18 definiții pentru runc


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (1). – Lat. runcus.

RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (1). – Lat. runcus.

runc1 sn [At: ȘĂINEANU, DR. XI, 227 / V: (reg) ru~ sn / Pl: ~uri / E: ml runcus] 1 (Reg) Loc într-o pădure unde copacii au fost tăiați, au ars sau au fost doborâți de vânt, întrebuințat ca pășune sau ca ogor Si: arsură (14), curătură1 (2), laz. 2 Poiană în pădure sau pe o coastă de deal. 3 Câmp unde pasc vitele. 4 (Reg) Pământ pentru pășune, în proprietate obștească. 5 (Reg) Loc cu zmeură sau afine. 6 (Reg; îs) Poamă de rung Zmeură. 7 (Reg) Loc înclinat (acoperit de pădure). 8 (Reg) Podiș. 9 (Reg) Deal împădurit.

RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit sau lăzuit, întrebuințat ca pășune sau ca ogor; poiană în pădure la munte, curătură. Vaci mugind colindă runcul. BENIUC, V. 51. La stînga se înalță, cu gingășie tăiat, un runc verde, întîia treaptă a Ceahlăului. RUSSO, O. 105.

RUNC ~uri n. Loc despădurit pentru a putea fi cultivat sau folosit ca pășune; teren defrișat. /<lat. runcus

runc n. Buc. imaș de pădure arsă: depre runc nou iese brânză multă. [Origină necunoscută]. V. râncă.

runc n., pl. urĭ (mlat. runcus, d. runcare, a plivi. V. arunc). Olt. Trans. Bucov. Curătură, ĭaz, izlaz orĭ ogor pe unde a fost pădure. Maram. Pădure pin care-s mulțĭ copacĭ căzuțĭ. Mold. Pisc păduros izolat (bobeĭcă) maĭ mare de cît bîtca. V. momic, holm, avaș.

râncă f. funia cu care se leagă leuca de carâmbul carului. [Oltenește runc, Tulcea postoruncă (v. această vorbă)].


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

RUNC, rúncuri, s. n. Loc despădurit sau lăzuit întrebuințat ca pășune sau ogor; poiană în pădure la munte, curătură (1). (din lat. runcus; cf. lat. runcatio) [def. DLRLC]

runc (rúncuri), s. n. – Desțelenire, munte despădurit. – Mr. arunc, runcu. Lat. runcus (Popovici, Conv. lit., XXV, 705-16; REW 7444; Pascu, I, 42; Tiktin), cf. lat. runcatio (Isidoro de Sevilla, XVII, II, 5) și Varrón VI, 96: „runcinare a runcina, cuius origo graeca ρύγϰος”. – Der. runculi, vb. (Bucov., a defrișa).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

runc, runcuri, s.n. – 1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 2. (bot.) Poame de runc = zmeură. Arbust fructifer (Rubus idaeus). ♦ (med. pop.) Frunzele și fructele se folosesc în scopuri medicinale: astringent, dezinfectant, ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă. ♦ (top.) Runcu, pârâu ce își culege izvoarele din Poiana Brazilor, la vest de Creasta Pietrei și se varsă în râul Săpânța. Are o lungime de 11 km (Ujvari, 1972; 232); Runcu, top. în Maramureș: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar, 1980: 105; Desești); Izvorul Runcului, cascadă situată pe Valea Runcului (afluent al Săpânței) la o distanță de circa 4 km de Cascada Covătari. Are o înălțime de 5-6 m (Timur, 2007: 13); Poiana Runcului, mlaștină situat pe Platoul Vulcanic Maramureșean (Munții Igniș), la o altitudine de 850-1.050 m, la izvoarele Văii Runcului (Timur, 2007: 18). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. runcus (Scriban, DER, DEX, MDA).

runc, -uri, s.n. – 1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 2. (bot.) Poame de runc = zmeură. Arbust fructifer (Rubus idaeus). Frunzele și fructele se folosesc în scopuri medicinale (astrigent, dezinfectant, ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă). 3. Runcu, top. în Maramureș: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar 1980: 105; Desești). – Lat. runcus.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

RUNC, mănăstire de călugări, situată în localit. componentă Runcu a orașului Buhuși, jud. Bacău, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1457, după bătălia victorioasă împotriva lui Petru Aron de la Orbic (apr. 1457). Biserica veche a mănăstirii a fost demolată, pe locul ei zidindu-se biserica actuală cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1787; picturile murale interioare au fost executate abia în 1987). Complexul monahal a fost restaurat în anii 1980-1990.

RUNCU 1. Masiv deluros cu aspect de culme, situat în extremitatea de V a muscelelor Argelului, între văile Olt (la V) și Topolog (la E), alcătuit predominant din formațiuni sarmațiene și acvitaniene (gresii, marne, șisturi argiloase, cinerite). Alt. max.: 700 m. Acoperit cu păduri de fag și cu livezi. 2. Com. în jud. Dâmbovița, situată la poalele SE ale m-ților Bucegi, pe cursul superior al râului Ialomicioara; 4.642 loc. (2005). În satul Bădeni se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1820, reparată în 1880), iar în satul R. o biserică cu hramul Sf. Ignatie (1844-1845) și o biserică cu triplu hram – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Sf. Nicolae și Duminica Tomii (1844-1846). 3. Com. în jud. Gorj, situată în Depr. Subcarpatică Olteană, la poalele S ale m-ților Vâlcan, pe cursul superior al râului Jaleș; 5.550 loc. (2005). Expl. de calcar în satul Suseni). Pomicultură. Sanatoriu și muzeu etnografic (în satul Dobrița). În satul R. se află o biserică din sec. 17, atribuită Domniței Florica (fiica lui Mihai Viteazul). În arealul com. R.se află rezervațiile naturale Cheile Runcului (sau Sohodului, 350 ha), izbucul Jaleșul. 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în V muscelelor Argeșului, la poalele S ale dealului Runcu, în zona de izvor a râului Sâminic; 1.134 loc. (2005). Pomicultură. Biserica Sfinții Voievozi (1577, renovată în 1855), în satul R.

Intrare: runc
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • runc
  • runcul
  • runcu‑
plural
  • runcuri
  • runcurile
genitiv-dativ singular
  • runc
  • runcului
plural
  • runcuri
  • runcurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)