelor teologiei etc. 6 sfs Metodă care aparține scolasticii (5) Si: (înv) scolasticism. 7 sfs (Pex) Mod de gândire sau activitate intelectuală bazate pe formalism și speculații sterile, rupte de realitate, de experiență. 8 sfs (Îvr; pgn) Metodă de învățământ școlar¹ (bazată pe clasicitatea greacă și latină). 9-10 a Care aparține (sau este caracteristic) scolasticii (5) Si: (îvr) scolasticesc (2-3). 11 a De scolastică (5) Si: (îvr) scolasticesc (4). 12 a Care amintește de scolatica medievală Si: (îvr) scolasticesc (5). 13 a (Pex) Care este rupt de realitate Si: artificial, formal, pedant (1), (îvr) scolasticesc (6).

SCOLASTIC, -Ă, scolastici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii creștine și se caracteriza prin raționamente abstracte și prin artificii logice; p. ext. mod de gândire și de activitate intelectuală bazat pe cunoștințe formale, rupte de practică și mânuite în mod pedant. ♦ Nume dat învățământului (filozofic) din țările Europei medievale dominate de catolicism. 2. Adj. Care aparține scolasticii (1), privitor la scolastică. ♦ P. ext. Rupt de realitate, de viața practică, formal. – Din fr. scolastique, lat. scholasticus.

SCOLASTIC, -Ă I. adj. referitor la scolastică. ◊ (p. ext.) pedant, livresc, rupt de realitate. II. s. f. învățământul și filozofia predate în țările catolice din Europa medievală, care căutau să fundamenteze dogmele bisericii creștine, caracterizându-se prin raționamente abstracte și prin artificii logice sterile. ◊ (p. ext.) orice speculație sterilă, ruptă de viață. (< fr. scolastique, lat. scholasticus)

scolastică s. f., g.-d. art. scolasticii

scolastică s. f., g.-d. art. scolasticii

scolastică s. f., g.-d. art. scolasticii

SCOLÁSTIC, -Ă, (< fr., lat.) s. f., adj. 1. S. f. În sens larg, pregătirea teologică și filozofică în școlile universităților medievale. S. a constat în studiul „Bibliei”, al scrierilor Sf. Părinți (îndeosebi Augustin) și al filozofilor antici, cu precădere Aristotel. S. din sec. 11-12 (Anselm, Abelard, Petrus Lombardus) a contribuit la la dezvoltarea metodei dialectice și a pus problema relației dintre credință și rațiune. S. propriu-zisă se afirmă după 1150, odată cu redescoperirea integrală a textelor lui Aristotel; reprezentanți de seamă: Toma d’Aquino, Duns Scotus, William Ockham. După apogeul atins prin Toma d’Aquino, problema de bază a s. (raportul dintre rațiune credință) decade într-o abordare sceptică, în special începând cu Ockham. Definitorii pentru s. sunt respectul față de autoritățile aflate în dezacord. Dincolo de reputația proastă conferită de reprezentanții Renașterii, s. a dezvoltat aproape toate ramurile lingvisticii, logicii și filozofiei. ◊ Neoscolastică = curent teologic catolic, apărut în sec. 19, ce își propune reluarea scolasticii medievale într-o formă adecvată nevoilor intelectuale actuale. ♦ P. ext. Mod de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență. 2. Adj. Care ține de scolastică, privitor la scolastică. ♦ P. ext. Pedant, livresc, rupt de realitate.